Cultură, elite şi interes naţional – RUSIA DUPĂ IMPERIU …
Autor: Stanislav Secrieru
Rating:
Editura: Institutul European
Anul apariţiei: 2008
Dezechilibrele din formula identităţii americane sunt remarcate la începutul noului mileniu de Samuel Huntington. Accentele ce cădeau odată pe rasă, etnie, limbă şi religie au fost mutate de elita americană către ideologie. În mod tradiţional, izvorul crezului american, componenta ideologică a identităţii americane, a fost cultura anglo-saxonă, un melanj de religie creştină, etică protestantă a muncii, limba engleză şi tradiţii britanice. Îndepărtarea de rasă, etnie, limbă şi religie, precum şi un crez american erodat de acţiunea multiculturalismului, îl determină pe Huntington să se întrebe Cine suntem?. Căci dacă nu ştim cine suntem, nu putem şti ce vrem, continuă acesta, iar o identitate şovăielnică defineşte incorect interesul naţional.
Prevalându-se de paradigma constructivismului social, Stanislav Secrieru vădeşte în lucrarea sa, Rusia după imperiu. Între putere regională şi custode global, legătura dintre profilul cultural al elitei şi înfăţişarea interesului naţional în Rusia post-Război Rece. Spre deosebire de paradigmele realistă şi liberală, care privesc interesul naţional ca având caracter stabil şi conţinut relativ constant, constructivismul social nu se raportează la interesul naţional ca la ceva ce poate fi cunoscut a priori. Acesta ar fi mai degrabă o variabilă dependentă, susţin constructiviştii, ale cărei valori – citeşte linii de forţă -, depind de modelul identitar propus de elita guvernantă. Este evidenţiat astfel rolul Weltanschaaung-ului în definirea politicii interne şi externe a unui stat.
Axându-se pe cultura naţională, ignorată de paradigmele concurente – liberală şi realistă -, constructivismul îşi arogă abilitatea de a oferi imagini despre o ţară din chiar interiorul acesteia. Prin urmare, în Rusia după imperiu ipostazele colosului de la răsărit, în parcursul post-sovietic al acestuia, provin chiar de la Moscova, nu de la Bucureşti, Londra sau Washington. Fiindcă prin surprinderea ethosului local, constructivismul social pare că oferă cadre ale Rusiei filmate de însuşi poporul rus. Nu este aşa însă. Nu imaginile despre Rusia întipărite pe retina milioanelor de actori sunt luate în seamă de această paradigmă, ci mai degrabă cadrele surprinse de regizor, adică de elită. Scenariul după care se filmează reprezintă harta mentală a elitei, pe care Stanislav Secrieru o încapsulează în conceptul de identitate strategică. ,,Prin <> înţeleg viziunea asumată de elite (populaţia o percepe ulterior ca idee naţională) cu privire la forma pe care trebuie să o ia sistemul politic şi economic, precum şi principalele ameninţări la adresa securităţii, potenţialii rivali şi aliaţi şi marea strategie de urmat (great strategy) pe arena internaţională, în vederea asigurării locului şi rolului ţării în sistemul internaţional (…).” (Secrieru, 2008, 41)
Există însă posibilitatea ca identitatea strategică asumată de elită să fie doar o ispită identitară, adică chipul vremelnic al specificului naţional atunci când acesta se simte demodat. Studiată de Mircea Vucănescu în perioada interbelică, fizionomia ispitelor identitare se particularizează prin prevalenţa trăsăturile culturilor şi civilizaţiilor cu care un popor s-a întâlnit de-a lungul vremii. Nesocotind etnia, limba, religia şi memoria socială a unei naţiuni, identităţile strategice ademenite de standardele culturale ale vremii sunt capabile să răstălmăcească harta mentală a unei naţiuni. Frontierele istorice şi etnice sunt retrasate, relieful valoric este remodelat, iar naţiunea este deraiată de pe făgaşul identitar specific. Spunem deci că o identitate strategică care ignoră geniul naţional nu poate avea funcţie strategică. Căci interesul naţional definit de aceste centrifuge culturale slăbeşte vitalitatea unui popor. Este strategic doar acel model identitar ce are ca suport cultura specifică unui spaţiu. Doar aşa, prin cunoaşterea forţelor inerţiale ale unui loc, proiectele de reformă pot valorifica potenţialul geografic, demografic, economic şi cultural al unui stat.
Stanislav Secrieru identifică principala carenţă a Rusiei post-Război Rece în neputinţa elitelor de a se dezbăra de identitatea modelată de mega-ciclul imperial, început în anul 1480, cu aşteptarea de pe râul Ugra, şi terminat în 1991, când, aflaţi la Belovejia, liderii Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei consfinţesc dizolvarea Uniunii Sovieticii. Până în 1991, reformatorii majori ai Rusiei, de la Ivan cel Groaznic şi până la Mihail Gorbaciov, croiseră identităţi strategice traversate de valori distincte. Ele aveau însă aceeaşi idee pivot: Rusia, putere imperială. Deficitul bugetar de 30% din PIB, oraşele ameninţate de spectrul foametei, armata inaptă să apere frontierele de stat din pricina subfinanţării retrag Rusiei anului 1991 calitatea de mare putere, o poziţie deţinută timp de 46 de ani în politica mondială.
Preşedintele Elţîn şi elita politică pro-occidentală conduc Rusia până în anul 2000. Se socotea atunci că rolul fundamental în reformarea ţării revenea Occidentului şi instituţiilor financiare internaţionale. O nouă identitate strategică a fost afirmată, una care repudia trecutul sovietic şi ţarist. Identitatea imperială a Rusiei era suprimată, iar Vestului i se recunoştea calitatea de unică putere în sfera relaţiilor internaţionale. Standardul civilizaţional occidental era acceptat. În acest răstimp, reformele sociale au un singur ţel: să dea Rusiei o alură occidentală. Palierele identităţii strategice sunt reconstruite. Se trece brusc de la un regim totalitar, drepturi minimale şi economie centralizată la democraţie, drepturile omului şi economia de piaţă. ,,Frontierele politice, istorice, culturale şi etnice confruntate cu hărţile mentale ale ruşilor nu mai aveau coerenţă.” (Secrieru, 2008, 49) Regresul identitar este covârşitor. Unei economii dominată de psihoza planificării i se aplică şocurile terapiei gîndită de Milton Friedman, întemeietorul Şcolii de la Chicago. Consecinţele sociale sunt dramatice. Bunăoară, potrivit unui raport al Băncii Mondiale, 74 de milioane de ruşi trăiau sub pragul sărăciei în 1996, adică mai bine de jumătate din populaţia ţării.
Rusia are un nou preşedinte începând cu anul 2000. Strategia identitară articulată de Vladimir Putin pleacă de la panslaviştii ruşi Danilevskii şi Leontiev şi trece prin doctrina eurasianiştilor Piotr Saviţskii, Nikolai Trubeţkoi şi Gheorghi Vernadski. Aceşti geopoliticieni consideră că Rusia nu face parte din Europa, dar nici din Asia. Ea reprezintă un univers aparte. Rusia nu este o entitate teritorială, ci mai degrabă una spirituală, o idee care încheagă spaţiul dominat de spiritul rus. Eurasianiştii consideră că principala ameninţare la adresa Rusiei ca idee-craţie este tocmai civilizaţia occidentală, aşa încât identitatea strategică definită de aceştia subliniază necesitatea continuităţii istorice a Rusiei ţariste şi sovietice. Cu accent pe identitatea imperială a Rusiei, noua versiune identitară este anti-americană şi anti-occidentală. Cu toate acestea, preşedintele Putin n-a fost un veritabil antioccidental. Acceptarea parţială a economiei de piaţă, credinţa în măreţia Rusiei şi în ideile egalităţii sociale sunt coordonatele hărţii sale mentale. Cu reformele diriguite de către stat, Rusia era văzută de preşedintele Putin ca ,,(…) superputere regională şi, în acelaşi timp, una cu un potenţial rol în politica mondială.” (Secrieru, 2008, 153) Sunt reinstituite monopolurile statului asupra resurselor naturale şi este impusă disciplina finaciară drastică. De asemenea, se renunţă la împrumuturile de la FMI.
O identitate strategică nouă, mai apropiată de specificul naţional nu scoate ţara din marasmul social în care fusese aruncată de identitatea strategică anterioară. Astăzi, Rusia este afectată sever de criza financiară internaţională. Cu o creştere economică de 8% în ultimii ani, PIB-ul Rusiei se va contracta cu 2,2% anul acesta, potrivit estimărilor optimiste. În funcţie de nivelul preţurilor la petrol şi gaze naturale, contracţia poate fi chiar mai mare, de 5% sau chiar 10%. Rata şomajului era de 7,7% în luna noiembrie a anului trecut, cea mai ridicată din 2005 încoace, ceea ce înseamnă că 5, 8 milioane de ruşi sunt în şomaj.
Scrisă de Lucian Dumitrescu
Related posts:
