Cultură şi interculturalitate

Petre Anghel – Cultură şi interculturalitate |

Ultima apariţie editorială a lui Petre Anghel este un volum introductiv în problematica relaţiilor interculturale şi a modului în care acest tip aparte de cunoaştere – interculturalitatea – ne modelează lumea. Aceasta este de fapt şi trăsătura distinctă a cărţii, anume faptul că pune probleme generale ale colectivităţii umane în contextul viziunii despre lume (ceea ce în şcolile de filosofie germane a fost numit Weltanschauung) pe care cunoaşterea alterităţii culturale o construieşte şi care duce, în cele din urmă, la redefinirea cunoaşterii şi a acelei alterităţi care stau la baza ei. Viziunea despre lume este văzută aici ca fiind strâns legată de orientarea culturală şi ca un aspect atemporal al culturii, care reprezintă fundaţia ei şi se leagă de noţiunile generale de umanitate, Dumnezeu, natură, comportament, prietenie etc. Considerarea modului în care un grup cultural se raportează la aceste noţiuni ca definind acea viziune asupra lumii nu se face însă în detrimentul factorilor de natură economică, fiind incluşi şi aceştia printre determinanţii care împreună exercită un efect de influenţă asupra culturii. Acest efect de influenţă a mediului ca ansamblu de factori (nu doar naturali) este descris de autor ca fiind mai degrabă subtil, greu de desprins şi de identificat, însă stabil şi definitoriu pentru viziunea asupra lumii aferentă unei culturi date.

Cultura, un concept atât de problematic în ştiinţele sociale, este tratată aici nu prin prisma unui efort de delimitare conceptuală, care ar fi mai departe supus altor dispute, ci prin prisma modului în care se structurează cunoaşterea după modelul realităţii dezvoltat de Jurgen Habermas. Conform acestui model, există trei puncte de vedere transcendente specific – informaţiile, interpretările şi analizele – care lărgesc conştiinţa şi îmbogăţesc experienţa realităţii, construind-o. Petre Anghel îşi situează viziunea mai aproape de acest model decât de cel biologic al lui Edward O. Wilson, valorizând procesul de învăţare, de însuşire a cunoştinţelor şi a culturii prin transmitere.

Autorul observă că tendinţa culturală universală a contemporaneităţii este aceea de sporire a complexităţii şi a dinamismului. Varietăţile de abordare a problemelor vieţii sociale sunt la fel de dezvoltate ca şi cantitatea enormă de informaţii cu care interacţionăm în mod obişnuit, în comparaţie cu cea necesară în aceleaşi situaţii acum câteva decenii, ca să nu aducem în discuţie vremuri şi mai îndepărtate. Mai concis, folosind cuvintele autorului, „Societatea modernă este puternic dominată de cultură” (pag 21). Prin urmare, orice demers de cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor culturale este în mod obligatoriu unul interdisciplinar, obiectul de studiu fiind mult prea intim legat de majoritatea obiectelor de studiu ale celorlalte ştiinţe. Pe lângă această necesitate – mai mult de ordin metodologic – se impune şi concluzia că studiile legate de cultură vor deţine în viitorul apropiat o pondere din ce în ce mai mare, corespunzătoare emergenţei în cotidian (şi automat în conştiinţa cotidiană) a elementelor culturale.

Câteva dintre temele cele mai importante abordate de autor, care dau şi titlurile capitlolelor lucrării, sunt cultura şi întărirea propriei judecăţi, identitate şi alteritate culturală, percepţia şi înţelegerea culturală, spaţiul public şi cel privat cu fracturile şi suprapunerile ce derivă, credibilitatea reală şi cea presupusă şi prestigiul sursei, spaţiul public şi scandalul politic, identitatea socială şi identitatea sinelui, diferenţe de sex, gen şi cultură în comunicare, deprinderi versus însuşire, limba ca identitate culturală, „ca la mama acasă sau neagra străinătate”, spaţiul personal în relaţiile interculturale, comunicarea personală şi politeţea pe internet etc. Temele sunt atât actuale, cât şi clasice, corespunzătoare dezbaterilor mai dificile şi încă nerezolvate din problematica contactului intercultural, fie el la nivelul ştiinţei sau al experienţii. Având în vedere atât predispoziţia către respingere (dacă se ia în considerare faptul că la multe populaţii numele lor înseamnă sau însemna la începuturi literalmente „oameni” – cum este şi cazul etnonimului român – închiderea cel puţin parţială aproape instinctivă a oamenilor faţă de alte culturi este evidentă, şi de altfel necesară) cât şi marea curiozitate faţă de alte culturi care a început să dubleze acea predispoziţie odată cu globalizarea, problema contactului intercultural este aşadar una care este şi va rămâne ceva timp în actualitate. Prin menţionarea termenului de globalizare – atât de intens uzitat, încât ramuri bune ale ştiinţelor sociale au început să se întrebe dacă există într-adevăr – am dorit să acopăr doar partea sporirii intercunoaşterii şi a curiozităţii imediate care derivă din aceasta, prin urmare conceptul de globalizare trebuie înţeles în acest context drept o intensificare şi lărgire spaţio-temporală a fluxurilor informaţionale.

Ca stil al scriiturii, lectura este cu siguranţă una plăcută, presărată cu exemple empirice savuroase care dau o aură de interconectare teoriei – ca şi cum ar fi secondată de date de factură antropologică culese pe un mare teren global. De exemplu, autorul trece în revistă pe scurt semnificaţia percepută a lărgirii ochilor în timpul conversaţiei pentru un american, chinez, englez, spaniol, francez sau un afro-american, evident, diferită pentru fiecare dintre aceştia (pag 60). Deşi aceste discuţii referitoare la specificul diferitelor culturi aduse ca exemple din matricea diversităţii se apropie, aparent, periculos de mult de ceea ce cu un veac în urmă se numea psihologia popoarelor, ele rămân pe terenul neutru al constatărilor non-valorizatoare. Deşi orice afirmaţie despre alteritatea culturală tinde să fie încărcată (valorizată, tensionată) – de aceea astfel de afirmaţii sunt în general evitate – Petre Anghel arată că un eşec al unei ramuri ştiinţifice de acum un secol nu trebuie să ducă la un abandon complet în ştiinţa actuală al elementelor asemănătoare celor folosite de acel drum astăzi închis, fie că sunt elemente de metodologie, tipuri de afirmaţii sau microteorii. Revenind la stilul plăcut al lucrării, se poate afirma că acesta derivă din prospeţimea punctelor de vedere exprimate destul de simplu şi care fac cititorul să privească anumite probleme considerate locuri comune din alte unghiuri. Un exemplu aleator al unei astfel de perspective proaspete ar fi obiectivitatea privită ca transfer al subiectivităţii în alţii (în altul generalizat).

O altă categorie de fenomene culturale foarte dezbătute şi de obicei impregnate de judecăţi esenţialiste este cea legată de diferenţele de gen, abordate de asemenea aici, cu aceeaşi savoare ca şi discuţiile despre specificul cultural menţionate mai sus. Autorul abordează nu numai datele culturale prescrise despre bărbaţi şi femei, rolul social impus, dar şi diferenţele efective de percepţie, de comunicare, de raportare la diverse situaţii la cele două genuri. Este vorba aici şi despre măsura în care graniţele personalităţii sau comportamentului de tip feminin şi masculin pot fi depăşite în fiecare cultură, despre variabilitatea culturală a acestei măsuri, dar şi despre motivele cele mai probabile care stau la baza conflictelor ce derivă din comunicarea femeilor şi a bărbaţilor unii cu alţii sau detalii chiar tehnice despre tendinţele conversaţionale a celor două genuri. Bazându-se pe cercetările de profil, autorul realizează o listă destul de bogată cu diferenţele cele mai probabile dintre discursul unei femei şi cel al unui bărbat: de la îngrădire, adverbe de întărire, folosirea pronumelor de politeţe, folosirea intonaţiei, a citărilor directe, a construcţiilor modale etc până la câteva diferenţe identificate de autor ca specifice spaţiului cultural românesc.

Alt punct de interes abordat aici şi care se bucură de o mare vizibilitate în spaţiul dezbaterilor este nu tocmai noua dihotomie Orient-Occident. Autorul vede istoria ca pe o trecere a forţelor antrenante ale culturii din Orient în Occident şi invers, transferuri petrecute pe fondul unor schimbări socio-economice mai largi. În istoria dezvoltării civilizaţiei universale, cele două ansambluri culturale amintite au constituit mereu un proces unificat de globalizare. Exemplele empirice aduse din filosofie, teologie, literatură şi tehnică de pe parcursul mai multor epoci vin în întărirea acestei idei.

Un alt accent util adus de lucrare în studiul dinamicii interculturale este faptul că sunt analizate pe larg şi probleme de ordin tehnico-logic în modul de abordare: cum se poate discuta despre relaţii interculturale, cum se poate aduce un argument valid şi care este mecanica internă care potriveşte elementele enunţiative în aşa fel încât ele să compună un ansamblu semnificativ şi corect din punct de vedere logic, detalii adaptate de autor studiului interculturalităţii. Aceste probleme pot fi considerate un ghid cvasi-metodologic pentru proiectarea şi exprimarea unei cercetări sau teorii în domeniu, precum şi evaluarea celor deja existente. Câteva exemple sunt problema paralelismului dintre universal şi particular în procesul istoric-cultural din lume, regularizările obiective ale lumii ca întreg versus specific naţional, înţelegerea întregului ca integritate dialectică mobilă, constatarea că tot ce e izvor de certitudine în filosofie e izvor de incertitudine în ştiinţă, natura complementară a componentelor ca responsabilă de integritate (asimetria funcţională ca sursă a unui echilibru macro-structural stabil), dinamica analizei influenţei modelelor de gândire transcultural etc.

Preluând ideea de la Edward Hall, autorul arată că, de cele mai multe ori, diferenţele cultuale neconştientizate sunt, de obicei, înregistrate drept lipsă de atitudine, vulgaritate şi lipsă de interes (pag 141). Acesta este un motiv în plus pentru care studiile legate de interculturalitate pot fi considerate printre cele mai interesante şi necesare, în contextul acelei intensificări a fluxurilor informative şi de comunicare (pentru a nu mai apela la dialectica suprasolicitată a globalizării) menţionată mai sus. Şi, cum am mai menţionat că acest tip de demers trebuie să fie în mod obligatoriu unul interdisciplinar, se găseşte tot aici (pag 196-198) o clarificare a modului în care cooperarea şi întrepătrunderea disciplinelor au trei-patru niveluri – multidisciplinaritate, pluridisciplinaritate, interdisciplinaritate şi transdisciplinaritate – împreună cu câteva exemple şi alte indicaţii pentru a beneficia de ce au astfel de iniţiative de oferit fără a periclita rezultatele studiului prin erori de utilizare a tehnicilor transdiscursive.

Afirmând că gradul de deschidere faţă de alte culturi este direct proporţional cu adâncimea înţelegerii propriei culturi şi a specificului ei, Petre Anghel surprinde într-o singură frază esenţa ideatică a lucrării sale şi contribuie la armonizarea conflictelor teoretice care continuă să se poziţioneze pe axa tradiţie versus cosmopolitism.

Autor: Petre Anghel
Rating:
Editura: Limes
Anul apariţiei: 2009
267 pagini

Related posts:

1. Ţâţe goale şi pistoale – CULTURA MEDIA