De la estetica la retorica umorului – HUMORUL. SINTEZĂ ISTORICO-TEORETICĂ – I
Autor: Val. Panaitescu
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2003
1007 pagini (2 volume)
ISBN: 973-681-232-4
E amuzant să vezi cum gânditori din toate timpurile se fâstâcesc în faţa umorului. Pare că, după năduful sapient dinaintea sondării necunoscutului de peste zi, uzaţi şi necăjiţi, înţelepţi de toate speciile cască reconfortant şi amână momentul adormirii pentru câteva dezbateri vesperale asupra unui aşa subiect. La această masă rotundă găsim filosofi, psihologi, esteticieni, sociologi, antropologi, critici literari, ce mai, întreaga gaşcă a drămuirii lucrurilor lumeşti. Umorul pare tipul acela de obiect teoretic always debatable, asemenea tragicului, căci pe masă sunt tot atâtea pachete de cărţi (de joc sau „serioase”) câţi interlocutori participă.
Val. Panaitescu, pseudonimul sub care publică criticul şi istoricul literar Valeriu Stoleriu, ar ocupa într-un aşa peisaj poziţia dealer-ului, cu calmul său profesoral, cu verbul strict şi just, angajat în buna desfăşurare a demersului „istorico-teoretic”. Deşi afirmă încă din prefaţă lipsa vreunei intenţii totalizatoare („probă irefutabilă de lipsă a unui banal simţ al umorului”), lucrarea are aspectul academic al exhaustivului. Chiar dacă nu se ocupă de întreg, cu siguranţă ia în vizor întreg esenţialul. În cele aproape 1000 de pagini, autourul îşi propune o simplă „referire la majoritatea care au formulat nişte păreri demne de reţinut despre umor” însă ajunge să redacteze poate singura lucrare ştiinţifică despre umor în limba română. Deşi ia deseori în discuţie idei referitoare la râs şi comic, concepte pe care le vom aborda şi noi în continuare, să stabilim din principiu diferenţa de natură şi metodă între „Humorul – sinteză isorico-teoretică” lui Panaitescu şi mult mai cunoscuta „Comicologie” a lui Marian Popa.
E de la sine înţeles că nu voi putea relua aici traseul lung şi uneori prea insistent al autorului, însă, în acelaşi timp, nu aş vrea să mă abat de la problematica „marelui humor”, aşa cum apare definită. De aceea, voi lua subtitlul lucrării ad litteram şi voi urmări doar aceste două dimensiuni, lăsând la o parte critica literară pentru eventualii cititori, sunt convins, mult mai specializaţi decât mine în asemenea sfere.
Etimologii şi încadrări
Fără „consensul vizibil” care ar trebui să îmbrace noţiunea pentru a fi determinată de o definiţie, cu atenţia cuvenită afirmaţiei lui D. H. Monro despre cercul vicios al oricărei încercări de raţionalizare a umorului, ne putem permite aici câteva explicaţii „de lucru”. Umorul (sau humorul, nu este între ele decât o diferenţă fonetică), îşi extrage primul sens din hymós-ul grecesc care se referea la lichidele corporului, termen pe baza căruia Hipocrate şi mai târziu Galenos şi-au construit teoria celor patru umori corporale. Această arie semantică avea să dea în engleză semnificaţia iniţială de „umoare” şi a fost nevoie de două secole pentru termenul să se apropie de ceea ce înţelegem astăzi prin el. Va desemna întâi omul „cuprins de umori”, „temperamental”, „supus umorilor”. În secolul al XVII-lea, odată cu Ben Jonson, termenul va face pasul final către „cineva îndemânatic în exprimarea literară sau artistică a humorului”. Dimensiunea „filosofică” (vom explica imediat ghilimelele) avea să fie ataşată conceptului de-abia începând cu gândirea germană clasică (Kant, Hegel) şi eseiştii luminişti englezi Thomas Hobbes, Corbyn Morris şi Henry Home.
În secolul XX, Harald Hoffding argumenta serios ideea că umorul a avut nevoie de epoca modernă, de căderea Bisericii (şi, odată cu aceasta, a dogmatismului) şi naşterea relativismului omului tehnic. Cred că această concepţie – la care aderă şi eseiştii francezi din aceeaşi perioadă – este cel puţin părtinitoare pentru calea îngustă pe care o acceptă semnificaţiei de umor, luând „de bună” doar versiunea sa înaltă, romantic-filosofică şi modern-ironică. Putem să concedem existenţa unui umor şi în Antichitate, şi în Evul mediu, fără teama de a şubrezi conceptul. În lipsa unor opere cu adevărat umoristice, putem observa existenţa condiţiei necesare: individualizarea, ruperea individului de grup ,de gândirea magică, şi a celei suficiente: naşterea simţului comic.
După acest scurt excrus etimologic, ne putem aştepta la un răspuns concret întrebându-ne „ce este umorul?” Nu. Nu mai mult decât un pis-aller, un rău mai mic, o urmărire circulară şi de la altitudine a conceptului, conştienţi de faptul că „fără noţiuni nu se poate ajunge la istorie, dar din şi prin istorie nu se va dezvolta noţiunea de umor”. N-ar fi rău dacă am rămâne la acel „a jest with a sad brow” a lui Falstaff, care poate epuiza prin echivoc întreaga arie semantică şi teoretică. Umorul este o înţelegere a rosturilor lumii, este un soi de „filosofie sentimentală” de viaţă (în sensul larg al termenului, acela de generalizare şi sinteză, de-aici ghilimelele) prin care resimţi cu acuitate tragismul de fond al existenţei dar decizi să-i răspunzi cu un optimismul relativismului. Completăm imediat cu lucrurile ce decurg din această mini-definiţie: empatia, toleranţa şi tandreţea faţă de nimicnicie, lipsa didacticismului (propriu satirei sau ironiei socratice) şi, în genere, sentimentul că „fiinţa umană, în ciuda mărginirii sale, rămâne totuşi destul de mare, pentru că, având pe deplin conştiinţa propriei deşertăciuni, găseşte în sine puterea de a o depăşi râzând”.
Singura metodă pe care nu a ratat-o aproape niciun teoretician al umorului? Comparaţia cu noţiunile adiacente. Vom face întocmai, păstrând proporţiile şi reformulând prezenţa autorului nostru, atât de greu sesizabil printre rândurile de analiză a altor autori. Aşadar, pentru Panaitescu, umorul s-ar deosebi de comic prin substanţă: în timp ce primul este un modus vivendi, un ochi special prin care descoperi realitatea, al doilea este o simplă categorie estetică, dacă primul este – până la urmă – o subiectivitate, al doilea este o stare obiectivă a lucrurilor. Această stare obiectivă comică este în fapt un contrast, un revers sesizat brusc, incongruenţă care ne antrenează simţul ridicolului pentru „aparenţa care joacă feste ideii”, „mecanicului placat pe viu”, „aşteptarea măreţului şi ivirea miniaturialului” etc. Comicul devine umor doar prin unificarea (pozitivă, aş spune) cu seriosul şi chiar cu tragicul. Umorul se deosebeşte de satiră prin intenţie, prin direcţie: în timp ce primul vrea să scalde realismul său în toleranţă şi bunăvoinţă (sau oricum, în gratuitate), al doilea vrea să modifice de sus realitatea, să corijeze – acea corectură socială de care vorbeşte Bergson. În sfârşit, humorul se deosebeşte de ironie prin statut: în timp ce primul înglobează diferite metode de limbaj pentru a-şi crea îngăduinţa optimistă asupra tragicului, ironia este doar una dintre aceste metode. Trebuie precizat că formal, cele două concepte pot părea comparabile (umorul fiind gluma cu fond serios, iar ironia – seriosul cu fond glumeţ) însă conţintul este cel care stabileşte ierarhia între filosofia de sinteză a primului şi raţiunea strict discursivă a celui de-al doilea. Ironia este, până la urmă, doar o litotă căreia i-a fost „suprimat” (Ch. Perelman) caracterul negativ al predicatului. Despre un om urât spunem folosind litota „nu este chiar un Apollo”, dar putem spune ironic „iată-l pe Apollo al nostru”. Ironia spune ceea ce ar trebui să fie, prefăcându-se că tocmai aşa şi este.
„Una dintre cele mai serioase chestiuni ale umanităţii”
Am anticipat puţin într-unul din paragrafele anterioare o felie din „istoricitatea literară” a umorului. Val. Panaitescu este foarte hotărât în ce priveşte lipsa acestuia din Antichitatea occidentală. „Marele humor nu intră în discuţie nicăieri pe parcursul civilizaţiei greco-romane”, el nefiind decât o formă diminuată a unui simţ fundamental, mereu ironic şi „răutăcios” (homeric), întâi vizavi de realitate şi zei, apoi vizavi de sine (începând cu auto-deriziunea socratică). Sensibilitatea pentru un comic mai rafinat, îndulcit şi civilizat, a apropiat râsul latinilor (Cicero, Quintilian, Plaut, Terentiu) de cel umoristic, însă ea nu era decât „o intelectualizare”, o reacţie a raţiunii împotriva râsului brutal al sălbaticului care exaltă pe trupul duşmanului doborât. Or s-a afirmat încă din pasajele descriptive că sentimentalitatea – oricât de voalată, adaugă autorul – este differentia specifica a umorului.
Factorul esenţial în repornirea culturală pe drumul unui alt gen de râs (acela umoristic) este apariţia şi propagarea creştinismul. Întâi subversiv, bisericesc, râsul este atribuit păcătoşilor, celor care l-au batjocorit pe Isus, este aşadar o manifestare a „diavolescului uman” ce trebuie estompată de sus, instituţional. În acelaşi timp însă, Noul Testament a adus două idei esenţiale pe piaţa vechii gândiri: egalitarismul evanghelic (scările sociale nu mai există în imaginarul creştin, ambianţă perfectă pentru relativismul humoristic) şi iubirea christică (din care se desprinde râsul moderat şi înţelegător a individului, acel subrisus non-viloent, risus paschalis etc). Aceste idei au avut nevoie de cuptorul cu atâtea suferinţe şi lispuri al primului mileniu pentru ca ieşirea din evul mediu să genereze umorul de destindere (humour of release) şi doi umorişti avant la lettre: Geoffry Chaucer, precursorul râsului nebrutal, a râde de oameni simpatizându-i, şi François Villon, precursorul unui nou simţământ, acel „pleurire” ajuns la noi în substantivul stănescian „râsu-plânsu”.
Renaştere şi baroc în cultura humorului înseamnă Rabelais, Cervantes, Shakespeare. N-aş vrea să intru în detalii, însă reţinem pentru evoluţia conceptului nostru: 1. pantagruelismul lui Rabelais (înţelegerea faţă de biata natură omenească şi erorile ei) 2. conştiinţa „adevărului dublu” a lui Cervantes (nimeni nu este capabil să explice totalizator lumea – cu atât mai puţin Contrareforma şi ethosul ei tradiţionalist) şi 3. tragismul shakespearian (acel „a jest with a sad brow”, contopirea paradoxală a comicului în tragic şi viceversa).
De-aici încolo, lucrurile sunt mult mai previzibile. Susţinuţi de spritiul totalizator iluminist, humoristul părăseşte Renaşterea cu o mai bună înţelegere a propriei individualităţi şi cu impulsul clasicist de a raporta lumea empirică la ideal. Realitatea apare ca o violare sistematică a perfecţiunii divine, în faţa căreia răspunsul este unul îngăduitor şi cuviincios. Oricum, universalismul luminist face o adevărată pasiune din a fi eclectic (din a îngloba sub aceeaşi gândire empirismul, cartezianismul, leibnizianismul etc), acumulare care era greu să nu dea scepticismul, forma in principio a umorului. În continuare, romantismul şi-a adus şi el contribuţia la perfecţionarea şi adâncirea conceptului de umor, completând (în spiritu-i caracteristic) conceptul cu acea „evadare filosofică din realitate”, care humoristic nu însemna decât „evadarea romantică din Kant şi Hegel” (cu a lor teorie obiectivistă asupra umorului). Intuirea nimicniciei lumii se va face începând cu secolul al XVIII-lea „de sus”, „din lumea suprapământească către cea pământească” (J. P. Richter), „întregind sacrul şi profanul”, humoristul se desprinde romantic de lume şi pluteşte peste tot cea ce apare altora drept foarte serios. E lesne de înţeles de ce, în ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea şi primele din secolul al XX-lea, ruptura dintre romantism şi modernism n-avea să fie pentru umor decât o amplificare. Mişcarea iraţionalistă a experienţei romantice a fost absorbită şi transformată în tot felul de avangarde, decadenţe, simbolisme şi, mai târziu, suprarealisme. Era climatul perfect pentru idealismul subiectiv al umoriştilor, acea extragere în alte sfere, din care îţi poţi observa sinele alături de celălalte frânturi de realitate. „Ironia romantică” – atât de urâtă lui Hegel şi „ironia postmodernă” – atât de frumoasă teoreticienilor contemporani, sunt surorile caustice ale toleranţei faţă de negativ, simple întorsături mai energice din condei pentru ceea ce înseamnă de fapt „umorul modernităţii”.
[Va urma]
Scrisă de Octav Popa
Related posts:
[...] [Citeste partea I aici] [...]