De ce râde Budha? – REDEEMING LAUGHTER. THE COMIC DIMENSION…

Autor: Peter Berger
Rating:

La drept vorbind, în ciuda titlului cu uşoare nuanţe „noologice”, cartea lui Peter Berger – Redeeming Laughter. The Comic Dimension of Human Experience – nu restaurează reputaţia, onoarea sau valoarea niciunui râs, dacă despre acest redeem este vorba. Ba mai mult, autorul îşi asumă în prefaţă drept glumiţă un diletantism spumos, dar pe care îl reneagă – involuntar, dacă îl credem pe cuvânt ­– prin erudiţie şi calm teoretic.

Fapt observabil în multe scrieri cu aşa o temă (Bergson, Sully, Freud), cartea lui Berger începe prin a nu lăsa loc de îndoială vizavi de câteva chestiuni. Întâi, conchide păgubit că orice investigare a comicului sfârşeşte inevitabil prin a-i tăia din avânt, prin a lua în serios un fenomen în sine rizibil, a demara, deci, ab initio cu o oarecare artificialitate. „Analising humor is like dissecting a frog. Few people are interested and the frog dies”, spunea scriitorul american E. B. White. Apoi, încă o supratemă a genului, toată lumea trebuie să fie de acord că umorul şi comicul sunt chestiuni esenţiale, vitale, frumoase şi interesante, că sunt indispensabile culturii şi „ubiquitous in ordinary, everyday life”. Minunat, trecem acum la partea teoretică.

Meritul lui Berger este acela –aş spune, tipic sociologic– acela de a sintetiza pe-ndelete şi de a face un pic de ordine între conceptele şi teoriile cu privire la comic. Mi-e imposibil să reiau aici traseul minuţios al autorului, cu atât mai puţin locurile mai subtile în care poate lucrurile merită discutate. Să punctăm, totuşi, câteva cotituri în traseul ideii de comic.

Dacă Antichitatea opune râsului raţiunea şi realitatea (o idee în sine corectă, dacă n-ar fi fost investită cu nuanţe negre şi indezirabile), Evul Mediu opune râsului gândul creştin, alimentaţi de observaţia că nicăieri Hristos nu ar fi fost menţionat râzând. Erasmus din Rotterdam „is the first to imagine a full-blown comic world all upside down” în celebra lucrare tradusă (cu un titlu incorect) în româneşte „Elogiul nebuniei”. Comicul devenise posibil, permis, ba chiar dezirabil căci tot Erasmus aduce pentru prima dată ideea că acesta ar oferi o viziune mai profundă asupra vieţii şi naturii lucrurilor. De aici începe o frenezie de teorii despre umor, unele mai deştepte (Descartes, Hutcheson, Kant) altele mai puţin deştepte (Moliere, Thomas Hobbes, Hegel), cert este că până la urmă direcţia generală s-a bifurcat în „teoria incongruenţei” şi „teoria degradării”. În 1918, un filosof venind pe urmele lui Kierkegaard a descoperit că cele două nu se contrazic, ci se completează prin subsolul „observării unui contrast” şi de-atunci lumea a devenit mai împăcată şi mai amuzantă.

Dincolo de această istorioară adnotată sociologic (din care lipsesc inexplicabil James Sully şi Harald Hoffding iar Freud apare doar sporadic), Berger aduce câteva repere noi, de care cititorul se poate agăţa liniştit pentru nişte piste interesante. Întâi, aplică teoria lui Alfred Schultz din „On Mutiple Realities” cu distincţia dintre paramount reality (să-i zicem „realitatea extremă”) şi finite province of meaning (intruziuni, interludii, hiatusuri în care apar „alte realităţi parţial autonome”: sacrul, sentimentul estetic, experienţa sexuală [sic!] … sau comicul). Această intersecţie teoretică are avantajul că poate explica multe lucruri, inclusiv paradoxul bergsonian al râsului în acelaşi timp ca o corectare a unei neatenţii a vieţii şi ca o sesizare a unei atenţii a spiritului.

Apoi, ceea ce dă poate partea cu cea mai mare consistenţă, Berger încearcă o „teologie a comicului”, o tentativă nu foarte departe de saltul pe care l-a încercat şi Kierkegaard folosind ironia ca treaptă pentru credinţă. Orişicum, baza este solidă. Biblia este, de altfel, plină de simbolistica precreştină a comicului (chiar dacă gândul creştin rămâne unul teribil de ne-umoristic): Iisus intră în Ierusalim urcat pe un asin („a well-known ancient association with folly”), soldaţii Roman îl iau în derâdere, este un străin, un homeless precum orice bufon, este un individ fără vreun „formal learning” care reuşeşte să „overcom the worldly wisdom”.

„The ultimate relation between humor and faith is derived from the fact that both deal with the incongruities of our existence. Humor is concerned with the immediate incongruities, faith with the ultimate ones”. Aşadar, de ce râde Budha? Pentru că a reuşit să construiască o contra-lume, diferită şi separată de aceasta, în care toate tragediile, toată teroarea şi, într-un general ontologic, tot poate fi tratat cu un surâs condescendent pe fundalul unei înţelegeri out of the box a existenţei. Sociologic vorbind, deşi va suna ridicol, Budha a reuşit o „distanţare de rol” – termenul îi aparţine, cred, lui Weber – şi desemnează acea atitudine detaşată, reflexivă şi îngăduitoare pe care indivizii (doar unii) o reuşesc vizavi de universul lor.

Scrisă de Octav Popa

No related posts.