Cu eleganţă, despre Profesor – CUM AM DEVENIT HULIGAN

Autor: Mihail Sebastian
Rating:

L-am cunoscut pe Mihail Sebastian ,,accidental”, mânat exclusiv de dorinţa de a afla poziţia lui Nae Ionescu faţă de cartea pe care unul dintre colaboratorii săi apropiaţi o livrează publicului autohton, într-un interbelic tumultuos. Am cumpărat deci De două mii de ani intenţionând să-i citesc doar prefaţa, gândul de a parcurge textul fiindu-mi complet străin în momentul în care aşezam în palma vânzătorului bancnotele ce reprezentau preţul pe care trebuia să-l plătesc pentru privilegiul de a gândi împreună cu Profesorul. Întocmai subiectului care confirmă experimental eficienţa publicităţii negative, am trecut, după senzaţiile provocate de cufundarea în patosul retoricii naeionesciene, la textul propriu-zis. L-am parcurs, plăcut surprins, cu nesaţ, dintr-o sorbire. Întâmplările, cuminţenia şi sensibilitatea unui evreu venit tocmai din Brăila ca să studieze dreptul la Bucureşti, stigmatizat, alături de coreligionarii săi, de o parte infimă, dar gălăgioasă, a membrilor unei societăţi ce se zvârcolea la contactul cu paradigma vremii, m-au impresionat. Nu multe, din păcate, sunt cazurile în care se verifică zicerea lui Iorga: Nimic nu-i mai actual decât pulsaţia inefabilă a unei cărţi. Nu m-am înduplecat să părăsesc De două mii de ani înainte de a o fi citit integral, în cuprinsul aceleiaşi zile.

La puţin timp, tot prin intermediul lecturii, drumurile noastre s-au intersectat din nou. De data aceasta am dat peste un alt Mihail Sebastian, polemic dar lipsit de orice urmă de obrăznicie, percutant şi în acelaşi timp rafinat. Gândurile incluse în Cum am devenit huligan înfăţişează lectorului, cu subtilitate, atmosfera interbelicului românesc. Scriitorul a devenit între timp gazetar. Mâhnirea pricinuită de prefaţa Profesorului şi chipul în care De două mii de ani fusese receptată în vreme pulsează în fiecare slovă. Liniştit şi departe de a fi resemnat, Sebastian îşi susţine cauza, pe un ton sobru, în faţa numeroşilor detractori asmuţiţi la jugulara sa nu atât de textul propriu-zis, cât mai degrabă de prefaţa lui Nae Ionescu. Pasiunea acestora, forţa motrice a pornirilor lor vindicative transpuse într-o scriitură răutăcioasă, nu trebuie să înşele însă cititorul.

Parcă-l vedem pe scriitorul-gazetar stând la masa de scris şi zugrăvind, cu un surâs amar în colţul gurii, profilul intelectualului bucureştean. Cu dispoziţii sufleteşti schimbătoare şi lipsit de o minimă rigurozitate, acesta poate transfera lesne discuţia din zona cu aer rarefiat a matematicilor superioare în peisajul discuţiilor vulgare. Făţărnicia, principala trăsătură de caracter a gânditorului contemporan autorului nostru, face ca indignarea să nu fie indignarea, adversităţii să-i lipsească adversitatea, iar entuziasmul să fie văduvit tocmai de entuziasm. Nimic nu este ,, incompatibil” în mocirla relativismului acestor pamfletari zâmbitori. Totul este negociabil. Compromisul, ,, floare a violenţei”, este la el acasă într-o lume în care adversităţile de moment, indiferent de natura lor, culturală ori politică, se sting a doua zi la cârciumă, cu un şpriţ şi o friptură. Distanţa dintre ceea ce declamă şi întreprinde intelectualul bucureştean este descurajantă, după cum clivajul dintre scriitura şi trăirea lui se dovedeşte incomensurabil. Stânga nu e stânga, iar dreapta nu e dreapta. La fel, ortodoxia intelectualului bucureştean e doar un simulacru (cu toate acestea, mulţi dintre aceşti intelectuali, cu idealuri liliputane potrivit autorului nostru, s-au stins în temniţele comuniste fără să abjure de la credinţa lor).

Într-un peisaj intelectual din care spiritul critic fusese surghiunit demult, dimpreună cu veghea la cele trebuincioase vieţii vrednice, se detaşează Nae Ionescu, ,,directorul nostru de conştiinţă”. Mihail Sebastian deplânge neşansa tinerilor de a întâlni într-un moment cheie al vieţii lor o figură carismatică precum Profesorul, intelectualul model capabil de a-i pasiona până la a le schimba viaţa. Perpetuul zbucium naeionescian în căutarea celor sfinte, drama sa în lume, prisosul de trăire şi fervoarea împlântate în mesajul său l-au transformat pe Profesor în liantul dintre bătrânii orgolioşi şi conservatori şi tinerii dornici să schimbe fundamentele ordinii. Nu cunoştinţele transmise studenţilor au construit admiraţia neţărmurita a acestora pentru Nae Ionescu, ci sensul pe care el a înţeles sa-l dea propriei vieţi, idealul înalt la umbra căruia gloata obiectivelor cu altitudine joasă era sortită pieirii.

Era creatorul tipic de bunuri culturale, cel care-şi îndemna discipolii să-şi intensifice efortul de descoperire şi concretizare a virtualităţilor, a darurilor, a talanţilor lor. Temperatura înaltă la care trăia Nae Ionescu a stimulat permanent energiile celor care îl încojurau la Cuvântul, o gazetă de omenie, plasată de diriguitorul ei nici la stânga, nici la dreapta. Acesta era omul în care crezuse Mihail Sebastian, destrămarea veneraţiei pe care i-o purta nefiind explicită nici măcar după critica violentă la care este supus în prologul lui De două mii de ani.

Aici, Nae Ionescu scrie despre tensiunea existentă între reperele evreului şi inputurile mentale specifice comunităţii gazdă. Dar gâlceava e permanentă şi prezentă peste tot, iar evreul, drept consecinţă, este condamnat să sufere, o suferinţă goală, produsă de ruperea armoniei creaţiei lui Dumnezeu prin nerecunoaşterea Mântuitorului, Fiu al lui Dumnezeu pentru celelalte popoate în mijlocul cărora trăiesc evreii. Acţionând ca dizolvant al valorilor creştine, evreul este pe veci damnat în concepţia Profesorului şi ostracizat, prin urmare, de comunitatea locală. Printre puţinii care sar în ajutorul lui Mihail Sebastian este Mircea Eliade, cel căruia autorul nostru îi mulţumeşte că nu i-a dat dreptul să se lase copleşit de cele proferate la adresa sa. Scăderea prefeţei semnată de Nae Ionescu constă în brusca teleportare a discuţiei din planul filosofiei istoriei în cel al teologiei, între cele două existând o însemnată deosebire calitativă nereperată, surprinzător, de erudiţia Profesorului. Eliade indică cum Nae Ionescu nu poate fi în câmpul teologiei creştine antisemit nici dacă ar vrea. Nu doar că Biserica nu-i condamnă pe evrei, dar să enunţi imposibilitatea mântuirii unui popor echivalează cu a solicita delegarea atributelor divine propriei tale persoane, cu dorinţa – şi orgoliul – de a te substitui lui Dumnezeu. Care poate mântui pe oricine, oricum.

Cu atât mai mare este nedumerirea lui Mihail Sebastian care cunoştea trăirea creştină a Profesorului şi vederile sale legate de iudaism. Evreii ,,nu sunt necredincioşi, ci credincioşi întârziaţi pe drumul mântuirii”, socotea Nae Ionescu. În 1927 – cartea apare în 1934 -, într-un articol publicat în Cuvântul, el deplângea mare dramă pe care au trăit-o evreii, permanenta pendulare între religios şi naţional. Aici, destinul poporului ales este zugrăvit în acord cu învăţătura Vechiului Testament. În prefaţa la De două mii de ani, potrivit Legii Noi.

Complexitatea spirituală şi culturală a lui Nae Ionescu – cea mai controversată personalitate interbelică dupa unii – nu poate fi vădită doar de o prefaţă. E o remarcă pe care o face chiar Mihail Sebastian, care-l poziţionează pe Profesor pe un piedestal înalt. Atât de înalt, încât fireştile sale erori, precum şi numeroasele săgeţi aruncate înspre el de cei care au încercat să-l ponegrească, se dovedesc neputincioase în a-i ştirbi reputaţia de Profet al generaţiei interbelice. Sublinem curajul scriitorului de a include în preambulul romanului rândurile defăimătoare la adresa sa – pe care le putea elimina printr-un cuvînt -, dar şi fervoarea, eleganţa şi migala cu care-şi descrie maestrul, în pofida suferinţei pricinuite de acesta.

Scrisă de Lucian Dumitrescu

O altă recenzie la acest volum poate fi citită aici.

Related posts:

1. Ţeapă cu CD inclus! – ITALIANA FĂRĂ PROFESOR