Cultura – între accesibilitate socială şi accesibilitate cognitivă – II

[Citeşte partea I a articolului aici!]

3. Mass-media şi accesibilitatea socială a valorilor culturale

Ignacio Ramonet, directorul publicaţiei Le Monde Diplomatique, şi-a ales ca motto al lucrării sale “Tirania comunicării” următoarele cuvinte ale lui Pierre Bourdieu: “Aspectul cel mai teribil în comunicare îl constituie nebunia comunicării“. Avansul înregistrat în tehnologia comunicării, apariţia şi extinderea Internetului au făcut ca, în opinia lui Ramonet, “sfera comunicării să absoarbă informaţia şi cultura, dând naştere unei singure şi aceleiaşi sfere globale şi universale: world culture, de inspiraţie americană, un fel de comunicultură de masă planetară, pentru că informaţia, ca şi cultura, nu rezistă unei asemenea vulgarizări“.

Mass-media, în calitatea ei de „voce a publicului”, exhibându-se în purtător de cuvânt al societătii civile, având pretenţia de a difuza valorile cât mai multor oameni, operează o omogenizare a valorilor culturale transmise. Pierre Bourdieu observă în cartea sa Despre televiziune (1996): „câmpul jurnalismului are o particularitate: este mai dependent de forţele exterioare decât orice alt camp de producţie culturală (câmpul literaturii, câmpul ştiinţei etc.). El depinde extrem de direct de cerere, este supus sancţiunilor nemijlocite ale pieţei, ale pleibiscitului, într-o măsură, poate, chiar mai mare decât câmpul politic”. Mass-media nu poate merge în direcţia unei culturi elitiste (tradiţionale, a artei, ştiinţei, literaturii) fără a-şi pierde majoritatea segmentului de public, care evident că nu este educat în acest sens. Orientarea către divertisment frivol, către un limbaj comun, pe înţelesul tuturor, conducând la un adevarat „fast-food cultural”, este şi o pură necesitate comercială, dar şi o raţiune specifică jurnalismului: aceea de a avea un public cât mai larg.

Privind mass-media într-o asemenea perspectiva, ea este aculturală. Scopul ei nu este de a educa, de a forma valori culturale, ci ca, prin valorile culturale pe care le promovează, cât mai mulţi oameni să se regăsească în aceste valori. Cultura nu este scopul mass-mediei. Din contra, cultura este sacrificată prin „nivelarea” ei, reducerea ei la un model cultural abstract, uşor de asimilat de cât mai mulţi oameni şi care să nu deranjeze majoritatea. „Există o lege binecunoscută: cu cât un organ de presă ori un mijloc de exprimare oarecare îşi propune să atingă un public mai vast, cu atât el trebuie să-şi piardă asperităţile, să elimine tot ceea ce poate să divizeze, să excludă – şi cu atât mai mult să nu şocheze pe cineva…” .

În acest fel, mass media contribuie la promovarea unor valori culturale care deja sunt promovate – adică sporesc gradul de accesibilitate socială a valorilor care deja sunt împărtăşite de majoritatea publicului. Acest fenomen ne duce cu gândul la „spirala tăcerii”, un fenomen descris de sociologul german Elisabeth-Noelle Neumann, prin care tabăra aflată în minoritate devine tot mai puţin dispusă să se exprime de teama de a nu se izola, în timp ce tabăra aflată în majoritate devine tot mai „sonoră”, acest lucru întărind percepţia că ea este în majoritate şi câştigând astfel tot mai mulţi adepţi. Foarte probabil ca în domeniul valorilor culturale, mass-media joacă rolul unui amplificator de percepţii, contribuind la întărirea sentimentului că unele valori ar fi mai apreciate de mai mulţi oameni, în timp ce altele s-ar afla în minoritate.

Un ascultator de muzică pop-rock are mass media de partea lui, dar, odată cu ea, are de fapt alături întreaga comunitate din jurul simbolului cultural respectiv.

Un ascultător de muzică clasică, în schimb, este în zona excepţiilor, a „asperităţilor” culturale. El trebuie să se uite la canale speciale. Este într-o evidentă minoritate. Pe un asemenea om, mass-media nu-l legitimează, comunitatea simbolică (construită în jurul muzicii clasice ca valoare culturală) este una minoritară. Pentru o asemenea comunitate simbolică, mass-media poate deveni, aşa cum consideră Bourdieu, o unealtă de oprimare simbolică.

4. Mass-media şi accesibilitatea cognitivă a valorilor cultural

În filmul „Blow-up”, regizat de Michelangelo Antonioni, există o scenă în care un băiat şi o fată ascultă un cântec. Melodia are un ritm dublu. Unul strident, ritmat, constant, modern, uşor de perceput, şi în acelaşi timp un ritm de fundal, încet, calm, o melodie care abia urcă. Fata gesticulează fiind „prinsă” de ritmul modern. Băiatul însă o face atentă asupra ritmului ascuns din spatele melodiei. Ea reuşeşte să-l surprindă, însă nu reuşeşte să-l danseze. Deoarece de fiecare dată când „prinde” ritmul, după câteva secunde este acaparată cognitiv de celălalt ritm, strident, constant – nefiind capabilă să se concentreze asupra ritmului de fundal – şi gesticulează fără să vrea tot ritmul modern.

Deşi poate că nu asta a vrut să ilustreze regizorul, scena pune în evidenţă un proces cognitiv: percepem mai uşor stimulii care ies în evidenţă. Scena mai spune ceva: unele lucruri „ni se pun pe creier”, aşa cum unele neplăceri ni se „pun pe inimă”.

Obişnuinţele noastre cognitive (stimulii de un anumit tip, cu care ne-am obişnuit) afectează perceperea stimulilor de aceeaşi factură cu care nu suntem obişnuiţi. În cazul de mai sus, un ritm melodic strident şi constant împiedică perceperea un ritm melodic mai lent. În receptarea unei opere de artă, există un “orizont de aşteptare” din partea publicului, adică un “ansamblu de convenţii şi coduri acumulate de receptor, o anumită viziune asupra lumii, asupra artei, un set de aşteptări psihologice cu care receptorul întâmpină opera” – Hans Robert Jauss (1983). Capodoperele artistice sunt perene, au capacitatea de a emoţiona – însă “orizontul de aşteptare” al oamenilor este cel care se schimbă, publicul este “istoricizat”, accesibilitatea lui cognitivă de receptare a valorilor culturale se modifică de la o perioadă la alta. Epoca modernă şi cea contemporană au dus la o creştere cantitativă a publicului – dar oare şi la una calitativă?

Să remarcăm că există domenii ale culturii “înalte” care îşi au un corespondent în cultura de masă: muzica clasică versus muzica uşoară, literatura clasică versus literatura-kitsch, filmul clasic versus melodrama de la televizor. Extinderea sistemului mediatic la scară globală a dus la înregimentarea unui public enorm în tiparele culturii media. Astfel, un public de dimensiuni continentale a interiorizat codurile simpliste, rudimentare, ale culturii media. Astfel se explică de ce un tânăr român de la oraş (care a interiorizat stilul, atitudinile şi comportamentele proliferate de mass media) poate semăna mai mult (la gusturi, valori, principii, înfăţişare) cu un suedez, de pildă, decât cu un român crescut la sat, în cadrul unor valori tradiţionale româneşti.

Cultura media are puterea de a forma, aşadar, “orizontul de aşteptări” al oamenilor în cazul receptării unui produs artistic. Ea creează însă obişnuinţe cognitive simpliste, stridente: muzica este din ce în ce mai violentă, zgomotoasă, filmul de astăzi aproape că agresează percepţia prin rapiditatea succesiunii cadrelor, iar literatura-kitsch este doar un amestec de sentimentalism şi senzaţionalism fără profunzimi.

Problema adevărată este însă că gustul publicului educat în acest fel de televiziune este nu numai alterat, dar incompatibil cu codurile artei adevărate. Exact ca în scena din filmul Blow-up, obişnuinţele noastre cognitive ne fac incapabili să percepem ritmuri mai lente şi mai continue (ca în cazul muzicii clasice), să apreciem descrierea unui peisaj dintr-un roman sau profunzimea stilistică, densitatea metaforică şi alegorică (să mai amintesc, oare, “celebrul” roman Alchimistul al lui P. Coelho nu conţine nici măcar o metaforă şi nici comparaţii care să surprindă?). La fel, în cazul filmului este greu de apreciat astăzi (de către cei “crescuţi” de cultura media) poezia unui cadru, imaginea simplă şi mişcarea calmă, continuă, a camerei, fără a accelera ritmul acţiunii. Să mai amintesc, oare, că în filmul Călăuza, regizat de Andrei Tarkovski, timp de 15 minute nu este prezentată decât frumuseţea unor peisaje naturale, surprinse de cameră ca şi cum ar fi privite în ritmul firesc al unui spectator aflat într-un tren?..

S-ar părea că în cazul de mai sus este vorba de ritm. Fiecare epocă îşi are un ritm al ei: în muzică, în literatură, în cinematografie, chiar şi în aspectele vieţii cotidiene, nu se poate contesta faptul că orientarea evidentă a istoriei este acceleraţia. În cazul muzicii – pe care scriitorul german Hermann Hesse o consideră inima spiritualităţii unei epoci (în romanul Jocul cu mărgele de sticlă), manifestarea artistică ce surprinde intimitatea unei culturi, ritmul în care ea se desfăşoară – acceleraţia este evidentă. Hermann Hesse atrage atenţia că ritmul muzicii este în acord cu ritmul concret al istoriei unei societăţi – seninătatea muzicii lui Handel, Bach, Mozart exprimă seninătatea unei epoci bine ancorate în fondul ei cultural tradiţional, al religiei, moralităţii. Scriitorul menţionează că el nu se poate obişnui cu „violenţele muzicii lui Beethoven” – muzica unei epoci agitate, plină de evenimente, care se rupe de tradiţie, religie, morală.

Aşadar, istoria concretă a unei perioade, toate valorile ei intime, greu de surprins la nivel comportamental, se imprimă poate cel mai bine în muzica ei: pare paradoxal, deoarece muzica clasică în general este o artă epurată de orice mesaj lingvistic şi vizual; totuşi este arta care are cel mai mare şi rapid impact emoţional asupra individului.

Exemplul din filmul „Blow-up” ilustrează cum anumite tipare cognitive ale culturii de masă determină o anumită accesibilitate cognitivă a muzicii. Tiparele cognitive ale epocii formează şi deformează în acelaşi timp accesibilitatea cognitivă a anumitor valori. Acest lucru este susceptibil a se întâmpla şi în cazul altor valori culturale – literatura, artele vizuale, morala, religia etc.

Scrisă de Florentin Cristian

Related posts:

1. Cultura – între accesibilitate socială şi accesibilitate cognitivă
2. Între ficţiune şi actualitate – FAHRENHEIT 451