Cultura – între accesibilitate socială şi accesibilitate cognitivă
Zilele trecute, în cadrul unei emsiuni TV s-a pus problema declinului educaţiei din ultimii 20 de ani. Printre invitaţi s-au numărat ministrul educaţiei, liceeni, studenţi, dar şi personalităţi din showbiz. Pe lângă faptul că nimeni n-a reuşit să dea un răspuns cât de cât coerent la întrebarea ce s-a întâmplat cu învăţământul românesc şi de ce nivelul intelectual şi cultural al elevilor este tot mai prăpăstios, invitaţii n-au reuşit decât să se isterizeze, rezultând un adevărat dialog al surzilor. Nimeni nu s-a hazardat să facă o legătură între nivelul învăţământului şi nivelul educaţional al elevilor, pe de o parte, şi calitatea culturală a societăţii în care trăim. Florin Călinescu a fost de-a dreptul mintos, punctând, la finalul emisiunii, că ei, elevii, sunt de fapt adevărata problemă.
Eseul următor este o perspectivă sociologică asupra relaţiei dintre cultură şi societate, care vrea să spună că prostia nu doar se ia şi se dă, ci mai ales se învaţă. Unde? Peste tot…
1. Dezumanizarea modernă
“Grăbiţi să consumăm tot mai rapid informaţii, am fi condamnaţi să le eliminăm la fel de repede. Rupţi de tradiţii şi abrutizaţi de exigenţele unei societăţi a plăcerilor, lipsiţi de curiozitate spirituală, ca şi de apropierea de marile opere ale trecutului, am fi condamnaţi să ne bucurăm de uitare şi să ne mulţumim cu satisfacţiile goale ale clipei. ” (Tzvetan Todorov, Abuzurile memoriei)
Eseistul şi teoreticianul bulgar Tzvetan Todorov face o critică foarte pertinentă a relaţiei dintre cultură şi viaţă cotidiană în lucrarea sa Omul dezrădăcinat. În capitolul intitulat Cultura şi viaţa cotidiană, el analizează deformările valorilor culturale în lumea actuală. Autorul face distincţia între două abordări ale culturii – cultura ca tradiţie, care este cultura înţeleasă ca totalitatea creaţiilor spirituale înalte ale omenirii, adică tezaurul cultural al omenirii, şi cultura ca formare, care este mai degrabă o problemă sociologică, a învăţării, împărtăşirii valorilor culturale în cadrul concret al societăţii din care facem parte. Gânditorul crede că omul contemporan a pierdut tradiţia, fără a câştiga formarea. Am pierdut legătura cu tradiţia, dar nu am dobândit valori culturale autentice, în afară de unele principii cum ar fi toleranţa, binele comun, eficienţa, exactitatea.
Soluţia propusă de Todorov este să refacem legăturile cu cultura în sensul cel mai adevărat al termenului – să reaşezăm pe locul de onoare marea artă, adevărata gândire şi cunoaşterea lor aprofundată. Aceasta nu pentru a fi mai nobili, mai elevaţi, ci pentru a aduce o completare indispensabilă oricărei vieţi. Cultura şi viaţa de zi cu zi nu ar trebui să se excludă, ci dinpotriva. Completarea este necesară din mai multe motive. În primul rând, ne pune în legătură cu trecutul, cu umanitatea, este una din sursele necesare şi indispensabile pentru a ne descoperi pe noi înşine ca oameni, în sensul cel mai larg posibil, al întregii civilizaţii, şi nu ai unei societăţi particulare. În al doilea rând, literatura, muzica, arta, religia, istoria ne ajută să cunoaştem mai bine lumea şi pe noi înşine – prin simplul fapt că avem alternative cognitive la valorile promovate de societatea noastră concretă.
Dezumanizare modernă la care se referă Tzvetan Todorov cuprinde mai multe aspecte ale vieţii noastre. În primul rând, unele confuzii pe care le facem: „Ţelul dorinţelor noastre, spunea Fairbain, criticându-l pe Freud, nu este plăcerea, ci relaţia. Cărămizile din care este construită existenţa noastră sunt raporturile cu ceilalţi oameni”. O a doua confuzie pe care considera autorul că o fac oamenii este aceea a „tendinţei noastre comune de a confunda mijloacele cu scopurile”.
O altă consecinţă a civilizaţiei moderne, infuzate de tehnologie şi de comunicare unidirecţională (mass media), este cea a abundenţei de ficţiuni, omul modern îşi ocupă timpul liber, şi nu numai atât, cu ficţiuni mediatice (tv, presă, internet) şi transformarea acestora în scopuri care însoţesc plăcerea, odihna – decât considerarea acestora ca mijloace prin care dorim să atingem alte valori: cunoaşterea de sine, instruirea intelectuală, cunoaşterea artistică şi culturală. Ficţiunile n-ar fi o eroare a contemporaneităţii – eroarea ar fi modul în care le utilizăm: ca plăceri, şi nu ca relaţie spre alte valori. Opera de ficţiune ne invită să incercăm alte scenarii, alte posibilităţi, să ne imaginăm pe noi înşine în diverse situaţii sociale. De aceea fantasmele televiziunii pot fi nocive de multe ori, iar “răul cauzat vieţii interioare, solitudinii şi calmului, prin impunerea unor imagini banale, erotice sau violente la televiziune este o rană adâncă” – după cum afirmă scriitoarea irlandeză Iris Murdoch.
O informaţie infinită este o informaţie nulă – afirmă Tzvetan Todorov în lucarea sa Abuzurile memoriei, constatând că un şuvoi informaţional continuu, de multe ori cu informaţii contradictorii şi epurate de orice conţinut moral, nu face altceva decât să deruteze omul, să-i suprasolicite memoria şi de fapt să nu-i ofere nimic raportat la morală, tradiţii, valori autentice. În acest caz omul este fixat într-un prezent continuu, într-o simultaneitate informaţională cu tot ce se întâmplă în lume, lucru care poate să fie prea mult. El nu poate procesa atâta informaţie, în schimb îşi poate uşor face o impresie, categoriseşte fiecare informaţie – iar rezultatul este un cumul de impresii fără un conţinut cognitiv solid, justificând, poate, afirmaţia lui Todorov: “fiinţe sociale, ne trăim rău sociabilitatea.. .”
Ieşirea din această situaţie nu este izolarea în cărţi, în artă, în cultură – ci aşezarea lor la locul cuvenit în toate domeniile societăţii şi ale vieţii noastre cotidiene. Adică la nivelul sociabilităţii, al relaţiilor, prin împărtăşirea lor, apoi la nivelul societăţii, prin promovarea lor în cadrul unor instituţii (şcoală, familie, grupuri de prieteni).
2. Viaţa şi cultura – un model de analiză a valorilor culturale
„Gândul, aspiraţia de a afla ce e cu lumea şi cine eram eu însumi, cu ajutorul cărţilor, cine ar fi înţeles o astfel de stare de spirit într-o lume cumplită, care trebuie să muncească pe brânci ca să existe? Cultura era pentru ei o meserie mai bună şi nu o formă de viată şi a spiritului şi cine eşua aici, nedevenind nimeni, practic nimic nu era. Nu se cunoşteau pe ei înşişi sau nu preţuiau în mod desebit acele valori care adesea ţâşneau chiar din ei, spontan (gândirea uimitoare a tatălui meu), puterea credinţei lor… Nu, reveneau repede pe pământ… vacile, caii, oile, iernile grele, ploile… ” (Marin Preda – Viaţa ca o pradă)
Citatul de mai sus reflectă o parte a conflictului dintre cultură şi viaţa de zi cu zi. Observăm două percepţii diferite asupra culturii: una instrumentală (cultura ca o meserie mai bună) şi una ca scop în sine, ca valoare (gândul, aspiraţia de a afla ce e cu lumea şi cu mine însumi). Prima transformă cultura în meserie, a doua o transformă în valoare. Viziunea instrumentală asupra culturii nu este neapărat o negare a valorilor culturale. În mod cert este însă un ascendent pe care îl dau oamenii vieţii de zi cu zi asupra valorilor culturale abstracte. Viaţa e mai concretă, greutăţile ei nu se rezolvă prin generalizări, abstractizari, ci prin acţiune, luptă. Departe de a critica acest mod de a privi cultura, să remarcăm totuşi că greşeala nu este de a le privi instrumental, ci de a desconsidera valorile culturale.
Între cultură şi viaţă nu poate exista o prăpastie, cultura este un mijloc de a organiza lumea, de a o face inteligibilă, iar valorile culturale sunt felii de viaţă, exprimate într-un anumit limbaj, mai simplu pentru cei obişnuiti cu el, mai complicat pentru cei neobişnuiţi cu limbajul culturii.
Se poate vorbi despre un grad de accesibilitate socială a unor valori culturale în cadrul unei societăţi. Într-o lume care trebuie să muncească pe brânci ca să existe, cum poate ajunge un om la a avea drept valoare, de pildă, instruirea intelectuală ca scop şi nu ca mijloc? Care este probabilitatea ca un individ să aprecieze meditaţia, introspecţia, căutarea de sine, aspiraţia de a înţelege ce e cu lumea şi cu el, dacă aceste comportamente nu sunt promovate în societate?
Aşadar, înţelegem prin gradul de accesibilitate socială a unor valori culturale gradul în care unele valori sunt promovate prin cele mai influente instituţii ale unei societăţi (mass-media, familie, şcoală) şi împărtăşite şi promovate de majoritatea membrilor unei societăţi, deci gradul în care acestea sunt „vizibile” la nivelul unei societăţi concrete.
Accesibilitatea socială se referă la aspectul dinamic al culturii: la cel de „promovare”, de transmiterea fie prin instituţii, fie la nivelul relaţiilor interpersonale, şi la cel de împărtăşire. Prin vizibilitatea unor valori mă refer la toate mijloacele prin care o societate îşi promovează valorile, prin intermediul mass-mediei sau prin influenţe sociale şi de grup. Şcoala, familia, grupul de prieteni, mass-media fac mai accesibile social unele valori faţă de altele. Toleranţa culturală, etnică sau religioasă este o valoare mai accesibilă social, mai promovată, decât respectarea tradiţiilor, de exemplu. Muzica clasică sau opera sunt valori culturale mai inaccesibile social decât muzica pop. Putem vorbi despre valori culturale aflate la grade diferite de accesibilitate socială, care sunt preţuite, împărtăşite şi promovate prin mai multe canale culturale şi de mai mulţi indivizi ai unei societăţi. Gradul de accesibilitate socială ne spune de fapt cât de facil este pentru un individ să le observe împărtăşite de cei din jur.
Un alt doilea indicator pe care îl propun pentru a măsura unele aspecte ale valorilor culturale este „gradul de accesibilitate cognitivă” .
Gradul de accesibilitate cognitivă a unor valori culturale în cadrul unei societăţi exprimă capacitatea cognitivă medie a indivizilor unei societăţi de a înţelege anumite valori culturale.
Putem vorbi despre o accesibilitate cognitivă a valorilor în masura în care dispunem de fond intelectual, de experienţă şi de capacitate empatică. Toate acestea sunt însă condiţionate social. Mai mult, gradul de accesibilitate cognitivă a valorilor, fiind şi un proces de imaginaţie, este condiţionat de ficţiuni (de pildă, impresiile culese din mass-media sau din literatură), care ne pun în situaţiile altora sau ne oferă anumite modele cognitive de înţelegere a anumitor situaţii, judecăţi, valori. Un alt grad de accesibilitate cognitivă spre valoarea tradiţie îl are un cititor de literatură, decât o persoană a cărei singură sursă de ficţiuni este televizorul.
Cultura “înaltă” necesită o pregătire specializată şi o educaţie estetică prealabilă din partea receptorilor ei, deoarece limbajele şi codurile folosite sunt elaborate după normele unui câmp restrâns de producţie culturală, adică fie într-un limbaj ştiinţific, fie în tradiţia unor anumite curente artistice, utilizând concepte, teorii, simboluri şi limbaje specifice. Pentru a o recepta în toată plenitudinea ei, pentru a-i descifra intenţiile, simbolistica, pentru a ajunge şi a trăi acel mister pe care doreşte a-l revela, omul trebuie să fie asemenea unui sol fertil care să permită fixarea, adică interiorizarea valorilor culturale. Înţelegerea culturii “înalte” necesită existenţa unui fond intelectual şi dezvoltarea lui. Acestea se obţin însă în timp, implică dorinţa de a lua contact cu marea cultură, pasiune, răbdare, efort şi consecvenţă în preocupări culturale.
Sedimentarea culturii în om este un proces îndelungat, deoarece cunoaşterea nu este instantanee, ci se depune în straturi. Iar pentru a-i fi accesibilă, omul trebuie să fie pregătit pentru ea: “Dacă omul de pe stradă nu ştie nimic despre lume, e evident că nu va arăta niciun interes faţă de ea. La început şi informaţia (ca şi cititul) este un cost. Informarea reclamă investiţie de timp şi de atenţie; ea devine rentabilă numai după ce informaţia înmagazinată ajunge la masa ei critică. Pentru a iubi muzica e nevoie să ştii ceva muzică, altminteri Beethoven e doar gălăgie” (Giovanni Sartori, Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea).
Şcoala este prima instituţie responsabilă pentru formarea acelui sol fertil care să permită culturii să crească în om, adică să fie asimilată cu uşurinţă. Familia poate îndruma formarea spirituală a copilului doar în limitele propriei pregătiri culturale. Mass media ar trebui să familiarizeze societatea cu valorile culturii “înalte”, să le mediatizeze, să le socializeze, însă acest lucru se întâmplă parţial ori mai degrabă pe dos, favorizând percepţii negative şi reprezentări false asupra valorilor culturale sau formând obişnuinţe cognitive şi comportamentale care împiedică receptarea ei.
Modelul circular al culturii de masă
Cei doi indicatori de accesibilitate pot explica unele fenomene de propagare rapidă a culturii de masă la nivelul societăţilor. În primul rând, să remarcăm că accesibilitatea socială determină accesul indivizilor la unele valori. Cu cât unele valori culturale sunt mai promovate la nivelul grupurilor şi instituţiilor, mai vizibile, ele devin mai accesibile cognitiv, deorece avem mai des şansa de a ne întâlni cu ele, de a le procesa, de a ne gândi la ele, de a le interioriza. În acelaşi timp, există şi o relaţie inversă. Tocmai valorile culturale cu cel mai ridicat grad de accesibilitate cognitivă (uşor de înţeles) sunt şi mai accesibile social. Aceasta deoarece, fiind mai uşor de înţeles, sunt mai uşor de împărtăşit, de promovat. În cazul muzicii, genurile de muzică uşoară sunt cele mai accesibile social, formând, prin repetiţie, prin intensa lor difuzare, un grad specific de accesibilitate cognitivă pentru muzică: genuri mai uşor de interiorizat (pop, rock, dance) şi genuri mai greu de interiorizat, tocmai din cauza gradului redus al accesibilităţii lor sociale: muzica clasică, opera. Deci, accesibilitatea socială formează un anumit grad de accesibilitate cognitivă, care sporeşte ulterior gradul de accesibilitate socială a valorilor culturii de masă. Iar instituţia emblematică ce întreţine această relaţie circulară între accesibilitatea socială şi cea cognitivă a valorilor este mass-media.
[Citeşte partea a II-a aici!]
Scrisă de Florentin Cristian
Related posts:
Trebuie limitat statul. Statul nu are a face EDUCATIE. Asta e ideea. Educatia nu se poate face decat in privat, pe cont propriu. Invatamantul de stat a dus educatia in barbaria de astazi. Programa scolara e impusa de niste alienati de la Ministerul Invatamantului care primesc brosuri de la organizatii comuniste precum ONU, UNICEF, Council for Secular Humanism si se spala pe creier copiii.
Programa scolara trebuie impusa de catre parinti, de catre comunitatile locale, nu de catre functionari obscuri din Guvern. Guvernul e casa dracului.
Vorbesc toti “liberalii” despre scoaterea religiei din scoli, cand de fapt trebuie scos statul din educatie pentru ca statul nu are nimic de-a face cu morala. Spalarea pe creiere e in invatamantul de stat unde nu se face cultura, ci indoctrinare.
http://www.schoolandstate.org/home.htm
Domnule, de ce vorbești urît despre gradul muzicii clasice și despre sentimentele
cetățenilor VIZAVI de ea? Ce te-a găsit taman acum, cînd, ce n-a văzut Shambala, gradul ei de accesibilitate este ubersocial, fiind de-a dreptul cosmic? Acum, cînd stațiile orbitale se rotesc pe muzică de Bach și de Pitagora, cînd pe Mozart îl studiază pînă și gulia sau zambila, cărora le și place, pe deasupra, că, altfel, nu s-ar face mai mari și mai frumoase, demonstrînd, cum laude, teza că “între cultură și viață nu poate exista o prăpastie”! Iar despre astea, dă-mi voie să-ți vizibilizez o treabă, afli de la tv și dă pă net, nu din giudețurile prăfuite ale boierilor minții, cu care vrei tu să ne alergizezi acilea. Hai, aștept să văd ce “va urma”.
P.S. Vreau să-i zic ceva și lui Sartori. Impresia că Beethoven e gălăgie au avut-o mai degrabă persoane educate muzical, Nietzsche, de pildă. Intelecția unui manelist despre muzica frămîntată a surdului va spune că e mai mult mută decît gălăgioasă, că destinul no.5 este sperietură de muiere, că bucuria no.9 e a unui bolnav de bojoci, că, în fine, titanul respectiv e un neica nimeni, un impotent și un fraier de să-l pui pe limbă, în loc de somnifere.
@ Florentin: Excelent articolul, felicitari. In subsidiar am, totusi, cateva mici obiectii. Sa purcedem:
1) Vad o mica inconsistenta atunci cand se leaga “cultura” de “umanitate”. Ma poti acuza, eventual, ca sunt un etnicist traditional, insa eu nu cred in notiunea mult-prea-abstracta de “umanitate”. Universalismele de acest soi, mai ales cand sunt legate de conceptul de “cultura”, esueaza in a fi nimic altceva decat fata cea mai oribila a modernitatii pe care incercam sa o condamnam. Nici o adevarata “cultura” nu ne pune in legatura cu umanitatea, ci cu o comunitate organica ce impartaseste acelasi set comun de valori. In acest sens nu poate exista o “cultura a umanitatii”, ci doar o cultura a comunitatii etnice, nationale, regionale etc. Modernitatea este elementul cheie care a introdus universalitatea unei asa-zise “culturi” a umanitatii. Cultura te leaga de radacini, nu de abstractiuni iluministe. Cultura are sens atunci cand se refera la particularism comunitar, nu la universalismul umanitatii.
2) Se constata in text regretul fata de lipsa moralei in cadrul fluxului informational contemporan. Regret sa o zic, dar societatea noastra a degenerat in asemenea hal incat ajung sa ma bucur ca mass-media nu doreste (/nu poate) sa impuna o linie (i)morala in informatiile aruncate cu lopata. Ar fi infiorator sa imi imaginez o mass-media cu veleitati de patron moralo-puritan. Aceasta e treaba altor entitati sociale.
3) “Cultura” in sine este o abstractiune la fel de problematica precum “lipsa” de cultura. Prin fetisizarea unui anumit mod de cultura riscam sa o hiper-inflam pana ce ea va uzurpa intreaga scena a macinarilor interne din fiinta umana. In cel mai bun caz, “cultura” e o scara pe care urci, iar dupa ce ai ajuns sus poti prea bine sa o si arunci … caci in nici un caz nu vrei sa mai cobori in punctul de unde ai pornit la ascensiune. In acest sens, din punct de vedere traditionalist, as spune ca notiunea de cultura nu are nimic in comun cu sfera “spirituala” a omului, ci eventual doar cu cea intelectual-psihica. Spiritul e atins descendent, dinspre Absolut spre limitat. Ergo, nimic din ceea ce omul creeaza nu poate friza Spiritul in sine, caci acest fapt ar echivala cu un hybris. Pentru a fi mai concludent, il voi cita (aproximativ) pe Guenon: “Superiorul nu poate emana din inferior”.
4) Todorov pare a fi mai degraba un nostalgic al “umanismului” renascentist care a brazdat atat de mult Occidentul, iar nu un traditionalist. Trebuie sa rememoram faptul ca tocmai acest mod de educatie “umanista” a nenorocit lumea traditionala si a instaurat modernitatea?
@ Ilie: ai vazut vreodata cum arata Universitatile private cu programe impuse “comunitatile” locale, de banii parintilor? Daca am de ales intre acestea si cele stat, voi ramane la dracul Guvernului. E un drac decent …
Homeschooling? Sa fim seriosi … se vede in SUA ce dezastru e acel mod. Bineinteles, functioneaza perfect atunci cand parintii sunt bogati si/sau educati si isi permit sa plateasca preceptori pentru educarea plodului. Dar cand pui doi oameni simpli, rupti de oboseala de la munca fizica pe care o presteaza sa isi educe copilul in fineturile literaturii interbelice, in subtilitatile logicii si geometriei plane …
Iar indoctrinarea functioneaza la fel de bine (din partea ONU si UNICEF) si in cadrul comunitatilor restranse. Nimeni nu e ferit de ele. Ceea ce trebuie e ca parintii sa dea de acasa plozilor o educatie sanatoasa si niste repere moral-culturale. Daca plozii reusesc sa fie indoctrinati in scoala si cu acestea … o merita. Oricum erau niste cazuri pierdute.
Horia, desigur ca ma refeream in cazurile in care parintii au bani si mai au si ceva in cap. Educatia necesita bani si timp. Pana la urma punctul central al invatamantului ramane familia. Daca in familie copilul nu invata nimic, atunci scoala publica il va distruge complet.
Discutiile de la TV pe marginea invatamantului sunt stupide pentru ca in aceste discutii nu se pleaca de la cauza, ci se expun numai efectele si oamenii se vaita de efecte in loc sa se vaite de cauze. Nu efectele sunt problema, ci cauzele. Pentru ca un copil care e pericol social are probleme in familie si scoala nu poate face nimic in a-l reabilita. La fel un profesor care e pericol social.
Mai intai sa se apere familia si apoi sa se vorbeasca si despre invatamant.
@ Horia Ciurtin:
1. nu sunt atat de sigur ca – pardon de cacofonie, dar nu obisnuiesc sa pun virgula – cultura nu face decat sa te lege de radacini. Sau daca vrei, continuand metafora ta inspirata, te leaga de radacinile comune cu toate neamurile.
2. subscriu: mass-media nu pot fi reformate calitativ pentru ca, esential vorbind, nu apartin de ideea de calitate. se pot forma doar enclave de normalitate (cum ar fi, de exemplu Radio Romania Muzical, carora nu le merge streamul live pe internet)
3. ma gandesc in barba: sa hie spiritul asa de linear, sa nu faca el nici o voluta, nici un ocolis? Pai, io, daca ascult Mozart (in conditiile in care n-am nici o pregatire de specialitate), sa inteleg ca imi ramane doar simpla bucurie de a asculta (in cazurile in care, fireste, merge stream-ul de la Romania muzical, vezi supra pct. 2) ?
4. asta nu era atacant de pe vremea lui Hristo Stoicikov?
uitai ce e mai important : bravo, Florentin, pentru articol. asteptam partea a II-a
3) Spiritul asta nu e nici linear, nici cu volute … el pur si simplu este; ce sa iti zic eu matale? Mozart cela poate ca iti lanseaza niste endorfine, e uber-cool si fain, dar el singur-singurel nu poate atinge sfera spirituala; e nevoie de mult mai mult din partea ta, iar daca ai realizat deja partea aceea poate ca Mozart nu iti mai e de nici un folos … decat in a suna frumusel si a te readuce in anumite stari propice spiritului
4) daca nu era atacant la Formula 1, nu ma pricep
[...] [Citeşte partea I a articolului aici!] [...]
3) mea culpa, nu voiam sa zic cum e spiritul (ca Mariu Chicos Rostogan : “rotund, rotund, da’ cumu-i?”) ci cum se manifesta D-sa. Pai dupa moarte ce sa-i fi ramas bietului Amadeus? Endorfinele s-au dus, la fel si bunatate de creieras si sistem nervos. Praf & pulbere? Si-un praz verde, cum s-ar zice pe la Slatina?
4) nu, ma, ala era Botticelli!
foarte fain post im pare si mie.
Indraznesc sa il atentionez pe Ilie asupra a ceva.
Cum, necum statul asta corupt si nenorocit tine organizata, departe de modul ideal, dar nici in haos total, societatea.
A gandi “Guvernul e casa dracului”/ “statul face indoctrinare” “Programa scolara e impusa de niste alienati de la Ministerul Invatamantului care primesc brosuri de la organizatii comuniste precum ONU, UNICEF, Council for Secular Humanism si se spala pe creier copiii” duce spre extremism, nu te supara.
Dim amvon, departe de realitatea lumii sarace si needucate, putem promova invatamantul descentralizat, comunal, privat, homeschoolingul, treaba e, cum observa si Horia, ca nu sunt solutii posibile pentru toti. Ce te face pe tine sa crezi ca se pot gasi in fiecare unitate locala oameni mai destepti decat imbecilii de la Minister sa conceapa si implementeze programe destepte?! Si cine sa predea?! Pe ce ce bani?! Strange comunitatea fonduri ca sa aduca in toate scolile profesori bine pregatiti, cu caractere echilibrate, armonioase ca sa nu aiba alta grija in afara de a se dedica meseriei lor?!
Eu as zice ca nu sunt de vina nici Ministerul, nici Statul ca aparat functional. Ci ca societatea civila nu exercita suficiente presiuni asupra lor ca ele sa functioneze mai bine. Dar poate, zic “poate”- atentie, toata aceasta vanzoleala care se produce in dezbateri publice , la televizor, radio, pe bloguri acum e semnul ca societatea civila incepe sa se descopere de fapt pe sine, balbaindu-se sa isi exprime vointa, sa isi creeze parghiile de actiune. Nu e tocmai usor. Suntem in faza in care toti vrem sa ne facem auziti si nici unii nu suntem dispusi sa ascultam. Nu e usor. Avem noi insine, fiecare in parte multe de invatat si de acceptat pana cand vom reusi sa devenim forta care sa influenteze formele de organziare.
Cu siguranta ca daca parintii ar avea mai multa influenta asupra invatamantului, ar fi mult mai bine. Dar trebuie organizare. Adica trebuie alcatuite comitete de parinti care sa aiba putere de decizie in educarea propriilor copii.
De ce sa imi vina mie brosuri de la ONU si sa imi spuna cum sa-mi educ copilul sau sa imi spuna ca religia indoctrineaza?
Nu e niciun extremism in ce spun. Extremismul e de partea cealalta. Cunosc multe scoli/facultati in care sunt profesori bolnavi. Profesori de Romana care scriu poezii porno, care agreseaza eleve, profesoare care filtreaza cu liceeni. E plina scoala de asemenea bolnavi. Cine ii selecteaza? Nu sistemul asta centralizat si comunist? Cine e extremist? Parintele care vrea morala in scoala sau sistemul asta bolnav?
Cand in scoala patrund asemenea monstrii, sistemul trebuie schimbat din temelii.
Cine sa predea? Oameni cu morala, nu bolnavi. Nu am nevoie de genii in scoala, ci de morala. Ca statul nu stie decat sa ia taxe si sa imi spuna ce sa fac. Daca stie sa imi ia taxe, atunci sa ma lase sa-i arat cum se face educatie.
Conteaza in invatamantul de azi ce spun parintii? Nu pentru ca nu sunt formate comitete independente de parinti. Daca s-ar organiza astfel de comitete invatamantul s-ar schimba radical in bine. Dar pentru asta trebuie avant personal si responsabilitate. Comitete private de parinti care sa puna presiune asupra invatamantului public.
Invatamantul public nu e deloc gratis asa cum se spune pentru ca statul ia taxe si impozite care le redistribuie catre invatamant. Deci la mijloc se desfasoara o manipulare monstruoasa. Ce face statul cu banii astia? Plateste violatorul din cancelarie si pe deasupra imi preda si o istorie falsa?
Solutia cea mai buna e formarea de comitete private de parinti. NU SINDICATE, ci comitete private de parinti care sa limiteze interventionismul ideologic in educatie. Asemenea comitete s-ar schimba la 4 ani pentru ca gimnaziul / liceul e de 4 ani si ar intra alti parinti la rand. E cea mai buna solutie pentru reformarea invatamantului.
Mama, ce galagie ati facut! Ma bucur pt. aprecieri, si pt. critici, inseamna ca subiectul incita. Totul e deschis interpretarilor, controverselor si nu pretind sa fi avut dreptate in tot ce-am scris. Tema e complexa, pregatirea mea mai lasa de dorit, dar de ce sa nu incercam sa ne explicam lucrurile cat mai aproape de miezul lor? Am plecat de la o amintire cand am scris eseul: acum vreo 10 ani un amic incerca sa ma faca sa-mi placa muzica clasica, in conditiile in care nu ascultasem deloc inainte. Mi se parea cumplita la inceput (chiar galagie), pur si simplu nu reuseam sa urmaresc ritmul, nu surprindeam nuantele – nu pricepeam nimic. Dupa vreo luna de zile de ascultat in fiecare zi, am inteles, chiar mi-a placut si am fredonat, tin minte si acum, o bucata din “Spargatorul de nuci”. Apoi, totul a devenit din ce in ce mai clar, mai sinuos, si cred ca momentul acela a fost cel mai mare castig in plan cultural, artistic si mai ales al sensibilitatii din toata viata mea. In partea a doua a eseului incerc sa explic de ce ne este atat de greu sa iesim din obisnuintele noastre cognitive.
Cat despre cultura… cred ca, din moment ce ne intereseaza subiectul, scriem sau citim texte pe acest site, ne punem intrebari in legatura cu sensurile ei, cam stim ce este cultura in sensul ei plin, dar e mai greu s-o definim. Nu m-am referit la termenul de cultura in sens antropologic, nu vorbesc despre culturi ale comunitatilor, nationale sau religioase, prefer acceptiunea clasica a termenului, mai problematica si mai elitista daca vreti. Cred in teoria lui Blaga despre cultura, cred in Goethe, in Eminescu, consider cultura o permanenta nazuinta a omului de a fi frumos in el insusi, generos cu ceilalti, consecvent in cunoastere si deschis spre lume. Deci cultura chiar cred ca este o forma de a-ti apropia umanitatea. Intr-o asemenea perspectiva, esecul modernitatii nu a fost cauzat de cultura, ci de parazitarea ei cu egoisme, interese nationale, politice, religioase etc. Ar trebui sa renuntam la Blaga fiindca incearca se defineasca stilul sau specificul romanesc? Nu e firesc sa incerci sa te definesti poe tine comparativ cu ceilalti?Interpretarea culturii cred ca este si a fost problema, nu cultura insasi.
In privinta faptului surpins de Horia, ca regret lipsa unei morale in fluxul informational de astazi, as zice ca mai degraba regret lipsa oricarei responsabilitati in domeniu. Nici eu nu vreau cenzura puritanista, dar as dori responsabilitate fata de continutul informatiilor, forma de prezentare si mai ales fata de efectele asupra oamenilor, mai ales asupra copiilor.
Iar in privinta “nenorocirilor” aduse de umanism, modernism, oare exista vreo epoca in istoria asta care sa nu sfarseasca in nenorociri? Altfel nu s-ar incheia. Aveau cumva umanistii in proiectul lor exploatarea muncitorilor sau caderea Bastiliei? Ori teoreticienii modernismului si-au luat din timp bilete pentru Woodstock? Nu consider ca Todorov e un nostalgic al umanismului – a scris despre semiologie, despre Holocaust si Gulag, pur si simplu e un om de cultura.
Ilie, tu ești un musulman al ortodoxiei, sau un musulman pur și simplu, adică pilot? Te întreb doar fiindcă n-am ce face și cu toate că știu că nu există lucruri neutre, singurul nesigur fiind sexul neutru al e-uroparlamentarului. Așa stînd treaba, fiindu-ne sexualmente imposibil să-i spunem Templu al Duhului Sfînt, rezultă că, da, guvernul e casa dracului, precum ai zis. Bine, eu în comitete nu mă bag, dar mă gîndesc că înjurătura ta ar trebui să fie, “dacă” nu o chemare la revoluție, “măcar” o “mîngîiere sufletească” pentru orice scriitor-în-devenire. De fapt, stai, că și scriitura-i ca devenirea, de două feluri: unu-i pe nisip, celălalt nu-i pe nisip. Noa, dacă tăceam, nevorbit rămîneam…
Nu sunt “musulman al ortodoxiei”. Cand spun ca guvernul e casa dracului ma refer la statul atotputernic, la colectivism, la drepturile grupului care sunt indreptate impotriva drepturilor omului.
Nu ma refer la desfiintarea statului sau la evaporarea lui in teologie. Conceptia asta e straina crestinismului. Ma refer la un stat minimal, nu interventionist in treburi “domestice”. Ma refer la constitutionalism deoarece constitutionalismul e vocea omului in fata statului (sau macar asta ar trebui sa fie).
Asta avand in vedere ca ONU e o organizatie totalitara pentru ca sustine statul interventionist.
Cine asteapta totul de la stat, atunci va pierde totul pentru ca la un moment dat statul va da alte legi pentru a schimba totul. In schimb, cel care e liber si independent de stat, acela nu va pierde nimic pentru ca legea e preexistenta statului. Legea, ordinea si libertatea sunt preexistente statului. Deci nu statul impune ordine (in fascism, comunism si nazism statul e datator de ordine), ci insasi legea naturala inscrisa in fiinta umana impune ordine si libertate.
Anarhismul (societatea fara stat) si totalitarismul (societatea prizoniera a statului) sunt deviatii in afara ordinii si in afara libertatii.
@ Justasking : la musulmani, oamenii ca Ilie sunt denumiti drept : “ortodocsi ai musulmanilor”?
Și eu care credeam că ești un extremist, cum scria scriitor-în-devenire! Noa, m-am cam dezumflat, zău așa! Amice, n-ai piper, ăsta e cusurul tău, ce să mai…
Silviu, am subînțeles, după tine cadîna c’est moi, altfel nu mi-ai cere să dau din casă/moschee detalii atît de intime.