Acum, aș vrea să fac niște precizări. Nu-mi permit să am opinii despre cât de plăcut sau de neplăcut îi era Eliade lui Dumnezeu sau, eventual, să-i evaluez, iresponsabil, șansele de mântuire. Ceea ce mi se pare dincolo de îndoială este că relația lui cu sacrul nu a îmbrăcat specificul Ortodoxiei. Nu e o acuză, e o constatare. Aici, pot fi aduse destule argumente, dar mă voi opri la un singur exemplu. Iată ce spune chiar Eliade într-un loc din Jurnalul Portughez: “Religiozitatea mea: foarte rar simt nevoia prezenței lui Dumnezeu. Nu mă rog și nici nu știu să mă rog. Când intru într-o biserică, fac eforturi să mă rog. Dar nu-mi dau seama dacă reușesc”.

Nu știu dacă se poate afirma că Nae Ionescu face o confuzie între cele două planuri. Eu aș zice că e vorba de o împletire a lor. În plus, imposibilitatea mântuirii pentru poporul evreu nu este dedusă din analiza fenomenologică a suferinței lui Iuda, ci este afirmată mai degrabă în orizontul teologiei creștine, potrivit căreia Legea Veche nu a fost dată pentru eliberarea de păcat, ci doar pentru conștientizarea păcatului. Cu alte cuvinte, evreii nu s-ar putea mântui câtă vreme rămân fixați în literă, neîncercând s-o spargă și s-o facă să-și dea…Duhul. Pe de altă parte, recunosc și eu că textul prefeței este, pe alocuri, frisonant de categoric, iar pe Nae, iertată-mi fie expresia, se pare că îl cam luase valul.

Sunt de acord și eu că “Dumnezeu poate mântui pe oricine, oricum”… atâta timp cât, din adversar al lui Dumnezeu, te faci, de bunăvoie, rob al lui Dumnezeu. Poziția lui Eliade, dacă nu vine de la cineva care oricum nu era prea implicat în trăirea creștin-ortodoxă, mi se pare mai degrabă un “truc” filozofic menit să contribuie la aplanarea unui conflict și la protejarea unei sensibilități rănite.

P.S. Cred că, în loc de “neșansa tinerilor de a întâlni”, ați dorit să scrieți “neșansa tinerilor de a nu întâlni”. Mă înșel?