Dar Spinoza nu e funny … – 2

[Citeşte partea I aici]

II. Problemele lui Spinoza

Povesteam în prima parte a textului câte ceva despre conceptele folosite în formularea ipotezei. Alegeam noţiunea de comic, pe care o traduceam drept „un discurs care încadrează oricare din tipurile comicului indiferent de considerente extra-discursive”. Apoi conceptul de inadecvare, a cărui înţeles pune în lumină existenţa unor reguli şi ajunsesem în final la ideea situaţiei problematologice, pe care o vom explica în continuare urmărind analiza lui Constantin Sălăvăstru din lucrarea Critica raţionalităţii discursive.

Astfel, (1) structura situaţiei problematologice a oricărui discurs se defineşte printr-un tip anume de interogativitate (un fel de a manevra categoriile întrebare-răspuns) şi un tip anume de rezultat (natura rezoluţiei la care se ajunge). Urmărind prima dimensiune, vom spune (2) raportul în interiorul interogativităţii poate fi diferenţiat (întrebarea-problemă a textului-discurs se distinge de răspuns) sau nediferenţiat (nu se distinge). Şi, în final, (3) rezultatul poate fi problematologic (rezoluţia problemei este o altă problemă) sau neproblematologic (răspunsul dat problemei este definitiv, cel puţin aparent şi momentan).

Observăm numaidecât patru variante de situaţie problematologică: non-diferenţă + problematizare (discursul politic), diferenţă + problematizare (filosofic), non-diferenţă + neproblematizare (religios), diferenţă + neproblematizare (ştiinţific). Cred că e oportun să facem aici o paranteză căci ne putem întreba, pe bună dreptate, ce s-a întâmplat cu discursul artistic? Explicaţia autorului se referă la imperativul întemeierii (intenţionalitate) dar este destul de sumară şi poate greu de acceptat în forma aceasta: „Atât discursul ştiinţific, cât şi discursul filosofic se manifestă în marginea argumentativităţii, în timp ce discursul artistic se îndepărtează tot mai mult de această nevoie a întemeierii”. De ce s-ar îndepărta şi de unde acest „gol de argumentativitate”, e greu de dedus de aici. Dar mai ales, să fie oare discursul artistic „dezinteresat” (adică realmente indiferent la o adecvare a sensurilor)? Să fie oare doar adevărul ştiinţific sau adevărul subiectiv al filosofilor singurele care necesăită asemenea garanţii? Cred că în marginea acestei idei se poate discuta. Nu este evident în ce fel „ficţionalitatea” artistică ar fi diferită de „subiectivismul” adevărului filosofic, sau în ce fel vreunul dintre aceste discursuri se poate deroba definitiv de vreunul din procesele argumentării.

În sfârşit, să aducem aminte că această clasificare se face în funcţie de tonalitatea dominantă şi nu în mod absolut aşa încât orice încadrare poate fi mai mult sau mai puţin susţinută – în condiţiile în care oricum gradul zero al scriituri este o chestiune … problematică. Până în acest punct, lucrurile ar arăta în felul următor:

Cum poate fi cercetată inadecvarea înăuntrul unei aşa scheme? Ne folosim de celălalt capitol menţionat în prima parte şi răspundem alături de autor: aplicând criteriile problematologicului. Mai exact, urmărim dacă forma discursului aparţine aceleiaşi structuri (dintre cele patru) ca şi conţinutul/contextul discursului. Convingerea autorului este că forma este direct influenţată de conţinut, chiar şi în discursul filosofic – care în opinia noastră a apărut în prea multe variante, de la epistolă la tratat, pentru a accepta complet această premisă – determinând astfel acel concept înfricoşător de … „forma conţinutului”. Dar aducând această schemă în zona intereselor noastre, ne putem pune întrebări de tipul: este comicul un discurs cu conţinut ştiinţific îmbrăcat într-o formă (cu tonalitate) filosofică? sau este comicul un discurs politic îmbrăcat într-o formă religioasă? ş.a.m.d. Asemenea întrebări nu sunt puse pentru prima dată în analiza comicului şi vom aminti aici celebra formulă a lui Louis Cazamian, pentru care humoristul este un „moralist deghizat în om de ştiinţă” (aşadar folosind forma IV pentru un conţinut cu tonalitate dominantă de tip II, sau I). Totuşi, cum funcţionează analiza unui tip de discurs (cel filosofic) prin prisma problematologiei? Etica lui Spinoza devine un text grăitor pentru ce înseamnă a „aplica criteriile problematologicului” aşa încât ne vom ocupa în continuare de el drept exemplu.

Chiar înainte de a formula dificultăţile cu care se confruntă acest text, aşadar privindu-l întâi dinspre istoria filosofiei, Constantin Sălăvăstru remarcă: „dacă privim Etica sa, vom constata că autorul propune construcţii conceptuale, propune relaţii deductive între ele, propune delimitări care vor intra în fondul comun al meditaţiei filosofice de parcă nu s-ar fi realizat nimic în istoria filosofiei în această problematică de până la el [s.a]. Putem oare vorbi de o „inadecvare istorică” – din cauza căruia cititorul foloseşte în mod necesar cadrul conceptual al filosofului fiindcă altul ar fi inutil – sau ţine de fizionomia discursului filosofic să îşi traseze propria normalitate, propriul grad zero? Aici se naşte o discuţie foarte interesantă între două concepţii diferite în ceea ce priveşte natura discursului filosofic pe care nu o vom detalia în textul de faţă. Să menţionăm doar că teza propusă de autorul român privind personalizarea discursului filosofic şi unicitatea actului de receptare nu este singura disponibilă şi cu atât mai puţin singura plauzibilă. Chaïm Perelman urmărise o direcţie opusă arătând că textul filosofic presupune universalitatea actului de receptare (universal audience) care este în principiu deschis oricui din moment ce face apel la o raţionalitate – presupus – unanimă.

Dar să revenim. Toată lumea pare să fie supărată pe săracul Spinoza care şi-a petrecut ultimii douăzeci din cei patruzeci de ani din viaţă pentru a redacta acest „tratat de beatitudine”. Fichte spunea că „a expus adevărul fără să-l fi făcut înţeles”, Goethe se declară într-o secvenţă din autobiografia sa drept „cel mai nefericit cititor” şi că „ stilul abstract şi senin al lui Spinoza se potriveşte atât de puţin cu sentimentele sale” iar ateismul lui Nietzsche face din panteismul lui Spinoza un sparring-partener perfect: „[sau iată] acel hocus-pocus al formei matematice cu care Spinoza ajunge să-şi cruiseze şi să-şi mascheze filosofia”. Ne vom opri aici cu exemplele, darq ele pot continua în detrimentul din ce în ce mai vizibil al unui raţionalism „la momentul potrivit, dar nu la locul potrivit” (Roger Scruton).

Putem anticipa din paragraful anterior prima contradicţie a textului spinozist concentrată de Constantin Sălăvăstru în formula (1) contradicţie dintre formă şi context. Expunerea ştiinţifică (forma IV) a problemelor filosofice (conţinut II), în ciuda convingerilor filosofului olandez despre binefacerile acestui transfer, este o evidentă problemă. Demonstraţia de tip geometric este în conformitate cu „idealul demonstrativ” (Adrian-Paul Iliescu) al perioadei, pentru care „a cunoaşte = a demonstra”, însă nu şi cu specificul problemelor prezentate, „lipsite de o minimă aderenţă naturală la o asemenea formă de prezentare”. Nu insistăm, este evident de ce sistemul filosofic (bazat, aşa cum am arătat mai sus, pe propuneri sau, mai exact, pe presupunerea definiţiilor) nu poate introduce conceptele aşa cum face sistemul axiomatic (prin deducţie şi definiţie matematică).

Această nesupunere generează următoarele (2) contradicţie dintre intenţia constructivistă (care ar genera un sistem metafizic explicativ asupra lumii, mai mult sau mai puţin argumentat – aşadar problematologic) şi mijloacele de realizare (deducţie, aşadar inversul construcţiei, care generează un sistem închis – neproblematologic) şi (3) contradicţie dintre limbaj şi metodă (speculaţie filosofică vs. metodă axiomatică). Consider că (2) şi (3) sunt forme sau sub-diviziuni ale primei contradicţii, aşa încât vom trece rapid către următoarea, a cărei importanţă pentru tema noastră va putea fi intuită încă din formulare. Este vorba despre (4) contradicţia dintre amplitudinea constructivă şi limitarea receptivă (observăm, înainte de orice explicaţii, că în imagine a mai apărut un personaj: receptorul). Deschiderea cvasiuniversală a problemelor – dată măcar de obsesia pentru adevăr – intră în contradicţie (ne spune Constantin Sălăvăstru) cu limbajul criptic: „deschiderea maximală către receptor: dată de intenţia constructivist-explicativă, dar şi de natura problematicii, este ţinută în loc de dimensiunea strategică a construcţiei discursive”. Forma este „sortită să repugne” (ne amintim unele din reacţiile celebre redate mai sus) în vreme ce conţinutul este „menit să atragă”.

Să dăm acum formă unui gând pe care, probabil, cititorul nostru l-a păstrat de-a lungul parcurgerii întregului text. Am spus în prima parte că încercăm să vedem discursul comic drept inadecvare, după care am ales exemplul textului spinozist – un all time champion al inadecvării. Acum, un lucru este sigur: textul lui Spinoza nu este comic. Deloc. Alexandru Posescu sublinia forma „obositor de greoaie” până în punctul în care „te determină să renunţi la conitnuarea lecturii” ori asemenea descrieri (dramatice) sunt poate consemnări ale unui discurs diametral opus celui comic. Este evident că ipoteza noastră trebuie într-un fel modificată. Am spus „modificată” şi nu „eliminată” sau „considerată falsă” în virtutea unor puncte de vedere pe care le vom expune în a treia parte a textului.

Scrisă de Octav Popa

Related posts:

1. Dar Spinoza nu e funny … 1