Dar Spinoza nu e funny … 1

I. Comicul şi problematologia

Întrebarea acestui text – păsuiţi-i momentana ciudăţenie – sună în felul următor: poate fi comicul văzut drept inadecvare problematologică? Dacă da, la ce ne ajută? Iar dacă nu, care sunt amendamentele necesare? Ne vom uita, drept contraexemplu, peste Etica lui Spinoza (poate cea mai neamuzantă carte din toate timpurile) dar nu înainte de a explica unele chestiuni prin trei întrebări ajutătoare. Întâi, de ce comicul (şi mai ales ce înţelegem prin acest termen), ce fel de inadecvare (este de aşteptat să ne uităm spre „bucătăria” unui discurs, dar pusă astfel problema rămâne confuză) şi în final ce trebuie să înţelegem din conceptul de problematologie. Întâmplător cele trei chestiuni s-au aşezat în interiorul întrebării-mamă în ordinea dificultăţii: pentru prima ne va fi mai uşor de răspuns decât pentru a doua, iar a treia va fi cea care va necesita maximul atenţiei noastre căci, previzibil, acolo pare să stea cheia răspunsului.

Nu vom evita să înţelegem aici comicul destul de lejer şi vom explica de ce. Întâi, este neimportant pentru moment dacă folosirea acestui concept-umbrelă este greşită din punct de vedere estetic sau psihologic. Nu ne vom feri să punem în zona comicului exemple de ironie, umor, jocuri de cuvinte, satiră, parodie, grotesc etc. pentru că privirea noastră se va opri (aşa cum am anticipat) asupra unor tipuri de discurs, indiferent de considerente extra-lingvistice. Dacă în unele locuri ar fi fost potrivit să spunem „umor”, „ridicol” sau „absurd” în loc de „comic”, ne cerem scuze celor care vor sesiza subtilităţile şi îi asigurăm că au dreptate. Trebuie spus totuşi că aceast demers reducţionist este foarte periculos (diferenţele dintre acele concepte sunt greu de trecut cu vederea) şi că îl vom parcurge fără pretenţia unor soluţii în alte domenii decât cel al discursului. În plus, am putea spune chiar că avem în minte conceptul american „humor” – în opoziţie cu „humour” din engleză sau franceză –, care este utilizat peste ocean de cele mai multe ori nediferenţiat, drept un concept-bun-la-toate (v. autori ca Max Eastman, D. H. Monro, Susan Vogel etc.). Aşa vom face şi noi. Theodor Lipps scria despre comic că „spune ceea ce spune, nu întotdeauna în puţine, dar mereu în prea puţine cuvinte”. Nu ne va deranja.

Să adâncim aşadar problema, lăsând pentru moment asemenea distincţii, altfel respectabile, la o parte. Înţelegem comicul, aşa cum am afirmat încă din debut, drept o inadecvare. Conceptul nu ar fi departe de altele menite să definească un anume tip de stimul obiectiv: incongruenţa (pornită de la o definiţie a lui Kant) ca fenomen sesizat de conştiinţă în esenţa lucrurilor sau discursurilor comice, superioritatea lui Hobbes sau înţepenirea teoretizată de Henri Bergson în Le rire. Am ales acest concept totuşi pentru că el trimite la ceva mai mult decât un contrast (între aşteptare şi apariţie, între viu şi mecanic, între cauză şi efect, între mijloace şi scop etc). Inadecvarea presupune existenţa unor reguli. Dacă spunem despre cineva că este inadecvat, ne referim implicit la o serie de legi (morale sau de altă natură, explicite sau nu) faţă de care persoana respectivă se află într-o oarecare opoziţie. Ceva inadecvat este ne-corespunzător, aşadar nu răspunde unor cerinţe, aşteptări, dorinţe sau speranţe. Sigmund Freud este poate singurul care foloseşte această idee a unei nesupuneri din lumea obiectelor (de natură intelectuală, morală sau afectivă) la care psihicul tinde să răspundă râzând. Vom vedea în continuare în ce fel conceptul de inadecvare este util atunci când avem în vedere „bucătăria” discursului comic şi în opoziţie cu ce „legi” trebuie văzut.

Să nu evităm întrebările directe, mai ales că avem şi ajutoare. Aşadar „Ce este problematologia?”. Vom regăsi această întrebare formulată întocmai în Critica raţionalităţii discursive, o lucrare relativ recentă a lui Constantin Sălăvăstru. Acesta abordează conceptul trasând originea lui în analiza discursului filosofic (începând cu gramatologia lui Derrida sau problema lui Blaga), şi explicând scrierile iniţiatorului acestui concept, Michel Meyer. „Iată o secvenţă semnificativă din Michel Meyer: «[…] gândire pe care eu o numesc problematologică şi care nu este altceva decât studiul chestionării. Aceasta apare […] ca o necessitate a ceea ce este gândibil (pensable). Dacă se pune problema fundamentului filosofiei, fără a ne preocupa dinainte de Dumnezeu, om, propoziţie sau orice altceva, nu se poate spune decât atât: singurul răspuns posibil şi adevărat la problema fundamentului este chestionarea însăşi, căci orice alt răspuns al presupune-o». Prezenţa interogaţiei în chiar temeiul judecăţii filosofice este acceptată de profesorul român şi folosită ca teză pentru construirea unui model de „interpretare problematologică a discursului filosofic” – sintagmă care constituie şi subtitlul lucrării.

Fără a revendica o analiză exemplară şi asupra căruia să nu se poată reveni, Constantin Sălăvăstru începe prin a demarca premisele unui model problematologic. Printre ele, existenţa unui grad-zero al discursului (şi deci a posibilităţii receptării abaterilor), formularea unui criteriu al dominanţei (şi, deci, posibilitatea stabilirii unei tonalităţi dominante pentru orice tip de discurs), şi ceea ce denumeşte formă a conţinutului (care ar da posibilitatea decelării modalităţilor prin care fenomenologia ideii îşi face loc în construirea formei). Niciuna dintre aceste premise nu este convingătoare în mod absolut, însă acceptând explicaţiile autorului ele duc spre o anumită retorică metafizică, adică spre şansa de a concepe un asemenea termen, în care am încadra toate mărcile discursului filosofic (de la cele mici şi subtile la cele mari şi inevitabile). Mai exact, în posibilitatea de a împărţi orice fel de discurs în funcţie de o anumită situaţie problematologică. Ceea ce autorul aplică asupra textului filosofic, noi vom face asupra textului comic.

În speranţa că am lămurit îndeajuns întrebarea de la început, haideţi să terminăm această primă parte printr-o reformulare, punând în discuţie ideile de mai sus: care sunt criteriile situaţiei problematologice faţă de care discursul comic este (sau ar trebui să fie) inadecvat? Norocul nostru, capitolul II.3. se numeşte „Structura situaţiei problematologice” iar unul din următoarele – „Criteriile problematologicului”. Trecând (poate prea uşor) peste ideile adiacente aduse în discuţie de autor, vom efectua în partea a doua un hiper-rezumat al acestor două capitole, cu scopul de a urmări modelul problematologic mai îndeaproape.

Va urma

Scrisă de Octav Popa

No related posts.