Cum se face? – ŞTIINŢA RUGĂCIUNII
Autor: Sfântul Teofan Zăvorâtul
Rating: 
Editura: Sophia, Cartea ortodoxă
Anul: 2008 (ediţia a doua)
Traducător: Adrian Tănăsescu-Vlad
146 pagini
Cartonată
ISBN: 978-973-136-088-1
Este aproape un loc comun faptul că ceea ce lipseşte cu desăvârşire în ortodoxie este reţeta fixă, regula maniacală sau rigiditatea unei prescripţii birocratice. Învăţătura specifică, fiind tributară în mare parte Sfinţilor Părinţi, comportă o atentă grijă pentru nevoile fireşti şi particulare ale fiecărei persoane în parte. Şi asta tocmai pentru că fiecare dintre aceştia a perceput şi asimilat în mod personal poveţele christice, explicându-le ulterior în lumina înţelegerii interioare. Avem de-a face, deci, cu înţelepciune şi intuiţie duhovnicească, transmisă generaţional, de la om la om, mai degrabă decât cu riguroase tratate de ştiinţă a iubirii lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, o minimă schematizare e necesară, în sensul unor puncte de plecare, a unor borne (pilde) ce apar pe parcursul drumului, acest fapt constituindu-se nu neapărat într-o regulă, ci mai degrabă într-o măsură a bunului-simţ. Ori această măsură se aplică în mai toate ariile constitutive ale ortodoxiei, incluzând practica rugăciunii, despre care Sfântul Teofan Zăvorâtul ne arată că este punctul central al vieţii credinciosului, baza de plecare pentru dezvoltarea unei autentice vieţi duhovniceşti, întru Duhul Sfânt. Sub formă de predică – sau predanie – poveţele Sfântului Teofan ne arată ce anume trebuie urmărit, chiar cu rigurozitate, în obiceiul rugăciunii. În mod paradoxal, suntem puşi în faţa unor sfaturi cât se poate de concrete, departe de abstracţiile teologice sau de speculaţiile metafizice.
În primul rând, este vitală pentru orice credincios care se întoarce cu faţa către Biserică, respectarea pravilei instituite de duhovnic, cu precădere a exerciţiului rugăciunii atât dimineaţa, cât şi seara. Sufletul celui care începe să se roage, ne explică Sfântul Teofan, nu este pregătit cu adevărat pentru a primi harul Duhului Sfânt. Iată de ce este obligatorie citirea cu atenţie a fiecărui cuvânt, înţelegerea rostului adânc al acestuia, concentrarea şi gândul curat îndreptat către Dumnezeu. Pornirea în sine a rugăciunii solicită eliberarea gândurilor şi a inimii de orice alte piedici şi umplerea acestora cu “frică evlavioasă”. Cunoaşterea pe de rost a rugăciunii este de dorit, căci în momentul rostirii credinciosul trebuie să aibă înţelegerea deplină a acesteia şi a sensului cel mai adânc pe care ea îl comportă. Nu în ultimul rând, Sfântul Teofan sugerează că toate acestea trebuie făcute cu atenţie sporită şi, în caz de poticnire, reluarea cu mai mult sârg a rugăciunii.
Următorul pas este deprinderea sufletului cu rugăciunea sau, mai exact, prezenţa permanentă a duhului rugăciunii în inima credinciosului. Sporul trebuie transformat într-o comuniune permanentă cu Dumnezeu şi pentru acest lucru Sfântul Teofan are în vedere trei sfaturi: strigarea către Dumnezeu, cu “spuse scurte”, în orice împrejurare, pentru mulţumire sau înspre ajutor (”…iar îndesirea aceasta împărtăşeşte deprinderea împreună-vorbirii minţii cu Dumnezeu…”); întoarcerea gândului şi a inimii cât mai des, pe parcursul unei zile, înspre El; cugetarea cât mai adâncă şi mai profundă a celor pe care Atotputernicul le-a lăsat printre noi, momentul cel mai prielnic pentru acesta fiind dimineaţa, imediat după rugăciune (”şi străbate cu gândul ori lucrurile facerii şi purtării de grijă dumnezeieşti, ori minunile Domnului şi Mântuitorului nostru…)
Următoarea treaptă a rugăciunii, pregătită de celelalte anterioare, este rugăciunea neîncetată sau cea ”adevărată”., care are ca scop ”arderea duhului” şi ”să stăm necontenit înaintea lui Dumnezeu, în inima noastră, prin rugăciune, la fel ca îngerii”. Pogorârea duhului, care are loc în momentul rugăciunii, trebuie permanentizată, astfel încât să ajungem la hotarul acesteia, acolo unde inima va fi bucurată de trevzia duhovnicească, de ”pace adâncă şi priveghere lucrătoare de viaţă”. Metoda cea mai sigură pentru atingerea acestei stări, ne încredinţează Sfântul Teofan, este osteneala necontenită a inimii în căutarea lui Dumnezeu, căci desăvârşirea, la care aspiră orice credincios, nu poate veni decât în urma neîncetatei trude întru Duhul Sfânt…
Cea de a patra predanie este una de sinteză, şi aduce în prim-plan legătura intrinsecă pe care actul rugăciunii trebuie să o aibă cu virtuţile: este de neconceput pentru un credincios să se “exceleze” în rugăciune, dar să rămână în urmă cu fapta sa. În acest caz, Sfântul Teofan dă rostire unor porunci ale Sfântului Ierarh Dimitrie al Rostovului, care îndeamnă, în primul şi în primul rând, îndreptarea gândului şi inimii către ”…Dumnezeu, Ziditorul şi Ţiitorul vieţii tale.”, continuând cu încă unsprezece poveţe, fiecare din ele îndemând la curăţirea sufletului şi orientarea acestuia către exemplul christic.
Fiind martorii unei asemenea explicitări, făcută cu cel mai curat gând duhovnicesc şi rod al unor strădanii ieşite din comun, este de la sine înţeles că nu ne rămâne decât un singur lucru de făcut: să ne rugăm.
Scrisă de Ştefan Muşat
Related posts:
