Cunoaștere. Putere. Îndrăzneală. Tăcere – MISTERUL CATEDRALELOR

Autor: Fulcanelli
Rating:

În pofida titlului său, cartea lui Fulcanelli nu este una de speculații new-age-iste ci o veritabilă încercare de descifrare a adevărului alchimic sculptat de meșterii medievali anonimi în zidurile catedralelor.

Fulcanelli rămâne un autor înconjurat de mister. Acest lucru se datorează atât anonimatului pe care pseudonimul folosit i l-a garantat până în ziua de azi, cât și aerului de maestru în arta alchimiei ce se degajă din cărțile sale. Toate acestea nu trebuie să ne ducă însă spre alte concluzii decât aceea că avem în față o carte plină de adevăruri, scrisă de cineva care a parcurs calea inițierii și care a înțeles că nu autorul unei opere este important, ci ceea ce aceasta spune.

Pentru a înțelege cu adevărat catedrala trebuie să îi înțelegem pe cei care au făurit-o și concepția lor despre artă, aflată în opoziție cu cea pe care spiritul renascentist o va breveta și care se va propaga până în ziua de astăzi:

“Constructorii Evului Mediu aveau de partea lor credința și modestia. Creatori anonimi de capodopere, ei lucrară pentru Adevăr, pentru afirmarea unui ideal, căutând să-și răspândească și să-și înnobileze știința. Cei din Renaștere, preocupați mai ales de mărunta lor persoană, umblând să se afirme, lucrară pentru propriul lor nume. Evul Mediu își datora splendoarea originalității creațiilor sale; Renașterea fu renumită pentru fidelitatea servilă a imitațiilor sale. Într-un caz avem o gândire; în celălalt, o modă. De o parte, geniul; de alta, doar talent. În opera gotică, lucrătura rămâne supusă Ideii; în opera renascentistă, ideea e dominată și ștearsă. Cea dintâi se adresează inimii, minții, duhului: e triumful spiritului; cealaltă se adresează simțurilor: e preamărirea materiei. Din secolul al XII-lea până în cel de-al XV-lea avem sărăcie de mijloace, dar bogăție de expresie; începând din secolul al XVI-lea – frumusețe plastică, dar mediocritate în fantezie. Meșterii medievali au știut să animeze calcarul de rând; artiștii Renașerii au lăsat marmura inertă și rece.”

Catedrala Evului Mediu nu a fost doar un loc de oficiere a serviciului religios, ci un centru al întregii comunități, unde se discutau câteodată ”afaceri” cât se poate de mundane iar alteori aveau loc petreceri care – pentru un observator neavizat – ar fi părut o adevărată insultă la adresa creștinismului. Pentru a ne imagina ce însemna o catedrală e destul să știm că adesea era singura construcție din piatră pe câteva zeci de kilometri.

Dar catedrala a mai fost și altceva: ne-o demonstrează Fulcanelli în opera sa. Ea a fost o măreață carte din piatră unde maeștrii Alchimiei, conștienți de perisabilitatea hârtiei, au lăsat înscrisă întreaga lor știință. Acest lucru l-au făcut nu prin cuvinte, ci prin simboluri care nu pot fi înțelese decât mergând de-a lungul căii inițiatice.

Unul din argumentele pentru această afirmație este însăși denumirea de artă gotică. Dacă etimologiile științifice consideră că ea vine de la faptul că renascentiștii au văzut în ea o barbarie, dându-i în consecință numele de gotică, Fulcanelli alege să ne prezinte o etimologie ce se află mai aproape de spiritul acestei arte:

“În ce ne privește, considerăm că arta gotică nu e decât o stâlciere ortografică a cuvântului argotic, cu care prezintă o omofonie perfectă, în conformitate cu legile fonetice după care se ghidează cabala tradițională, în toate limbile, fără să se țină seama de ortografie. Catedrala este o operă de artă gotică (art goth), altfel spus de argou (argot). Or, dicționarele definesc argoul ca fiind ”un limbaj specific unui grup de persoane care doresc să își comunice gândurile fără să fie înțelese de cei din jur”. Este vorba deci de o cabală vorbită. Argotierii, cei care folosesc acest limbaj, sunt descendenții hermetici ai argonauților, cei care călătoreau pe nava Argo și vorbeau o limbă argotică.”

Așadar, acești constructori inițiați și-au lăsat argoul înscris în ziduri. De descifrarea lui se va ocupa Fulcanelli mai departe, în paginile acestei cărți. Pornind de la diverse sculpturi și basoreliefuri care pot fi găsite în diferite catedrale, dintre care cea mai celebră este Notre-Dame-ul parizian, el le explică semnificația adâncă, ferindu-se însă să îndepărteze cu totul vălul care le acoperă secretele. Practic, Misterul catedralelor este o carte făcută spre a fi citită pe două nivele: celui care nu cunoaște alchimia decât ”din auzite” îi va dezvălui bogăția de semnificații pe care lucrurile aparent banale o pot avea, iar celui care practică deja această Artă îi va arăta unde trebuie să caute.

În ciuda aparentei aridităţi a subiectului său, Misterul catedralelor este o carte care se citeşte pe nerăsuflate. Dar marele său merit rămâne totuşi acela că, vorbind despre mister, reuşeşte totuşi să-l lase neatins. Scire. Potere. Audere. Tacere.

Scrisă de Ioana Păsculeţ

No related posts.