Cultura și rațiunea practică – I

Marshall Sahlins – Cultura și rațiunea practică|

Motto: “But the arbitrariness of the symbol is the indicative condition of human culture.” (p 62)

O carte chiar necesară. Un răspuns curat tuturor vocilor care argumentează şui că numai din raţiuni practice şi utilitariste se naşte şi se defineşte cultura unei comunităţi, de la nivel tribal în sus. Am spus „sus”, tributară unei deformaţii antropocentrice clasică. Care sus, conform cărui criteriu? Revenind la Sahlins, în „Culture and Practical Reason”, se demontează ideea conform căreia obiceiul, tradiţia e doar utilitate fetişizată. Acesta e, pentru mine, marele merit al lucrării.

Meritul secundar, la nivel ceva mai abstract-uscat, cu relevanţă pentru o mână de rătăciţi din domeniu, e că face o cronică extrem de documentată a drumurilor, uneori parelele, alteori împletite, ale marxismului şi antropologiei. Incursiunea în istoria discursivă a celor două şcoli de gândire a pornit, relatează autorul într-un stil direct, oarecum colocvial însă nu în modul acela care ia orice urmă de solemn, dintr-o observaţie din vremea studenţiei: concepţia marxistă despre istorie şi cultură nu poate fi transferată către înţelegerea societăţilor tribale. Din acest punct, întrebându-se de ce nu se poate şi care este adevărata natură a dificultăţii, a debutat drumul spre volumul discutat aici.

De la prima vedere, aşadar, extrapolarea criticii marxiste la societăţile exotice pe care începutul antropologiei (prin ceea ce se cheamă în şcoală „marile descoperiri geografice”, pe care profesorul Gheorghiţă Geană, tocmai de aceea, preferă să le numească „antropo-geografice”) le-a adus în vizorul occidental pare imposibilă. Dacă Marx ar fi avut dreptate, arată Sahlins, antropologia nu ar mai fi învăţat nimic din descoperirile acelor societăţi:

„A hundred years of thought and fieldwork, all that mental and physical discomfort, would have been largely for nothing – an immense detour into the uncharted hinterlands of mankind that merely brought us back to the starting point. Nothing we learned about human culture in the villages of the Indians, the Africans or the Polynesians would have contained any real surprises. On the contrary, anthropology, handmaiden to imperialism, beyond its contributions to the spread of Western ideology and polity, would reveal itself as a grand intellectual distraction, bourgeois society scratching its head.” (p 2)

În contrast, când marxismul se năştea, antropologia dădea lumii structuralismul (una din primele ei expresii). Fireşte, cu golurile lui, însă oferea cunoaşterii ceea ce marxismul nu putea oferi: o expresie explicită a ordinii simbolice, a culturii, în praxis, în activitatea materială. Arăta că schimbarea, departe de a fi doar un spontan moment de decizie în praxis, este întâi o schimbare în sfera culturală a modului în care acţiunea ce va fi schimbată era percepută. La polul opus, teoria utilitaristă priveşte ordinea culturală existentă drept un reziduu ce şi-a pierdut funcţia constitutivă (şi practică, ce a stat la baza ei cândva) şi este în prezent doar un obstacol.

Ce anume a rezultat din clash-ul dintre marxism şi teoriile antropologice contemporane cu el a fost bine-cunoscuta concepţie de „Vestul şi restul” (p 54) întâlnită peste tot. (Fără o legătură deosebită cu lucrarea lui Roger Scruton omonimă).

Tendinţa utilitaristă poate fi identificată, dacă ne uităm cu atenţie, peste tot în discursurile care ne înconjoară. Excesul de date economizante în descrierile ce privesc esenţa unei naţiuni sau relaţia ei cu celelalte, de exemplu. Deciziile justificate pe bază de cifre. UE sau altă instituţie care ne clasează în funcţie de un indice. Măsuri propuse pentru noi pe bază de indici. Dovada că am aplicat măsurile respective… tot în indici, ca şi cum cifra ar arăta doar bunăvoinţa noastră de a aplica, nu şi adecvarea reformei propuse, cât de bine a fost gândită.

Dar asta ştim deja observând cercurile în care darwinismul e ridicat la rang sacru sau credinţa cvasi-religioasă în ideea de progres. Se observă cum se face un soi de totemism şi fetişizare din cifră (şi din utilitarism în sens mai larg). Despre lucrurile acestea vorbeşte Marshall Sahlins:

“History too is often written in utilitarian style, as if it were decided by the distribution of resources and the skill people display in manipulating them. The content of the economizing varies, but all our social sciences participate in the going conception that society is produced by enterprising action. Society is the set of relationships empirically constituted by the pursuit of private interests with the means on hand.

Perhaps this helps explain the peculiar relation to nature characteristic of Western culture. The foregoing allusion to Hobbes was also motivated. So far as I know, we are the only people who think themselves risen from savages; everyone else believes they descend from gods. This could well be a fair statement of the difference. In any case, we make both a folklore and a science of the idea, sometimes with little to distinguish between them. The development from a Hobbesian state of nature is the origin myth of Western capitalism. But just as Hobbes did not conceive that the commonwealth abolished the nature of man as wolf to other men, but merely held that it permitted its expression in comparative safety, so we continue to believe in the savage within us – of which we are slightly ashamed. At an earlier period it was Homo economicus, with a natural propensity to truck and barter, which idea rationalized bourgeois society to itself. It took but two centuries to evolve another species, Homo bellicosus, or so one might name that contentious human ape popularized by a number of modern writers to account for about everything wrong at the moment. Not that the reduction to biology is unscientific; it characterizes the best of evolutionary anthropology. Yet in this respect our science may be the highest form of totemism. If totemism is, as Lévi-Strauss says, the explication of human society by the distinction between species, then we have made an empirical science of it.” (p 52-53)

Desigur, antropologia, fiind o ştiinţă a aceluiaşi vest, are şi ea părţile ei tributare utilitarismului (a se vedea antropologia fizică, evoluţionistă şi funcţionalismul). Funcţionalism care, mai povesteşte Sahlins, compromite un întreg organic şi oarecum de necuprins în totalitate de dragul înţelegerii exacte a unei fracţii din el, pentru ca apoi să reproşeze antropologiei culturale care reuşeşte, uneori, să vadă „the bigger picture” lipsa de acurateţe:

“Utilitarian functionalism is a functional blindness to the content and internal relations of the cultural object. The content is appreciated only for its instrumental effect, and its internal consistency is thus mystified as its external utility. Functionalist explanation is a kind of bargain made with the ethnographic reality in which content is exchanged for an “understanding” of it. But a theory ought to be judged as much by the ignorance it demands as by the “knowledge” it affords. There is an enormous disparity between the richness and complexity of cultural phenomena such as the Intichiuma and the anthropologist’s simple notions of their economic virtues. Only the most infinitesimal fraction of that rich reality, and nothing of its specific content, is accounted for by its function.” (p 76-77)

Introducând o separaţie între ordinea culturală şi omul concret, similară separaţiei (la fel de iluzorie, cred, între ficţiune şi viaţa reală), funcţionalismul extrem crează, de fapt, un soi de schizofrenie ontologică (expresia aparţine autorului) în ştiinţele sociale.

Denunţând cultura ca un reziduu inutil, parazitar şi periculos, utilitarismul crează şi acel curent, pe care cu siguranţă l-aţi observat, ce denunţă marii creatori ca fiind nebuni şi – la limită – arta în sine ca fiind nebunie (mai ales când nu e pusă în slujba unui proiect politic, fie el şi minor precum creşterea „awareness”-ului public faţă de o problemă sau alta). Atunci când arta îşi găseşte o utilitate – pictăm într-un cerc terapeutic pentru a ne folosi de ea ca de un mijloc de expresie explicit, de exemplu – ea e încadrabilă în rotiţele logicii sociale acceptate.

Dar prin negarea laturii ei complet spontane, de gest gratuit, explicit inutil, inutil ca manifesto, este negat însuşi spiritul ei. Se încearcă o domesticire a artei în sensul înjositor al cuvântului. Dacă nu iese în mod direct cu arta, atunci figurile individuale geniale trebuie „explicate” prin boală, mizerie, nebunie. Orice, numai a se arăta că e ceva ce iese din normal şi dezirabil şi frizează patologicul.

“All these types of practical reason have also in common an impoverished conception of human symboling. For all of them, the cultural scheme is the sign of other “realities”, hence in the end obeisant in its own arrangement to other laws and logics. None of them has been able to exploit fully the anthropological discovery that the creation of meaning is the distinguishing and constituting quality of men – the “human essence” of an older discourse – [..].” (p 102)

(Va urma)

Autor: Marshall Sahlins
Titlu original: Culture and practical reason
Rating:
Editura: Chicago University Press, Londra
Anul apariţiei: 1976
259 pagini
ISBN: 0-226-73361-0

Scrisă de Miriam Cihodariu

Related posts:

1. Cultură şi interculturalitate