Dar Spinoza nu e funny… – 3
III. Abaterea drept normă
Iată cum puneam problema în debutul primului capitol: poate fi comicul văzut drept inadecvare problematologică? Exprimată astfel, suntem foarte aproape de a servi un „nu” evident, cu atât mai mult cu cât inadecvările interne ale eticii spinoziste te pot liniştit aduce în pragul tristeţii. Am avut de a face cu o inadecvare IV-II (formă matematică – conţinut filosofic) şi am dat câteva exemple de lecturări frustrate ale textului, departe de cel mai mic zâmbet. Propun să ne încăpăţânăm – dacă aceasta figurează undeva printre metodele eseului – şi să căutăm o soluţie mai adânc înăuntrul acestei analize. Vom începe prin a împărţi ceea ce la început am considerat a fi unitar.
Punând în discuţie contradicţiile la care este supusă Etica, am trasat în linii mari forma şi conţinutul/contextul discursului. În paranteză fie spus, tot notăm de ceva vreme „conţinutul/contextul” pentru că de multe ori, în cadrul analizei „raportarea la realitatea semnificată” şi „raportarea la realitate” (operaţia contextualizării) se confundă sau sunt echivalente. Pentru o primă analiză, simplitatea a fost utilă, căci ne-a ajutat să ne familiarizăm cu cele două concepte cheie: interogativitate şi situaţie problematologică. Însă niciun discurs nu trebuie tratat reducţionist, unificând nivelurile pe care este construit. Inclusiv discursul comic a fost structurat în funcţie de nivelul lingvistic la care apelează (Jean-Marc Defays) aşa încât să ajungem a separa comicul infralingvistic (flecăreală, bâlbâială, schimbarea vocii) de cel lingvistic (repetiţie, redundanţă, non-sens), extra-lingvistic (litota, jocul de cuvinte, exagerare) şi metalingvistic (ironie, parodie, burlesc). Pe baza unei structurări asemănătoare, vom spune că orice discurs este sau nu adecvat problematologic în funcţie de 3 nivele-criterii: A. nivelul enunţului, B. nivel discursiv, C. strategie discursivă. Vom scăpăm astfel de complicaţiile pe care ni le-a adus textul lui Spinoza şi vom putea explica faptul că acesta este în acelaşi timp inadecvat şi ne-comic. Înainte, însă, să analizăm câteva exemple.
A. Nivelul enunţului. O interogaţie are formal un caracter problematologic, în timp ce o afirmaţie are în asemnea mod un caracter neproblematologic. Contextual, însă, o afirmaţiile evident problematice şi întrebărilee retorice au toate şansele să devină comice:
„Oraşele ar trebui construite la ţară, aerul este acolo cu adevărat pur” (afirmaţie problematică)
„Cine nu a avut niciodată ideea de a dormi cu bunica sa?” (interogaţie neproblematică)
B. Nivel discurisv. Formele deductive de raţionare sunt în general neproblematologice în timp ce raţionarea inductivă, probabilistă, opinia, analogia sunt în general problematice (nu pot fi „raţionate” până la capăt). Contextual, însă, un raţionament deductiv evident problematic cum este sofismul, un raţionament inductiv insuficient problematic sau orice tip de refuz al situaţiei problematice, pot deveni comice:
„Dacă se circulă mult timp pe şosea, ocaziile de producere a accidentelor sunt mai numeroase, prudenţa sfătuieşte deci a rula cu viteză maximă” (poate este amuzant şi faptul că acest sofism este denumit în retorica clasică, sofismul accidentului) [formă neprobl. conţinut probl]
Credem că orice paralogism poate deveni comic în măsura în care undeva se întrezăreşte o intenţie ne-demonstrativă (aşadar problematică). Aceasta poate aparţine locutorului, sau poate fi pur şi simplu pusă în replica unui personaj. Am deschis o carte de schiţe umoristice (aproape la întâmplare) şi am găsit următoarea replică aparţinând lui Costel, celebrul posesor de Trabant:
„– Mă, şi ce femeie era! Cu toate că m-a dus de râpă, nu pot să n-o admir. Cum am văzut-o pe trotuar, colo, pe 6 Martie colţ cu Brezoianu făcându-mi un semnd discret cu zâmbetul, mi-am zis: «Costele, uite femeia vieţii tale. Nu trece mai departe că din spate vine un Fiat şi o pierzi»” (chiar dacă nu are intenţie sofistică nici măcar în aparenţă, ce este aceasta altceva decât o generalizare pripită?)
„Purtam un glonţ de revolver în geantă. Un oarecare mi-a aruncat o Biblie. Glonţul mi-a salvat viaţa.” (W. Allen) [formă neprobl. context probl]
„Despre ce a vorbit pastorul în timpul slujbei? – Despre păcat, el este împotrivă.” [citat de Defays drept “contribuţie cantitativ insuficientă” (vedem aşadar, insufficient problematică ]
La celebra emisiune „Din dragoste”, soseşte în platou soţul cu care invitata se certase teribil acum încât cei doi divorţaseră de câţiva ani. Muzică, animatoare, aplauze, pe un zgomot infernal, Mircea Radu o întreabă:
– Credeţi că vă va cere din nou în căsătorie?
Bulversată, invitata răspunde:
– Accept. [formă probl. conţinut neprobl.]
C. Strategia discursivă. Aici lucrurile sunt mai complicate, măcar pentru faptul că nu putem ilustra la fel ca la punctele anterioare şi apoi pentru că trebuie să readucem în discuţie exemplul textului lui Spinoza. Constantin Sălăvăstru trasează patru tipuri de strategii discursive (înţeleasă ca modalitate de combinare a enunţurilor, argumentelor, secvenţelor, prin care se obţine tonalitatea dominantă): dialogică, demonstrativă, descriptivă şi explicativă.
Regăsim aşadar patru strategii şi echivalentul situaţiei lor: Dialogic-Problematologice, Demonstrativ-Neproblematologice, Descriptiv-Neproblematologice (sau cu minim problematologic) şi Explicativ-Problematologie (în măsura în care un fenomen poate fi explicat prin mai multe teorii, sau poate avea mai multe cauze). S-ar părea că am complicat peisajul însă vom vedea că asemenea delimitări elementare sunt esenţiale.
Vom spune: greşeala ipotezei noastre a fost să extragă comicul dintr-o inadecvare a situaţiei problematologice (ne amintim tabelul cu cele patru situaţii, forma IV şi conţinut II pentru Spinoza etc.), ori el trebuie raportat la/văzut ca o inadecvare a strategiei discursive, concept care încadrează atât situaţia problematologică (vezi paragraful de mai sus raportul dintre strategie şi situaţie creată) cât şi intenţionalitatea. Vă mai amintiţi scurta paranteză pe care am făcut-o atunci când autorul român scotea în afara discuţiei tipul discursului artistic? Am spus atunci că similitudinea dintre ştiinţă şi filosofie (chiar dacă se află pe trepte diferite ale argumentativităţii, în sensul că folosesc argumentul în forme şi cantităţi diferite) este dată de imperativul întemeierii. Tot în Critica raţionalităţii discursive, autorul notează în acest sens: „Este aproape nesemnificativ faptul că într-un caz discursul pune la îndemâna receptorului un adevăr subiectiv, individual, personalizat (discursul filosofic), iar în celălalt receptorul ia cunoştinţă de adevărul obiectiv, general (discursul ştiinţific). Esenţial e că în ambele cazuri se urmăreşte „construcţia” discursivă a adevărului” (s.n.). Citim aşadar în acel „se urmăreşte” marca intenţionalităţii şi vom spune că textul lui Spinoza era ne-amuzant pentru simplu fapt că intenţia discursivă şi „punerea la îndemână” a receptorului se situau în acelaşi palier strategic (adevărul), chiar dacă din punct de vedere problematologic între ele exista o discrepanţă sesizabilă. Mai departe, vom sesiza că din nou în discuţia noastră a apărut acel personaj cheie: receptorul, inevitabil, parcă, de fiecare dată când vine vorba de construcţia comicului. Dacă situaţiile problematologice pot să difere, pentru ca umorul sau comicul să îşi facă loc, între locutor şi receptor nu poate exista o discrepanţă, în sensul în care primul trebuie să transmită adevărata sa intenţie sau pur şi simplu faptul că „într-adevăr” el nu are o intenţie anume şi oricum nu una previzibilă. Aşadar contactul la nivelul imperativului întemeierii trebuie să existe permanent.
Cazul cel mai evident este poate cel al ironiei care dacă îşi maschează îndeajuns de bine intenţia, îşi poate selecta audienţa fără să apeleze la metode extralingvistice. Despre cei „vizaţi” vom spune că „au prins” gluma, pe când ceilalţi vor rămâne serioşi şi vor lua afirmaţiile şi argumentele în mod drept „neîntemeiate” – ele de fapt, vor fi altfel întemeiate. Spinoza ar fi fost aşadar funny dacă ar fi avut intenţia să stabilească o minimă relaţie cu cititorul, alta decât aceea demonstrativă. Acest lucru este, se înţelege, imposibil în cazul lui. Să menţionăm că toată această direcţie analitică este posibilă datorită prezumţiei că un om nu poate fi în acelaşi timp convins de o teză şi de contrariul ei (cel puţin atunci când vorbim despre predicate logice sau propoziţii în general).
Să exemplificăm.
I. Strategie explicativă (asupra creaţionismului, pare că nu face decât să re-explice pasajele din Geneza, vezi şi „I just want to explain to you how that happened…”), intenţie demonstrativă (aplică simţul comun pe probleme subtile, pentru a arăta paradoxul la care acestea se supun, ceea ce seamănă într-un fel cu reducerea la absurd din matematică – vezi acel „But he loves you” al lui George Carlin sau mai subtilul „It’s amazing…” repetat de Ricky Gervais). Aşadar strategie problematologică vs. intenţie neproblematologică.
II. Strategie dialogică (re-prezintă un dialog, formulând claim-urile opuse a ficărei „tabere”), intenţie descriptivă (descrie de fapt cum stau lucrurile). Strategie problematologică, intenţie neproblematologică.
III. Strategie descriptivă (formulează o stare de fapt – „In case you haven’t noticed …”), intenţie explicativă (aşa stare de lucruri, rezultă „We’ve just got into the point where we are the most …”). Intenţia problematologică e evitentă prin interogaţiile din final. Strategie neproblematologică vs. intenţie problematologică.
Realizăm acum că orice combinaţie cu asemenea variabile este posibilă, astfel că inadecvarea este rizibilă câtă vreme discursul transmite chiar această nepotrivire. Acum, analiza rizibilului drept inadecvare poate fi regăsită sub diferite forme în multe lucrări şi cred că aici ar putea fi subliniată o comonentă comună a acestor incursiuni. Atunci când se opresc asupra limbajului, toţi autorii – venind dinspre semiotică, lingvistică, pragmatică, retorică etc – par să aibă ca premisă următoarea judecată: comicul este în toate formele lui, sub măcar unul dintre aspecte, o abatere. De exemplu, putem sesiza uşor exemple de „comic perlocuţionar” (după împărţirea făcută de J.L. Austin actelor de limbaj), cum ar fi anunţul din ziar citat de L. Obrecht-Tyteca: „Pot da lecţii de latină, germană, fizică şi geometrie. Dar nu vreau. 040.0875 …”. La fel, putem sublinia un comic al repetiţiei, al ilogismului, un comic al maximelor conversaţionale (după Paul Grice) sau unul al evidenţei etc.
Sunt convins că nu am răspuns satisfăcător la prima din întrebările cu care am început acest text (dacă X poate fi definit drept Y) iar numărul mic de exemple nu ne-a ajutat decât într-o mică măsură (s-ar putea să fi ajuns la un soi de „e posibil ca X să poată fi definit drept Y dacă o serie de Z, dar nu mai insistăm). Ajungem la a doua întrebare pe care ne-o puneam la început: la ce ne ajută? Grea întrebare. Cred că limbajul comic este încă un tip de limbaj şi ideea cum că ar fi „un alt tip de limbaj” este din start o reformulare greşită. Dacă discursul filosofic imediat după cotitura lingvistică a câştigat enorm din poziţionare faţă de propria lui normă, dacă a căpătat aşadar propriul său grad zero, acelaşi lucru va trebui să se întâmple şi cu discursul comic pentru a putea fi înţeles. Raportând mereu rizibilul la standardul lingvistic al seriosului s-ar putea să pierdem din vedere „filosofia comicului”, aşadar acea dimensiune – proprie, până în momentul de faţă doar reflexivităţii pure – suverană a discursului, capacitatea sa de a se auto-constitui.
Modelul problematologic (în forma reformulată din ultimul capitol, în care includeam intenţionalitatea) este un exemplu de asemenea revizuire. Divizând componentele limbajului, le putem raporta la ele însele fără a face referire la omniprezentul grad zero. Jocul de cuvinte de exemplu – locul în care toată lumea caută abaterea – va înceta să mai fie „stricarea amuzantă a sensului” (Freud), aşadar a unui sens bun, normal, şi va deveni eventual „construirea amuzantă a unui nou cod”, defect în aparenţă dar autosuficient.
Este întradevăr dificil a puncta toate variaţiile pe care le poate cuprinde comicul şi chiar şi un sumar al acestor variaţii (vezi Jean-Marc Defays, Comicul. Principii, procedee, desfăşurare, o cărticică de doar 100 de pagini) este cu siguranţă descurajant. Această activitate seamănă, cred, cu greutăţile pe care le întâmpină jucătorul de şah. La început învaţă codul (piesele, funcţia fiecăreia, matul), apoi învaţă norma (deschiderile, încheierile clasice, procedeele specifice) până când ajunge să cunoască perfect regulile. Dar meciurile de şah nu sunt câştigate prin reguli, ci prin variaţii (nu întâmplător majoritatea variaţiilor din şah poartă numele celor care le-au folosit pentru prima dată). Numărul de variante din debutul jocului (aprox. 10^10^50) poate fi înşelător, căci după doar patru mutări, el se reduce la 71.870 (în condiţiile în care mai mult de jumătate din aceste meciuri nu vor fi jucate niciodată, fiind absurde).
În acest fel funcţionează şi analiza comicului: ceva va trebui să ne îndrepte privirea de la norme către variaţii, căci acelea reprezintă în fapt jocurile de şah. Nu departe va fi paradigma din interiorul căreia sensul freudian va fi abaterea, şi stricarea lui procedeul normal prin care meciurile sunt câştigate.
Scrisă de Octav Popa
Related posts:
