De docta ignorantia
Nicolaus Cusanus – De docta ignorantia
Dintre toate apucăturile omeneşti, nu cunosc niciuna care să dezvolte mai bine raţiunea ca ştiinţa Dreptului. Dintre toate apucăturile supraomeneşti, nimic nu desăvârşeşte intuiţia intelectuală cu mai multă necuprindere ca Metafizica. Nu-i vorbă, cărţile de metafizică pe care încă le mai deţine omenirea ar încăpea cuminţi într-o chilie de monah, dar tare credem că lipsa cea mai mare a veacului sunt minţile care să le poată pricepe. Nevoind să ocupăm aceste rânduri cu statistici goale, nici cu evaluări care nu ne stau la îndemână, vom spune că printre aceste cărţi, De Docta Ignorantia a episcopului Nicolaus Cusanus le poate înlocui pe toate celelalte.
Linia infinită ca triunghi, cerc şi sferă
Începem prin a ne pune o întrebare fundamentală: De ce orice carte de metafizică începe invariabil prin a vorbi despre infinit? Aceasta revine a ne mira de ce obiectul de studiu al metafizicii este cel care este, însă încercăm să tratăm interogaţia cu seriozitate. Ştiinţă a saltului-dincolo, a rupturii de contingent prin învăluirea aparentului cu inaparentul, metafizica trece dincolo de aparenţe, se întoarce şi le reconstruieşte, însă nu analitic, după moda oamenilor, ci prin transfigurare, după supraputinţa îngerilor. Nefiind o cunoaştere îngrădită, delimitată prin hotare sau sfâşiere cu foarfecele, metafizica este o cunoaştere despre tot, care lesne îi poate păcăli pe cei superficiali şi leneşi cu aparenţa unei ştiinţe despre nimic.
Credem deplin că scopul metafizicii este acela de a-l determina pe om să înţeleagă că în spatele tuturor tradiţiilor se află ceva altfel. Anilor de ucenicie în ale familiei, în ale breslei şi-n ale lumii, li se adăuga cândva parcursul metafizic, adică deprinderea altfelului. Cel capabil să parcurgă primele etape devenea părinte, meşter şi gospodar. Contemplativul care se putea căţăra dincolo de hotarele lumii medita în linişte la trama invizibilă care subîntinde rosturile lumii. Dacă-l recunoşteau, oamenii îi spunea sfânt, sau înţelept, adică părinte, meşter sau gospodar în ale altfelului. Ne gândim că literatura ştiinţifico-fantastică, filosofia modernă şi felurite isme au dat cu toate greş pentru că şi-au imaginat că dincolo de pită, de ciocan şi de pământ nu există nimic, deci orice ar putea fi spus. Metafizica vine să ne spună că altfelul are noimă.
Nicolaus din Cusa ne tentează cu un joc al minţii. Cine îl poate parcurge cu folos ştie că e un chemat. Acesta este, credem, rostul capitolelor dedicate matematicii în acest tom. A pricepe proprietăţile liniei maxime şi infinite (capitolul XIII), în ce mod linia infinită este un triunghi (capitolul XIV), acel triunghi este cerc şi sferă (capitolul XV), transfigurarea triunghiului infinit în trinitatea maximă (capitolul XIX), transfigurarea cercului infinit în unitate (capitolul XXI), precum şi transfigurarea sferei infinite în existenţa în act a lui Dumnezeu (capitolul XXIII), toate acestea au în comun de-spaţializarea gânditorului, renunţarea la toate falsele repere ale ordinarului şi replierea pe reperul fundamental, Infinitul. Exerciţii, simple exerciţii al căror scop e cernerea curioşilor, alungarea nechemaţilor şi lămurirea aleşilor. Secretul care învăluie vechile învăţături constă în ignoranţa celor care văd piatra din capul unghiului în praful drumului, dar nu ştiu ce să facă cu ea.
Totul ca înfăşurare a contrariilor
Celor rezistenţi în ale lecturii, Nicolaus Cusanus le oferă delicatese ale spiritului, întâlniri după care nu mai poţi fi acelaşi. Nu le putem dezbate, nu credem că se poate. Am vrea doar să aşternem cum se cuvine mirarea noastră reverenţioasă faţă de ele. Sperăm să nu fim mai tâmpi decât se cuvine conjurând adierea grandorii lor intelectuale într-o recenzie lipsită de pretenţii. Unirea contradictoriilor. Teologia negativă. Maximul ca laolaltă-nfăşurare şi desfăşurare.
Coincidentia oppositorum: “Dumnezeu este laolaltă-înfăşurarea tuturor lucrurilor, chiar a celor contradictorii”. Susul şi josul, înaintea şi dinapoiul, stânga şi dreapta, înăuntrul şi înafara, aparentul şi ascunsul, nimic nu I se poate sustrage. Uşor de înţeles, ca o gimnastică de înviorare. Dar binele şi răul? Da, binele şi răul. Urâtul şi frumosul? Normalul şi absurdul? Paşi pe care spiritul îi face gâfâind, sufocat de propria sete de aer. Diavolul? Şi diavolul. Nu este nicio luptă nicăieri, pe unii Dumnezeu îi mână cu apariţii, pe alţii cu demoni, unora le dă miracole, altora catastrofe. În spatele tuturor, vizibil, Unul. “Şi nu ne duce pe noi în ispită. Amin.” Am ştiut asta dintotdeauna, sub masca demonicului este tot El, precum tatăl lui Harap-Alb în blana de urs, sub pod. Angelic, hidos, milostiv, răzbunător, generos, gelos. Tu, Doamne. Contrariile nu se atrag, se ating, iar Unul le transcende. Călare pe armăsar, Sfântul Gheorghe împunge arătarea himerică cu o suliţă. Divinitatea ţâşneşte în punctul de întâlnire al metalului celest cu flacăra infernală. Metalul nu se topeşte, flacăra nu se stinge.
Dumnezeu este unul şi întreit, cel drept, cel mai înţelept, cel mai bun, viaţa, adevărul. Numai că unul fiind şi întreit, El este toate lucrurile. A Sa fiind dreptatea, a Sa este şi nedreptatea. Cel de la care vine înţelepciunea, dă şi nebuniile, în timp ce viaţa şi adevărul care vin de la El n-au nimic a se teme de moartea şi minciuna de pe pământ. Marea problemă a teologiei afirmative este că se epuizează descriindu-L ca pe orice creatură, nu ca pe Creator. Dumnezeu este ceva, fiind concomitent şi contrariul acelui lucru. Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, însă “potrivit acestei teologii negative, conform căreia Dumnezeu este pur şi simplu infinitul, el nu este nici Tatăl, nici Fiul, nici Sfântul Duh.” Modelul trinitar este riguros susţinut, însă nu idolatrizat.
Dumnezeu este Treimea (pentru că El e totul), numai că Treimea nu este Dumnezeu (pentru că El îşi este identic doar Sieşi). Nimic nu poate accede la rangul de definiţie divină, fără ca El să se sustragă cu totul explicaţiilor. Divinitatea poate fi circumscrisă câtorva modele de mare rafinament, atât de mare încât ajunge unul singur pentru o religie. Însă deasupra lor se află ceea ce se sustrage tuturor explicaţiilor. Treimea e solidă ca o stâncă. Dincolo de Treime, în cadrul teologiei negative, e abis care poate fi survolat numai de cei cărora le-au crescut aripile: “[...] din punctul de vedere al unităţii, infinitatea este Tatăl, din punctul de vedere al egalităţii unităţii, ea este Fiul, iar din punctul de vedere al conexiunii, este Sfântul Duh, iar din simplul punct de vedere al infinităţii, nu este nici Tatăl, nici Fiul, nici Duhul Sfânt.”
O cunoscută parabolă buddhistă spune că bătaia de aripi a unui fluture în zorii zile e în intimă legătuă cu tsunamiul care va avea loc peste o sută de ani. Nicolaus Cusanus vorbeşte despre Dumnezeu ca “laolaltă-nfăşurare” şi “laolaltă desfăşurare”. Dacă admitem că cei dinainte nu s-au înşelat, ajungem la ideea tulburătoare, şi greu de susţinut pentru mintea modernilor, că există o conexiune intimă între toate lucrurile din univers, fie ele în potenţialitate sau în act. Ceea ce este, ceea ce ar putea fi şi ceea ce n-ar putea fi curg din acelaşi izvor. Or, dacă realmente toate sunt la Dumnezeu şi toate de la Dumnezeu pleacă, cum spune metafizicianul, atunci neroziile iluministe despre vid şi despre hazard, eşafodate pe ipoteza non-contingenţei, trebuie privite ca nişte anomalii ale mentalului. E greu, fireşte, este foarte greu să accepţi că ideea de accident e în fapt o năzbâtie fără loc într-o lume din care Dumnezeu nu s-a retras, cum le-a plăcut cândva unora să se amăgească.
Docta ignoranţă ca drum şi destinaţie
Tratatul cardinalului Nicolaus Cusanus este o metodă a cunoaşterii sacre: “de vreme ce dorinţa nu e zadarnică, noi dorim să ştim că ignorăm. Dacă am putea înţelege pe deplin acest lucru, atunci am ajunge la o doctă ignoranţă. Nimic altceva nu va fi atunci mai de preţ pentru om, chiar doarte dedicat ştiinţei, decât faptul de a fi socotit foarte doct în însăşi propria-i ignoranţă. Şi cu atât va fi cineva mai doct, cu cât va şti despre sine că este mai ignorant.” Însă există subtile şi adânci diferenţe între ignorantia, care e totuna cu experienţa revelatului, şi simpla prostie îmbâcsită a celui care-şi dă drumul la visăraie după ce are intuiţia deplin reală a altfelului aflat la rădăcina lumii. În paginile acestui volum, Nicolaus de Cusa ne invită să renunţăm la metoda obişnuită de a obţine cunoştinţe, comutând frecvenţa de recepţie spre un alt semnal, mult mai rafinat decât cel al cunoaşterii lucrurilor prin proporţii şi analogii. Fireşte, demersul aminteşte de mica epoche socratică a lui “ştiu că nu ştiu”, care tocmai datorită golului ei predispune la o receptare epifanică şi la o învăţătură a ignoranţei.
Spuneam în preambulul acestei recenzii că De Docta Ignorantia ar putea înlocui orice carte de metafizică, şi n-aş vrea să închei înainte de a înlătura nedumerirea suscitată de o afirmaţie poate părea că păcătuieşte prin exaltare. Nu este nevoie să treci pragul casei ca să cunoşti lumea, spune Taoistul. Într-adevăr, de ce te-ai duce aiurea dacă într-o chilie monahală încap toate cărţile de metafizică pe care le are acum omenirea, şi mai rămâne destul spaţiu pentru rugăciuni şi invocaţii. Şi nici acestea nu trebuie citite toate, pentru că peste tot, în toate timpurile, adevărurile metafizicii sunt aceleaşi. O carte, numai una, e suficient. Şi nici măcar aceea nu trebuie citită toată, pentru că sunt adevăruri care eliberează, după cum spune Shankaracharya. Şi nici acelea nu trebuie înţelese toate, pentru că cel care înţelege unul le înţelege pe toate. Însă lucrul acesta este, fireşte, nespus de greu.
Autor: Nicolaus Cusanus
Rating: 
Traducător: Andrei Bereschi
Editura: Polirom
Anul apariţiei ediţiei originale: 1440
Anul apariţiei ediţiei în limba română: 2008
ISBN: 978-973-46-1171-3
Scrisă de Radu Iliescu
No related posts.
mda… e probabil singura carte cu care aş rămâne în buzunar pe o insulă pustie… şi nu pentru că oferă cunoştinţe… ci prilejuri şi desfătări de care puţini, f. puţini se pot bucura pe lumea asta…
deci merită să ne instruim in docta ingnoranţă încă din lumea asta!
Foarte frumoase cartea si recenzia. N-am citit-o, dar am gasit ideile lui Cusanus comentate si citate pe larg in Alexandre Koyre – De la lumea inchisa la Universul infinit. Cu o singura mentiune amintita de autor, ca Nicolaus Cusanus ii ofera doar lui Dumnezeu atributul de infinit. Universul nu poate fi egal cu Dumnezeu. Mi-a placut o definitie miraculoasa preluata de Cusanus: “Dumnezeu este o sfera al carei centru este pretutindeni si circumferinta nicaieri”.
Nu cred ca infinitul lui Cusanus este acelasi cu infinitul la care ne gandim noi, desacralizat, liniar, al spatiilor fara sfarsit. Infinitul nostru pozitiv este sarac si chiar fals daca ne gandim la descoperirile din fizica sau astrologie care ne spun ca timpul si spatiul nu sunt liniare cum ne place sa ne inchipuim sau ca in lumea particolelor mici totul o ia razna.
Poate ca in profunzimea sa Universul aduce mai mult cu paradoxurile lui Cusanus decat cu viziunea noastra liniara.
Daca e ceva care ne apropie de Dumnezeu, acel lucru este gandul – nu satelitii sau rachetele. Cusanus trebuie apreciat pentru frumusetea si profunzimea gandului, nu in termeni de “a avut sau nu dreptate”.
Cu un singur lucru nu sunt de acord, anume cu apreciarea despre Socrate. El are o viziune integratoare asupra cunoasterii, anume ca merita cunoascut ceea ce il face pe om mai frumos, mai virtuos, mai nobil si mai generos. Ideile lui Socrate nu se reduc la acel “stiu ca nu stiu”, poate mai interesant este cum pune problema cunoasterii intr-un mod organic, armonizand esteticul, eticul si putinta cunoasterii. In rest, numai de minunat!
Draga Cristian Florentin,
nu impartasesc o anume nuanta din comentariul tau. Cea sintetizata in sintagma “infinitul lui Cusanus”.
Vezi tu, ideea fundamentala a metafizicii este ca lucrurile n-au nevoie de noi ca sa fie. Intelegand prin “lucruri” inclusiv ceea ce nu putem palpa cu policele… Infinitul lui Cusanus este acelasi cu Infinitul lui Shankharacharya, cu infinitul lui Ibn-Arabi, cu infinitul Upanishadelor, al Vedelor, al Bibliei si al tuturor textelor sacre.
Tocmai asta e ciudat, perspectiva metafizica asupra Posibilitatii Universale este aceeasi in toate religiile, la toti metafizicienii, in vreme ce posibilitatea unor “influente” este, in cele mai multe dintre cazuri, perfect eliminabila.
De aceea este mai cuminte da vorbim despre “Infinit” si atat, fara sa asociem aceasta idee cu o amprenta personalista oarecare.
Pe de alta parte, cand spui ca “Nicolaus Cusanus ii ofera doar lui Dumnezeu atributul de Infinit” te faci vinovat de o confuzie. Metafizicienii s-au ferit sa-l acopere pe Dumnezeu de “atribute”, vazand in acestea exact ceea ce sunt, conventii utile mintii omului, dar care-L limiteaza pe Cel Preainalt. A afirma despre Dumnezeu ca este Puternic, e perfect adevarat, insa asta inseamna sa-I negi Fragilitatea. Or, cel ce poate cu usurinta sa fie Puternic, nu poate fi impiedicat sa fie Fragil, dupa cum spune Taoistul.
De aceea, dat fiind ca Infinitul este fara inceput si fara sfarsit, nespus de mare si incredibil de mic, fara caracteristici, unic (prin forta lucrurilor), metafizicienii, fara exceptie, au pus semnul egal intre Dumnezeu si Infinit, fara a se gandi la doua lucruri diferite, ci la unul si acelasi lucru, singura posibilitate a identitatii depline. De aceea Infinitul nu este un atribut al Divinitatii (iti dai seama acum ca ar fi cu neputinta sa se intample asta fara ca Infinitul insusi sa nu fie negat?), ci chiar Dumnezeu.
Infinitul “nostru” despre care spui ca-i sarac nu e infinitul, ci o suma de conventii comode dar false, bazate pe confuzii nenumarate, numai bune de populat mintea cu falsa cunoastere. Nu intru in detalii.
Cat despre “paradoxurile lui Cusanus”, nu stiu ce sa zic, s-ar putea sa ma insel, dar cred ca atunci cand s-a gandit la coincidentia oppositorum numai un raft plin cu paradoxuri prafuite n-a avut in vedere. Daca bine stiu eu, paradoxurile sunt impasuri ale logicii, adica limitari.
Or, conceptele metafizicii sunt des-limitari, iar cel in cauza nu vizeaza o tensiune, de felul celei paradoxale, ci o contopire, o pierdere a asperitatilor, o stergere a diferentelor iluzorii, greu, foarte greu de acceptat pentru mintile noastre obisnuite cu clasificari si in cautare de antiteze.
Vezi c-am dat acolo exemplul icoanei Sfantului Gheorghe zdrobind Balaurul. Cata vreme o concepi strict antitetic, e suportabila. Numai ca in lectura metafizica, Sfantul Gheorghe are nevoie de Balaur, pentru inaltare, iar Balaurul se smereste sub fierul eroului, izbavindu-se. De aceea Balaurul nu moare, fiind perfect util economiei universale, in vreme ce Sfantul Gheorghe se sfinteste “zdrobind”, adica intr-o actiune perpetua, sacralizata, ritualizata, o actiune statica, precum cea a motorului imobil al lumii despre care vorbeste Aristotel.
Spui, si m-a miscat asta, ca e frumoasa cartea. Intr-adevar, senzatia generala era aceea de frumusete, putin ametitoare de altfel, ca atunci cand stai pe spate in iarba, noaptea, si te uiti la stele pana cand nu mai esti undeva jos, cu ochii in inalt, ci te simti undeva sus, uitandu-te in genuni. Frumosul, cand e maiestos, bucura si inspaimanta. Insa mai e ceva. Frumosul autentic este si adevarat. Si asta pentru ca Dumnezeu este frumos, si-i plac lucrurile frumoase. Daca oamenii ar pricepe ca si atunci cand se uita dupa curul unei muieri, cauta Frumosul, adica tanjesc dupa Dumnezeu, multe lacrimi ar curge, si multe pacate s-ar spala.
N-am vrut prin comentariul meu sa ma ating de perspectivele metafizice si nici nu cred ca am reusit. Ziceam ca pt. mintea unui om crescut in spiritul geometriei de clasa a VI-a ideile lui Cusanus par paradoxale. La fel, ma refeream la reprezentarea noastra asupra infinitului, desacralizata, spre deosebire de Infinitul-Divinitate al lui Cusanus.
In privinta “atributelor” Divinitatii, sunt frumoase si adevarate cuvintele amintite de tine. Ma gandesc la Tarkovski, cand spunea ca fragilitatea si neputinta sunt atributele vietii, pe cand rigiditatea si taria sunt atributele mortii. Iar frumosul e fragil ca o respiratie.
Cu treaba cu muierile nu prea-s de acord. Nu ca nu m-as uita dupa unduiri feminine, Doamne fereste, doar sunt si eu un suflet. Cred ca e cumva invers: daca am cauta cu adevarat in fiecare clipa apropierea de Dumnezeu, pur si simplu nu ne-am mai uita dupa fundul lor.
Draga Cristian,
poate ca exemplul pe care l-am dat cu privirea lubrica agatata de un posterior feminin in miscare pare fortat, sau strident, sau ridicol… dar revin asupra lui afirmand senin ca nimic nu poate fi mai judicios.
Vezi tu, mi-a ramas undeva intr-un colt de minte, intr-un colt de suflet, volumul nescris al lui Mircea Eliade la Istoria ideilor si credintelor religioase, acela despre pseudo-religiile prezentului. E posibil ca savantul sa fi avut o intuitie fundamentala: comportamentul omului este in mod ineluctabil religios. Ca un dat de care, orice ar face, nu poate scapa.
Intr-un interviu, romancierul Pascal Bruckner se mira ca revolutia sexuala nu i-a adus omului modern o sexualitate simpla si eficace. Eliminand toate “prejudecatile” lucrurile nu s-au simplificat, la fel cum spargand o oglinda nu rezolvi nimic legat de defectele chipului care se zugravea in ea.
Cam asa si cu religia. Ateismul nu poate “rezolva” reflexele de tip religios, doar le “converteste” intr-o alta directie. Mircea Eliade trebuie sa fi intuit asta atunci cand a clasat ideologiile la capitolul pseudo-religii moderne. Daca amputezi un picior, nu-l poti impiedica pe fostul sau posesor sa simta teribile dorinte de a se scarpina in talpa… Teribil, nu?
Si daca fundamental, in fiinta noastra, ar fi inscrisa o chemare: aceea a cautarii lui Dumnezeu? In toti, fara exceptie, practicanti ortodocsi ai unei religii sau devianti ai tuturor sectelor. Credinciosi sau atei, cunoscatori sau ignoranti, contemplativi rafinati sau oameni ai actiunilor frenetice. Fara exceptie. Toti. Daca fiecare gest al nostru, fiecare absenta a gesturilor noastre, n-ar avea ca scop intim, vizibil pentru cel care stie sa se uite, jerfta bineplacuta Lui?
Stiu ca e inacceptabil ce spun, insa nu vad cum a explica ceea ce spun toate religiile lumii despre epoca noastra, ca ar fi una a ignorantei. Niciodata oamenii n-au parut ca stiu mai multe, nicicand n-a fost invatamantul mai organizat ca acum. Si totusi, ignoram un lucru fundamental, pozitia noastra in raport cu Divinul. O relatie ineluctabila, care subintinde fiecare dintre apneele noastre, orice vorba, orice gest.
Reflectiile la adresa idolilor duc in aceeasi directie. Degeaba ne gandim la idoli ca la niste statui pe care le hranim cu orez si la care ne inchinam. Un obiect exterior, o pasiune interioara, hranite cu energia si timpul nostru sunt idoli subtili, de care nu scapa cei mai multi. Idolatru este si carieristul, si habotnicul care ar ucide in numele religiei “lui”. Tot ceea ce se interpune intre om si Dumnezeu, deviindu-l de la scopul cel din urma este, scurt, un idol.
Ecuatia vremurilor ar fi, daca tot ceea ce spun eu e adevarat, una simpla de tot. Suntem manati de o singura chemare: Dumnezeu. Din ignoranta, Il confundam cu diverse iluzii. Suntem cu totii profund identici in ceea ce priveste atractia fata de Dumnezeu. Incepem sa ne diferentiem in functie de capacitatea noastra de a distinge aceasta chemare, si inca dupa cum stim sa ne-o implinim sau sa ne amagim cu diverse surogate.
De aceea spuneam ca cel care-si lasa ochii sa-i alunece dupa diverse atractii mundane, tot dupa Dumnezeu tanjeste. Numai ca, in ignoranta lui, nu pricepe.
“Dumnezeu este o sfera al carei centru este pretutindeni si circumferinta nicaieri”.
“Sau totul intr-u toate si intr-u nimeni nimic.” Afirmatie ce reprezinta echivalenta orientala. Am o mica obiectie vis a vis de aceasta: “Dumnezeu este ceva, fiind concomitent şi contrariul acelui lucru.” Da intradevar, explicatia ar sfarsi in paradox. Dar atentie cu pianul pe scari, ca si teologia catafatica are coerenta ei si doar aparent este paradoxala. Cineva spunea ca “potentialitatea efectului preexista in cauza, iar cauza persista in efect”. Centrul sferei reprezinta cauza a toate iar circumferinta care e nicaieri reprezinta lumea care nu se atinge de creator ci este sustinuta de energiile necreate – totul intr-u toate si intr-u nimeni nimic. Dumnezeu exista in orice ca si cauza ( sursa ) dar nu-I gasim substanta in creatie. Consider absolut necesara o diferentiere intre substanta si cauza.
“Intru” este prepozitie si se scrie fara cratima.
“Intr-adevar” se scrie cu cratima, pentru ca lipseste taman “u” de la “intru”.
Semi-analfabetismul meu, a obisnuit destule bloguri si forumuri, nimic nou am probleme de genu’ de cand ma stiu si probabil voi avea in continuare, dar putin important din perspectiva chestiunii ridicate, la care nu mi-ati raspuns.
Draga Romeo, nu poti formula intrebari cu premeditare metafizica utilizand o ortografie eronata. E ca si cum ai vrea sa vanezi lei fara sa stii sa tragi riguros cu pusca. E ca si cum ai vrea sa declami Shakespeare facand concomitent reclama gol-pusca la o tabara de nudisti. E nepotrivit. Si complet inutil. Ce sanse are cineva sa priceapa subtilitatile metafizicii daca nu stie sa explice in amanunt sistemul ortografic al limbii sale materne?
Stii bancul cu evreul care voia sa invete Gemara?
Spuneti-mi bancul si va rog indurare, aplecati-va in grota ignorantei si ridicati-ma, raspunzand subtil si rafinat la chestiunea in cauza
@ romeo-Sorekonom,
despre ce intrebare este vorba?
Dar hai sa-ti spun bancul cu evreul care voia sa invete Gemara. Drept pentru care se duce la rabbin, persoana cea mai in masura sa-l invete subtila hermeneutica a textului sacru. Cand ii spune acestuia ce intentie avea, sfantul personaj ii raspunde: “Esti mult prea nepregatit pentru asta.”
“Vai, rabbi, dar te rog, pune-ma la incercare.”
“Bine, zice carliontatul. Dar te avertizez ca esti nepregatit. Dar fie. Doi oameni urca intr-un camion, unul e murdar si celalalt e curat. Care dintre ei va simti nevoia sa se spele dupa ce coboara?”
“Dar e floare la ureche, rabbi. Cel murdar va simti nevoia sa se spele, in vreme ce cel curat nu.”
“Fals, ti-am zis eu ca ardem gazul. Aflati in camion, cel murdar se va uita la cel curat, si va conchide ca si el e curat. Cel curat se va uita la cel murdar, se va simti si el murdar, si la coborare va simti nevoia sa se spele.”
“Vai, rabbi, ce interesant si ce frumos e tot ce spui. Mai pune-ma odata la incercare, vreau enorm de mult sa invat Gemara.”
“Mai, tu esti o pacoste. Hai sa-ti mai dau o sansa, desi in opinia mea n-are rost. Doi oameni urca intr-un camion, unul e murdar si celalalt e curat. Care dintre ei va simti nevoia sa se spele dupa ce coboara?”
“Simplu, rabbi. Aflati in camion, cel murdar se va uita la cel curat, si va conchide ca si el e curat. Cel curat se va uita la cel murdar, se va simti si el murdar, si la coborare va simti nevoia sa se spele.”
“Eronat, mai bolovanule. De fapt, cel murdar se va uita la el insusi, si va vedea clar ca e murdar. In vreme ce cel curat se va uita strict la el insusi, si va vedea ca e curat. Cel murdar va dori sa se spele, in vreme ce cel curat nu.”
“Oh, rabbi, ce subtil si minunat esti. Evident. Asa e. Dar, te rog, imi doresc foarte mult sa invat Gemara. Mai pune-ma o data la incercare.”
“Omule, ma faci sa-mi pierd vremea. Nu vezi ca n-are rost? Pur si simplu nu e pentru tine.”
“Te rog, rabbi, inca o sansa.”
“Bine. Ma rog, nu e bine, dar sa ne prefacem ca e bine. Doi oameni urca intr-un camion, unul e murdar si celalalt e curat. Care dintre ei va simti nevoia sa se spele dupa ce coboara?”
“Aha. Pai, daca cel murdar se uita la el insusi, si vede ca-i murdar, va simti nevoia sa se spele. Daca se uita la cel curat, crede ca si el e curat, si nevoia nix. Daca cel curat se uita la el insusi, si vede ca-i curat, nu va simti nada. Daca se uita la cel murdar, crede ca si el e murdar, si nevoia-i gata.”
“Fals, prostane. In camion se afla o oglinda. Cel murdar se uita in oglinda, vede ca-i murdar, si simte nevoia sa se spele. Cel…”
“Stai asa, rabbi, n-ai zis niciodata ca in camion este o oglinda.”
“Bre, netotule, nu stiai ca intr-un camion in care urca un om murdar si un om curat INTOTDEAUNA SE AFLA O OGLINDA?”
******************
Deci, ce nelamurire ziceai ca te-a vizitat?
Domnule Iliescu, acesta nu este un banc! Este vorba, mai degraba de o alegorie, din care transpira urmatoarea interogatie: dumneata esti sigur ca stii despre ce vorbesc aici? Da, domnule Iliescu, stiu despre ce vorbiti aici si am sa incerc sa formulez un raspuns.
„Da, binele şi răul. Urâtul şi frumosul? Normalul şi absurdul? Paşi pe care spiritul îi face gâfâind, sufocat de propria sete de aer. Diavolul?”
Plecand chiar si de aici. Dumnezeu este binele si raul. Afirmatie catafatica : Dumezeu este mai presus de bine. Sunteti deacord, presupun. Putem spune ca Dumnezeu este mai presus de rau. Unde gasim in atributele dumnezeirii, raul ? E ca si cum am spune ca un atribut ( trimitere substanta ) a lui Dumnezeu este raul. Stim ca Dumnezeu a facut toate bune foarte. Apoi intervine libertatea, pentru creatia fara trup se exercita liber arbitrul in afara timpului, iar pentru creatia trupeasca in timp. Binele exista, raul e liberatatea de a nu face binele. Raul nu are caracter pozitiv, nu exista, am putea spune ca e doar, o lipsire de bine.
Acum vorbeam de Creator – cauza a tot si creatie – efect. Plecand de la afirmatia : ‘potentialitatea efectului trebuie sa preexiste in cauza, iar cauza persista in efect ‘ facem o diferentiere intre substanta dumnezeirii si cauza a toate care este Dumnezeu. Iarasi daca substanta dumnezeirii se confunda cu substanta lumii atunci alunecam in panteism.
Dar totusi luand in calcul, modul argumentatiei dumneazvoastra si acum trec in revista si elementele din intreaga recenzie, recunosc ca traiesc tentatia de a suspecta un fundament teologic bizar. Adaugand afinitatea pentru drept, rigurozitatea militareasca si poate altele, se poate merge intr-o posibila directie.
Bine, bine dar acum chestiunile astea sunt tratate de dumneavoastra, la vedere, adica nu e ca si cum ati ascunde ceva intr-un mod deosibit. Deci folosind metoda excluderii, avem o posibila concluzie. E clar ca, pentru cineva care la nouasprezece ani il asimilase pe Crisostom, este practic imposibil, sa puna in asa fel problema, o perspectiva iudaica este exclusa din start si deci ramane valabila doar, optiunea a treia.
Sper ca lucrul acesta raspunde intrebarii dumneavoastra !
Draga Romeo, s-ar parea ca esti unul dintre cei calificati sa identifice o oglinda fie si intr-un camion. Raspunsul tau este corect.