De ce sunt de dreapta. Profesiune de credinţă
Cineva mă acuza că am păreri incalificabile despre alte rase şi culturi. Alţi prieteni îmi reproşau că sunt dimpotrivă, prea liberal, prea blând, că “latru mai mult decât să muşc”, că mă pierd prea mult în marasmul eufemismelor în loc să scrijelesc cu dalta în granit.
Fără a mă compara cu scepticul din Răşinari am simţit dintotdeauna, ca şi Cioran, voluptatea de a privi un lucru din mai multe colţuri fără a mă putea decide pentru un verdict. Târziu de abia m-am regăsit. Aşa cum râul îşi adună afluenţii tot astfel şi eu mi-am adunat influenţele pentru a cimenta ce îmi părea familiar. Hobbesian prin natură şi humean prin raţiune & experienţă, mi-am găsit locul într-un liberalism sceptic care crede în ameliorarea rasei umane doar dacă se ţine seama de egoismul individual. Pentru o asemenea gândire societatea există în măsura în care oamenii se ignoră (adică se lasă în pace) fără a uita de un minim de solidaritate şi civism (O prea mare apropiere înseamnă o amanetare a siguranţei personale : nu ştii dacă din partea celuilalt te aşteaptă o mână întinsă sau pumnalul !)
Un liberalism sceptic (şi septic) care străbate firul modernităţii de la<strong Montesquieu prin Tocqueville, Mihai Eminescu, Aurel C.Popovici, Max Weber, către Raymond Aron, Jean-François Revel, Alain de Benoist, Winston Churchill, Charles de Gaulle, Michael Oakeshott, Reinhold Niebuhr sau George Kennan.
El nu va merge niciodată nici cu Hitler, dar nici cu John Lennon.
Un liberalism sceptic nu este impasibil la umanismul socialist, este moderat-rezervat faţă de progresul tehnicii şi nutreşte nostalgia conservatorismului pentru a tempera excesele lumii actuale.
Un liberalism sceptic pentru care cel mai mult contează proprietatea privată. Nu ca formă de consfinţire a averilor inegale cât ca răsplătire a meritului şi distincţiei. Reciproca este şi ea valabilă: demnitatea şi meritul sunt proprietăţi personale ale fiecărui individ.
Un liberalism sceptic pentru care cuvintele Revoluţiei: libertate, egalitate, fraternitate au o parte întunecată! Şi aceasta pentru că el ştie că este ceva incestuos în relaţiile dintre oameni. Sentimentele noastre sunt atât de puternice, atât într-un sens cât şi în altul pentru că suntem fraţi. Şi de multe ori cele mai dure duşmănii sunt între fraţi. Între oameni din aceeaşi mamă care şi-au dăruit reciproc intimitatea. Însă când fraternitatea se rupe se revendică o moştenire. Foştii fraţi se luptă pentru testament. Ce era în comuniune se împarte ca datorie. Al tău..al meu.. Să-mi dai ce-i al meu !..şamd
Într-o asemenea chimie, triada de la 1789 nu ar însemna decât neînfrânarea (ca revers al libertăţii) de a-i face pe toţii la fel ca tine (deci omogenizarea ca pervertire a egalităţii). Şi din dorinţa de a-i face pe toţi după chipul şi asemănarea ta apar cele mai mari tiranii şi exploatări.
Poate dacă noi oamenii am fi doar prieteni ne-am putea privi cu o detaşare amuzată la un pahar de vin. Dar nu se poate. Suntem la urma urmei fraţi..
Pledoarie pentru dreapta
Se tot spune că în România nu există stânga şi dreapta. Că acestea contează doar pentru un cerc restrâns scribi fandosiţi. Dar adevărul este că mulţi dintre noi gândim în tiparul dreptei şi vorbim în cel al stângii (sau neostângii). Mulţi dintre noi cred în proprietatea privată. Cred în rasă, etnie şi naţiune fără a fi neapărat xenofobi sau rasişti. Cred că schimbul între culturi şi popoare este benefic dar nu şi-ar dori să aibă de-a face cu imigraţia ilegală în masă. Le place să stea împreună la vreo sărbătoare dar nu să fie trataţi ca o gloată. Să dăruiască dar nu să-şi arunce darul pe apa sâmbetei pentru cei ce nu merită. Cred în tradiţie, familie, Dumnezeu fără a fi fanatici sau obtuzi.
Şi cu toate acestea grăim un limbaj opus. Practicăm ceea ce Corneliu Coposu numea diglosie morală, un limbaj dual care în româneşte se numeşte mai scurt : ipocrizie.
Spaţiul nostru public ca şi legislaţia s-au racordat la normele occidentale practicând ceea ce unii numesc “corectitudinea politică”. Atât legislaţia cât şi mass-media propagă un hedonism cultural în care se încurajează deopotrivă ridicolul, grobianismul, abjecţia, obscenitatea, homsexualitatea şamd.
“Şi ce dacă ? Nu am nimic cu nimeni. Sunt tolerant. “
“Nu am nimic cu nimeni? Sunt tolerant.” Cum? De unde atâta înţelegere? Cum nu poţi avea nimic cu nimeni? De unde atâta luminare interioară? Sau este poate doar acea entropie morală în care nu mai simţi nimic, nu mai urăşti, nu mai iubeşti, nu te mai entuziasmezi, nu te mai revolţi ?!
Orice sentiment vine într-un cuplaj bipolar. Toată viaţa am iubit sau urât cu patimă. Bine sau rău, drept sau nedrept, este altă problemă. Toleranţa pe care o propovăduiesc unii nu este însă decât apelul la nepăsare, la resemnare, la lenevia minţii şi inimii. A fi tolerant într-o asemenea lume înseamnă a nu te mai interesa nimic; a abdica de la dreptul şi obligaţia de fiinţă morală. Eu unul nu vreau să fiu tolerant.
În adâncimile luptei de gherilă pare să se fi instalat apatia (nu pacea). Nu mai există nicio dialectică. Dreapta şi stânga se ceartă doar pe detalii tehnice precum taxa unică sau progresivă. Ba nu ! În timp ce stânga este suficient de flexibilă pentru a prelua din limbajul dreptei fără a părea că îşi pierde identitatea, dreapta se ascunde timidă şi stingheră. Să nu supere pe nimeni. Nu mai poate scoate capul decât rimelându-se în limbajul corectitudinii politice. Adică abandonând meterezele care îi dădeau substanţa.
Se spune că în România dreapta şi stânga contează doar pentru un cerc restrâns scribi fandosiţi ? Afirmaţia pare să se aplice mai mult dreptei. Ea se mai reduce la celule izolate care-şi deapănă produsul prin cenacluri obscure. Celule care nici măcar nu-şi află unitatea. Oamenii reali ai dreptei, care şi-ar găsi atât puncte de convergenţă cât şi clare contraste între ei, preferă să-şi reglementeze relaţiile dintre ei nu prin dialog ci prin rivalităţi. Până în acest moment dreapta românească nu este decât o o armură goală care are nevoie de un corp care să o anime.
Să luăm drept exemplu Polonia. Adevărata dreaptă nu poate fi decât cea filozofic şi faptic reprezentată de Lech Kaczinsky. O dreaptă incorectă politic. Incorectă pentru că este ea însăşi. O astfel de dreaptă stârneşte respect, dar nu iubire. Adună critici în timpul vieţii şi omagiu doar lângă catafalc.
Prefer însă incorectitudina politică unei politici pe care o găsesc incorectă.
Scrisă de Silviu Petre
Related posts:
Daca matale nu esti capabil sa intelegi toleranta nu inseamna ca ea nu exista cu adevarat. Este adevarat ca pentru cei mai multi toleranta e comportamentul standard, lenea de a gandi si lipsa incercarii de a intelege. Suna oarecum trist dar fara discutie o astfel de toleranta ignoranta e de preferat prejudecatii si urii. Tot asa cum apatia e de preferat ororilor razboiului.
Cand esti convins ca valorile si ideile tale sunt cele mai bune, ca sunt singurele corecte nu poti decat sa concluzionezi ca oricare altele sunt gresite. Atunci devine imposibil sa accepti ca umanitatea e diversa, ca oamenii gandesc diferit, iubesc diferit, fac sex diferit. Certitudinile absolute duc la intoleranta si ura. Sau altfel spus
indoiala este inceputul intelepciunii.
[...] This post was mentioned on Twitter by Andrei Roşca, bookblog. bookblog said: De ce sunt de dreapta. Profesiune de credinţă. – Silviu Petre http://constiinte.ro/de-ce-sunt-de-dreapta-profesiune-de-credinta [...]
@ sintetic – ai avea perfecta dreptate daca n-ai gresi fundamental. Unde o fi scriind ca daca nu esti tolerant, esti razboinic si daca nu esti razboinic, esti tolerant? Nu avem cale de mijloc? Nu putem deci decat cu voie de la primaria UE sa stim cand sa ne mormaim in barba proverbul vechi cu “cate bordeie, atatea obiceie” si cand sa mai spunem si “nu”?
Apropo, sunt convins ca valorile mele de-acum sunt cele mai bune (oarecum logic, pentru ca daca ar fi altele mai bune, as incerca sa ader la ele
). Insa cu cat valorile sunt mai rafinate, cu atat “valorile inferioare” (hai sa le zicem asa) sunt mai lesne de inteles (iar tratamentul mai la indemana) si – culmea!. O fi indoiala inceputul intelepciunii, dar sfarsitul intelepciunii pamantesti este musai certitudinea.
ioanid aştept cărţulia! Şi eu sunt de dreapta, de mâna dreaptă! Haii! Vă pup!
recomand: Robert Nozick: Anarhie, stat, utopie
Da, este o carte foarte buna. Imi pare rau ca nu am citit-o cu atentia cuvenita. Desi nu sunt libertarian ma deectez uneori cu argumentele libertarienilor care merita luate in seama. Cred insa ca trebuie sa existe o anumita interventie a statului in societate si economia, dincolo de acel minimalism al libertarienilor. Mai ales acuma cu criza adevarata misiune a filozofiei liberale este cum sa mentina statul si sa ii dea un anume rol.
Un ganditor in a carui gandire ma regasesc destul de mult este Amartya Sen. “Dezvoltarea ca libertate” s-a tradus si la noi la editura economica in 1998. Este un economist si filozof indian foarte renumit care incearca sa gandeasca piata libera dar in acelasi timp si gaseasca economiei un rol in generarea bunastarii sociale.
La noi, a treia cale social liberala [sau liberalismul bunastarii] pare sa isi fi gasit adepti in economisti precum Daniel Daianu, Dan Voiculescu sau Alexandru Pop.
recomand de asemenea: Bancherul anarhist – Fernando Pessoa
vorba lui Pessoa, adevăraţii anarhişti sunt de găsit printre bancheri
btw, anarhismul nu e nici de dreapta nici de stânga
poate face cineva de p-aci o ingemănare între oameni si ruine lui evola si ceva nozic sau pessoa?
La Nozick ma gandeam demult. As fi tentat sa scriu ceva in sensul asta dar nu chiar acuma. Am ale prioritati momentan. Dar cine stie..
hai incearcă că mă bag si eu
din cercetările mele primul anarhist adevărat din istorie a fost Lao Zi
btw: vă aduc la cunoştinţă un citat din Ion Iliescu: „Mesajul lui Iisus este extrem de actual mai ales pentru cei cu credinţa de stânga.” Cum comentaţi?
———(O prea mare apropiere înseamnă o amanetare a siguranţei personale : nu ştii dacă din partea celuilalt te aşteaptă o mână întinsă sau pumnalul !)——— păi dacă păstrezi mereu contactul cu adeversarul îi simţi orice intenţie… chestie de bază din arte marţiale…
Face parte din re-branduirea lui Ion Iliescu. Daca in anii ‘90 eticheta de “liber-cugetator” i-a adus atatea sageti, a inceput spre ultimii ani sa-si revizuiasca pozitia, sa para mai clerical samd. Si Fidel Castro incepand cu anii 1985> a devenit mai atent cu anti-clericalismul sau pentru ca odata cu anii ‘90 si cu vizita Papei din 1998 sa fie mai pro-crestin. Este o strategie a mai multor oportunisti de tipul asta care incearca sa arate ca de fapt comunismul nu este decat o aplicare a mesajului crestin//deci nimic altceva decat intoarcerea la misiunea initiala a Evangheliei.
eu cred că ion ileiscu e mult mia abil decât pare… chiar şi chestia aia cu „liber-cugetăror” mi s-a părut de bun simţ în faţa unui constantinescu ipocrit… şi nu uita motto-ul de pe blogul său: cea mai nobilă preocupare a omului e omul… să nu fim ipocriţi că ne preocupăm doar de cele sfinte, dacă nu ne preocupă omul mai întâi… desigur sunt nuanţe de luat… dar il prefer oricind pe iliescu in fata lui constantinescu…
comunismul a avut rolul său! nu subestima istoria recentă, căci creştinismul nu s-ar fi revigorat fără comunism…
eu te întreb: comuniunea cu sfinţii ce o fi? nu o fi tot comunism? ştiu pare hilar dar meditează asupra subiectului
dzeu nu dă niciodată ceva ce pare rău dacă nu are în vedere un bine mai mare…
recomand filmul: Mysteries of the Organism (Dusan Makavejev)
Koinonia (comuniunea crestina) este, cum ne putem si imagina repetandu-i numele in gand, o mare nunta, o cununie a celor care se au mai mult decat ca fratii. Ca in orice familie in acest caz exista atat in teorie cat si in practica o (cat mai) corecta si (supra)naturala ierarhie (una complementara si paradoxala fiindca vorbim pornind extensiv de la familia crestina in care barbatul e capul femeii, dar femeia este inima lui – o egalitare ce nu netezeste), pe cand in comunism ne-netezirea adeptilor (sfintii sunt cu mult mai distincti intre ei – ba, pot avea uneori si polemici prea interesante – chiar si dupa ce au trecut prin kenoza, sau mai ales dupa, decat membrii unui regim comunist, dupa ce au trecut prin ‘’spalarea creierelor”) este vazuta ca fiind sursa conflictelor (ele insele vazute ca fiind rele in sine, ceea ce Heraclit din mine nu poate aproba) de unde si obsesia comunismului (si in teorie, nu doar in practica) de a vedea peste tot inamici (a se vedea si obsesia de data mai recenta a stangii vis-a-vis de tineretile in proximitatea unor curente din categoria ”fashisme” ale unora ca Heidegger, Evola, E. Junger, Eliade, Noica etc.), combinata cu incapacitatea comunismului de a sesiza ca ”aristocrat”’ si ”comuniune” nu se exclud neaparat. Si nici nu ar trebui sa o faca.
Cat despre latura mai pamanteana a problemei, in speta cea denumita in mod curent si electric-electrizant economie, Aristotel prezenta din Antichitate ce se intampla adesea cand bunurile apartin tuturor intr-o comunitate (una netranscedentala, deci ”ne-nuntita”): nimeni nu mai are grija de ele. Pana la vesti mai bune, ego-ul nu trebuie demonizat din cale-afara, caci isi rezolva singur o parte din probleme – sentimentul posesiei duce la o mai buna administrare decat neautentica detasare de bunuri).
O sa caut filmul asta, ma gandeam mai demult daca exista si chestii mai putin mistificate despre cercetatori ca W. Reich, N. Tesla (eh, nu, nu chestiile alea cu ”extraterestrul roman”
) ), etc.
Sa auzim de bine!
btw îţi recomand şi filmul turcesc Takva… aseară m-a lovit un gând de asemănare: icoana de la Antim a Maicii Domnului, steaua din vechile instalaţii de pom de dinainte de 89… ţi-o mai aminteşti? nu mai ştiu câte colţuri avea… tre să o caut…
http://www.romanialibera.ro/opinii/aldine/un-alt-chip-al-invierii-in-icoana-rugului-aprins-de-la-antim-151650.html
Da, mi se pare foarte interesanta afirmatia ta, Al-Baidaq: aristocratia si comuniunea nu se exclud.. Si eu sunt de acord.
@dhruva:
Sa nu fie in nume de rau, dar la varsta mea este cam greu sa imi amintesc steaua din brazii de dinainte de ‘89
)
Cea de dupa, avea 8 colturi (dar – era rosie ca Marte, care usuca si arde)…
@silviu p.
Nu se exclud, as zice si pentru ca cineva trebuie sa impinga mereu mai sus insasi semnificatia comuniunii. Mai ‘’sus”, bineinteles, in sensul de epektasis, de transcendenta continua menita a nu permite blocajul si mineralizarea, ci nu evolutiv-orizontal.
al-baidaq eşti ca o pasăre care-şi tot mută cuibul… laşi doar cuiburi în urma ta…
cautari, ma fr’end, cautari…
ce stii tu despre diavol? iti imaginezi cum se simte?
pace si opace!
http://www.youtube.com/watch?v=8JjiJH01K-U&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=zm8uqRNbvNY&fmt=18
despre ghiavol nu ştiu nimic… ştiu că doar eu exist…
restu-s amănunte…