Coşmarul lui Darwin

Premiat în 2004 la Festivalul de Film de la Veneţia, documentarul lui Hubert Sauper e o analiză amănunţită şi cutremurătoare a ceea ce înseamnă globalizarea pentru ceilalţi. Un produs comercial, două lumi, o multitudine de oameni. Spectatorul este invitat să cuantifice singur, în absenţa unor concluzii care să-i fie servite pe tavă, amplitudinea transformărilor petrecute în ultimele 2-3 decenii: mai multe produse, câteva lumi, milioane şi milioane de oameni. Dar, aşa cum spuneam, bisturiul rece al realizatorului se preocupă de o felie subţire: bibanul de Nil (Lates niloticus), Europa şi Africa, populaţii locale dezrădăcinate, piloţi ruşi, oameni politici tanzanieni şi înalţi funcţionari europeni.

În 1950 cineva, nu se ştie cine, a eliberat în Lacul Victoria câţiva peşti răpitori, necunoscuţi în acel ecosistem: bibanii de Nil. Al doilea lac al lumii, şi cel mai mare din Africa, a oferit condiţii prielnice intrusului. Atât de bune încât în răstimpul petrecut acesta a eliminat peste 200 din speciile autohtone, modificând ireversibil echilibrul vieţii atât pentru vieţuitoare cât şi pentru oameni. Pe de o parte, cantitatea de peşte nativ s-a împuţinat dramatic, consumată de noul-venit, în defavoarea pescarilor autohtoni. Pe de altă parte, bibanul de Nil a devenit exportul nr. 1 al Tanzaniei în Uniunea Europeană, devenind promotorul unei frumoase industrii piscicole, creatoare de locuri de muncă plătite cu 1 dolar ziua.

Ce înseamnă în linii mari să transformi un lac de aproape 70.000 de kilometri pătraţi într-un acvariu pentru supermarketurile europene? Bărbaţi care lucrează la limita subzistenţei, în barăci de tablă, necunoscând niciodată gustul fileului pe care-l prepară. Femei forţate să se prostitueze după moartea bărbaţilor lor în accidente de muncă. Copii rătăcind pe străzi, victimele cele mai fragile ale distrugerii societăţii africane tradiţionale. Oameni politici care, după ce vizionează un documentar despre dezastrul ecologic şi umanitar din ţara lor, replică ingenuu: Nu trebuie să fim părtinitori, trebuie să vedem şi cealaltă parte a lucrurilor, şi să stabilim o balanţă. Piloţi care aduc arme în Africa şi se întorc cu calele avioanelor gemând de peşte. Cimitire în aer liber în care putrezesc carcasele descărnate ale monştrilor de zeci de kilograme din lac. Funcţionari ai U.E. care-i felicită pe întreprinzătorii din Mwanza pentru succesul economic.

Survival of the fittest – n-aş şti să decid dacă Herbert Spencer l-a citat pe Charles Darwin, sau dimpotrivă, Darwin l-a citat pe Spencer în a sa Origine a speciilor. În ambele cazuri, economic şi biologic, tot despre “selecţie naturală” este vorba. Cel mai bine adaptat la mediu supravieţuieşte, creşte şi-nfloreşte. Celălalt este condamnat la închircire, înnegrire, zbârcire şi moarte. Teoria e simplă, făcută parcă pentru creierul cuminte al unui manelist, care nu cere probe, nu experimentează, incapabil fiind de cea mai vagă intuiţie a perversiunii lucrurilor. La firul ierbii (ar fi trebuit să scriu: la fiorul ierbii?), Coşmarul lui Darwin ne catapultează dincolo de idioţenia academică.

Întâi toate, arătându-ne că selecţia naturală nu are loc niciodată ca la carte. Într-un mod ironic, cel mai adaptat are o nevoie teribilă de cel mai puţin adaptat. Marele predator U.E. are nevoie de muncitorii plătiţi cu 1 dolar ziua şi de aeronavele imense ale ruşilor pentru a aduce fileul de biban ieftin în supermarketurile propriilor cetăţeni. Fără protecţie socială, cu câteva zdrenţe pe ei, în locuinţe insalubre şi fără posibilitatea de a studia, africanii trebuie cu orice preţ să supravieţuiească pentru bunăstarea etern nemulţumită a albilor. Darwin şi Spencer s-au înşelat, ar fi trebuit să spună: “survival of the unfittest”. Dacă într-o zi, prin absurd, africanii ar muri, aşa cum îi condamnă doct prin cărţile lor savanţii europeni, sau ar trăi în tiparele a ceea ce Europa numeşte decenţă, atunci şi peştele ieftin ar dispărea, şi bananele ieftine, şi alte produse cu care ne-am obişnuit şi care ni se par dreptul nostru. De aceea i-am condamnat pe cei slabi la supravieţuire. Nicio unghie mai mult.

În cele din urmă, Hubert Sauper ne arată că reuşita celui puternic se întoarce invariabil împotriva lui. Bibanul de Nil lăsat slobod în Lacul Victoria a exterminat mai multe specii decât ar fi putut face o bombă atomică, numai că acum se sufocă la propriu. Devorând peştişorii fără valoare economică, a dispărut agentul natural care consuma vegetaţia ce pune stăpânire ineluctabil pe arii întinse de apă. Fără alt duşman natural decât omul, răpitorul perfect adaptat la mediu a reuşit trista performanţă de a-şi deteriora habitatul, punând în pericol propria existenţă. Darwin şi Spencer s-au reînşelat, ar fi trebuit să spună: “survival of the fittest means dead of the fittest”. Dacă cel mai bun supravieţuieşte prin moartea celorlalţi, atunci el însuşi este condamnat la moarte.

Scrisă de Radu Iliescu

No related posts.