Vizavi de citit, însă, nu sunt de acord. Dacă nu te mântuie, nu te face sfânt dar e în acelaşi timp neomenesc, unde îl înghesuim?

Şi-atunci, mai degrabă, zic eu, găsim o sferă cu două noţiuni contradictorii (aparţine lui sfânt – nici pomeneală, aparţine lui viaţă, deci) decât, cum zici tu, două noţiuni contrare (dacă nu aparţine lui sfânt, nu putem infera nimic de-aici, cu atât mai puţin c-aparţine lui viaţă, iar alte concepte nu încap în discuţie, fiindcă presupun că am exclus din debut partea de instinct animalic )

în felul ăsta, nu poate decât rămâne în suspensie şi goală puşcă în faţa gloanţelor speculative. Aştept un concept, deci. Eu nu-l văd.

“Mai bine eram MISTIC!”, vorba lui Toma Caragiu.

lumea este imperfecta, si aceasta a fost dintru inceput natura ei. O lume perfecta este de neconceput, singurul perfect fiind Dumnezeu. A intreba de ce Dumnezeu nu a creat o lume fara cusur este irelevant, cata vreme timpul este una dintre conditiile existentei noastre, iar degenerarea si erodarea fac parte din efectele curgerii sale.

A accepta, deci, imperfectiunea lumii este una dintre etapele cunoasterii sacre. Si daca lumea e cum e, la ce bun sa critici la nesfarsit? Odata ce ai facut constatarea scaderilor, de ce sa arzi apa in piua cu lucruri implicite? Dupa ce vezi cum stau lucrurile, a persista in critica e hartag steril.

Rafuiala cu modernitatea nu trebuie rupta din cadrul general al evaluarii lumii ca lume. Partea cea mai trista e ca nu i se poate reprosa modernitatii nici macar faptul ca-i impiedica pe oameni sa se mantuiasca, spre deosebire de vremurile in care Traditia era stapana. Si asta pentru ca asprimea vremurilor noastre este compensata de un surplus de mila divina (adica ceea ce spune Iisus apostolilor, atunci cand le atrage atentia ca daca lasa a zecea parte din Lege nu vor intra in Paradis, in vreme ce vor veni vremuri cand cei care vor respecta fie si a zecea parte a Legii vor gasi Imparatia). Dumnezeu nu este nedrept, si nu incarca pe nimeni mai mult decat poate duce.

Speranta chiar nu conteaza. Este ultima iesita din cutia Pandorei, ultimul rau E o aplecare sentimentala, o isterie moale. La ce bun s-o introducem in ecuatia celor spirituale? Aici functioneaza cunoasterea vs. ignoranta, si tare cred ca cel care stie elimina prin asta si speranta, si disperare, in vreme ce prostia poate fi suportata doar cu multa speranta.

Per total, consider ca nu mai este locul unei implicari de tip “functia restauratoare a eroului”. Baudrillard afirma undeva ca este foarte posibil ca omenirea (sau macar o parte a ei) sa fi trecut dincolo de un punct de non-intoarcere, deci in ansamblu nu mai e nimic de rezolvat. Ce se poate face insa, tine de salvarea personala. Adica totul poate fi in linii mari pierdut, mai putin mantuirea/iluminarea catorva, posibilitate care subzista pana la sfarsitul timpurilor. Daca aceasta afirmatie pare egoista, ei bine – nu este, si asta pentru ca mantuirea/iluminarea inseamna, literal, iesirea din ego. Paradoxal, a cauta salvarea proprie reprezinta prin ricoseu un bine colectiv, si traditiile autentice stiu foarte bine asta (sugestiv, un hadith islamic spune ca “Cei care sunt inmormantati in apropierea locului de veci al unui sfant intra si ei in Paradis”). Dimpotriva, dat fiind faptul ca in ultima parte a ciclului cosmic suntem prinsi intr-un derapaj al mai-raului, a cauta o solutie de ansamblu atrage dupa sine caderea pe o treapta inferioara, mai tenebroasa, oricat de bune ar fi intentiile unui astfel de demers.

nu se poate formula asa cum formulezi tu. Adica generalizezi in functie de parcursul personal, ceea ce nici macar la matematica nu se poate face Cand spui ca “nimeni nu pune legile demersului pe o foaie” ar trebui de fapt sa conchizi ca inca n-ai gasit tu foaia respectiva. In cazul in care cu adevarat ai cautat asa ceva…

Si mai e o observatie. Poate ti-a scapat. Poate de fapt ai vrut sa spui altfel, si ai zis asa: “o foaie pe care o poti citi traind”. E gresit. Cetitul si traitul drumului spiritual sunt chestii diferite. Stiu ca e trist, si eu m-am suparat cand am aflat asta, dar cetitul nu te face nici sfant, nici nu te mantuie. Cred ca, de fapt, cetitul e o chestie complet nenaturala, neomeneasca, prea recenta la scara ciclului cosmic, si pana la urma complet irelevanta. Traitul, in schimb, face parte in mod legitim din natura umana.

daca pricep eu bine, pe tine te deranjeaza ca lucrurile sunt complicate. Din punctul tau de vedere, chiar nepermis de complicate.

Oamenii vor ca intriga unui roman politist sa fie enigmatica, cer unui FPS sau RTS sa fie complicat pana la finetea tuturor detaliilor, insa se supara daca viata nu se prezinta simpla ca un meniu de restaurant.

Mda. Ce sa mai zic?

Acum în privinţa speranţei. Nu îşi are şi aceasta locul în ordinea totală? Cum poate pericolul “implicării active” să degenereze în “exces şi toate nebuniile”? Nu văd legătura şi tocmai de aceea întreb.

Şi funcţia restauratoare a eroului nu mai este luată în calcul?

Altfel spus, nu există soluţie intra muros pentru “greşeala” în care ne găsim. Toate vitaminele se vând undeva foarte departe, niciodată cu prospecte exoterice. “Apăi … mersi fain!”

PS: îmi pare rău că am infantilizat discursul, însă, trăgând linie, printre bucăţi de hermeneutică delicioasă, mie aşa îmi sună raţiunea practică. Şi-atunci cum să nu “critica raţiunii practice” la greu?