De la estetica la retorica umorului – HUMORUL. SINTEZĂ ISTORICO-TEORETICĂ – II

[Citeste partea I aici]

Aspectele încercărilor teoretice

Urcând dinspre genurile concrete (râsul, surâsul, bucuria, ilaritatea) înspre cele abstracte (satira, ironia, comicul, umorul), teoriile par să piardă din precizie, să risipească înţelesul conceptelor tocmai prin încercarea de a le stabili o dată pentru totdeauna. Robert Escarpit se întreba la jumătatea secolului trecut dacă nu cumva ar trebui să scăpăm de tentativa de a explica aceste fenomene. Renunţând la aşa concepte, vom putea descrie „situaţia comică” drept întâlnirea bruscă a două lumi: una serioasă, a vieţii noastre de zi cu zi şi lumea neserioasă, aflată în permanentă contradicţie cu prima. Viziunea cercetătorului francez, deşi bine întemeiată pe psihologie şi fiziologie (care demonstrează că râsul este o formă de unificare/colaborare a celor două regiuni celebrare, paleo- şi neocortexul), îmi pare o simplificare zadarnică a problemei. Chiar dacă această reducţie ar fi justificată şi nu ar lăsa loc de îndoială, renunţarea la dialectica (uneori fără inerţie) acestor noţiuni ar fi cu siguranţă o pierdere. Umorul este genul acela de idee năstruşnică, greu de consolidat într-un set explicativ, în faţa căreia preferăm argumentaţia în locul demonstraţiei.

Există două mari teorii despre umor, de unde pleacă în funcţie de epocă şi înclinaţia fiecărui autor ramificaţii, precizări, nuanţe, conturări diferite. Să menţionăm că primii teoreticieni ai acestui fenomen au abordat în principal „râsul” şi „comicul” mai degrabă decât humorul. Aşadar vorbim acum despre o anumită bază psihologică primă, rudimentară, nicidecum despre umor în sensul său deplin, vorbim despre caracterul unei situaţii comice, nicidecum despre epico-dramaticul umorului, ca înlănţuire caldă de „situaţii neserioase”. Umorul, sau oricum „marele humor” este recogniscibil doar în panouri narative mai largi

.

Prima (cronologic) este cea a degradării. Cel care a generat această teorie este Thomas Hobbes, puternic influenţat de raţionalismul şi pesimismul secolului al XVII-lea, ca să nu vorbim despre gustul său particular pentru monarhia absolută. Hobbes oferă râsului o „coloratură non-humoristică” prin afirmaţia: „izbucnirea în râs nu este altceva decât un triumf neaşteptat, apărut din conceperea bruscă a superiorităţii noastre faţă de slăbiciunile altora”. Teoria a fost continuată de Herbert Spencer (accent pe înălţarea sinelui) şi Henri Bergson (accent pe corijarea acelui alter) chiar dacă fusese combătută la numai jumătate de secol de la apariţie de către K. Fr. Flögel. Singurul contraargument, şi cel mai întemeiat, este acela că forumla lui Hobbes este prea strâmtă pentru a acoperi toate tipurile de umor, cu precizia că până la un anumit punct ea este valabilă. Resimţim desigur superioritate faţă de ciudăţenia rizibilă, dar nu e clar în ce măsură ea se aplică acelei „ironii neutre”, voioşiei jocurilor de cuvinte, glumei, umorului „roz” etc.

A doua teorie, mult mai convingătoare, numită a incongruenţei, aduce în prim plan contrastul despre care vorbeam în prima parte a textului atunci când am explicat starea obiectivă a ridicolului. Ideea a fost pusă pentru prima dată în circulaţie de către Immanuel Kant, şi a fost exprimată astfel: „În tot ceea ce provoacă râsul puternic, zguduitor, trebuie să existe ceva absurd (care în sine nu poate satisface intelectul). Râsul este un efect care provine din transformarea bruscă a unei aşteptări încordate în nimic”. Val. Panaitescu observă aici rădăcinile latine ale concepţiei („Arta poetică” a lui Horaţiu) şi apoi în scrierile lui Pascal sau James Beattie („Despre râs şi compoziţie comică”). Acestei teorii nu i s-a adus un contraargument în sine, ea fiind principala grilă explicativă până astăzi, cu adnotările ulterioare menite să o îmbunătăţească. Eduard von Hartmann observa că „dizolvarea absurdităţii se cuvine să degaje un sens sau să-l facă să decurgă din ea”, Jean Paul Richter menţiona că „există aşteptări dizolvate în nimic care nu provoacă râsul, aşadar comic nu poate fi doar simplul contrast obiectiv” (ci e nevoie în plus de un act de „împrumut sufletesc”, de interiorizare a ridicolului). Este comic tot ceea ce percep ca fiind detaşat de mine, anormal şi fără alt efect decât acela de a degaja un sens comic. Veselia se datorează faptului că obiectul încetează astfel să mai fie o importanţă psihică pentru, se datorează acestui joc al activităţii mele de înţelegere (Th. Lipps).

Teoria incongruenţei a primit cele mai importante modificări din partea teoreticienilor romantici, repuneri în scenă care aveau să fie continuate în secolul XX şi să aducă nivelul discuţiei de la „râs” la „umor”. Istoricul literar Louis Cazamian a adăugat de exemplu în 1952 ideea intelectualistă (de unde influenţa lui Kant) a „stopului voluntar”. Umorul este întotdeauna o încetare bruscă a uneia dintre acele „judecăţi implicite” ce constituie „reacţiile noastre faţă de viaţă”. În primul rând, şi cel mai important, umorul este o întrerupere a judecăţii comice (oricât de dubios ar părea). Această suspendare este actul fundamental al oricărui umor, generat de diferenţa dintre aerul imperturbabil al umoristului şi caracterul comic a ceea ce spune. Altfel spus, toţi umoriştii sunt, înainte de orice, imuni la propriile glume. În continuare, în funcţie de profunzimea şi caracterul intenţional al umorului, observăm pe rând suspendarea judecăţii afective (sensibilitatea tocită, incapabilă de a reacţiona), suspendarea judecăţii morale (indiferenţa faţă de valoarea sau non-valoarea etică a lucrurilor) şi suspendarea judecăţii filosofice (paradoxala unire frăţească dintre râs şi lacrimi). Ulterior, s-a încercat abandonare acestei clasificări şi înlocuirea ei cu una „mai globală şi totodată mai concretă”, aceea a suspendării – la modul cel mai general – a unui tip de evidenţă.

Psihanaliştii, începând cu Freud, aveau să părăsească această concepţie definitiv şi să o înlocuiască cu ceea ce avea să fie denumit de unii autori teoria destinderii. Deşi Val. Panaitescu nu face mare caz din această direcţie teoretică, să menţionăm doar că ea se bazează pe conceptul de refulare introdus de psihanalişti: comicul ar fi o păcăleală adusă „cenzurii noastre interne”, care în mod normal ne împiedică să destindem pornirile naturale ale comportamentului. Comicul poate înşela de obicei raţiunea, legea, morala şi tabuurile. Poate că autorul român a avut motive întemeiate să nu ia în discuţie această teorie, greu de scos din sistemul de concepte pus în circulaţie de Freud, şi oricum greu de pliat pe ceea ce el îşi propusese să caute: marele humor, acea atitudine sentimentalo-filosofică. Să spunem că teoria destinderii explică, totuşi, foarte convingător situaţiile comice particulare, mecanismul teză-antiteză-sinteză, încordare-şoc-relaxare, şi toate „rupturile de determinism” între ceea ce e presupus şi ceea ce se petrece.

Schiţe pentru umorul sofistic

Cred că demersul încadrării conceptului de „umor” într-o matrice explicativă (chiar dacă este, în definitiv, un demers idealist) ar câştiga în amploare dacă ar lăsa pentru câteva momente deoparte aspectul „literar”, „epico-dramatic”. O majoritate semnificativă a analizelor sunt îndreptate înspre litera scrisă, înspre caracterul narativ al desluşirii înţelesului comic. Nu o dată, teoreticienii folosesc direct „naratorul” în loc de „humoristul”. Să punem sumar în discuţie problema retorică a umorului. Menţionăm întâi că, tratând astfel lucrurile, ne derobăm pentru câteva clipe de separaţiile estetice între comic, umor, ironie etc. tratându-le împreună drept sesizare/creare a ridicolului.

Citim în volumul doi din „Organon” al lui Aristotel definiţa silogismului: „este o vorbire în care [din] anumite lucruri date rezultă cu necesitate altceva, pe temeiul celor date”. Orice gândire care nu respectă regulile formale ale acestui tip de raţionament este, din punct de vedere logic, un sofism (un paralogism, ca să împrumutăm terminologia filosofului), indiferent de valoarea de adevăr a concluziei rezultate. Există raţionamente care sunt corecte – silogismele, şi raţionamente care par a fi corecte – sofismele. Aici, Aristotel completează: aşa cum există metale preţioase şi metale care par a fi preţioase (bineînţeles, legătura încercată între cele două exemple nu funcţionează, căci vorbim despre asocieri diferite, dar să presupunem că formularea e o simplă comparaţie „literară”, nu un sofism sprijinit pe accident).

Citim apoi o prelungire foarte judicioasă a acestui aspect, realizată la sfârşitul secolului al XX-lea. Ironia, conform lui Chaïm Perelman, n-ar fi decât un „argument cvasi-logic”, fiindcă încearcă să imite raţionamentul „reducerii la absurd” din matematică. Lucrurile funcţionează astfel: „Admiţând momentan o teză opusă celei pe care vrem s-o apărăm şi dezvoltând de aici consecinţele, arătăm incompatibilitatea acestora cu ceea ce este crezut de obicei (de unde se naşte ridicolul n.m), şi pretindem că deducem de aici adevărul tezei pe care o susţineam”. Simplificând, ironia urmăreşte traseul reducerii la absurd însă nu întocmai, fiindcă simţim fragilitatea acelui „ceea ce este crezut de obicei”. În plus, ironia îl implică pe ascultător şi presupune o convenţie, cât de fragilă, o serie de cunoştinţe complementare comune despre acele conduite subînţelese. Acelaşi acord îl regăsim la Aristotel, sub forma „nesocotirii” tacite a faptului că lipseşte o definiţie clară a termenilor.

Revedem acum, în notă retorică, afirmaţia lui Bergson („Le rire”, 1904): „oricât de franc, râsul ascunde o gândire în prealabil (arrière-pensée) a unui comun acord, aş spune aproape o complicitate cu un altul, real sau imaginar”. Referindu-se strict la persuasivitate, Perelman spune aproape acelaşi lucru: „pentru a-l utiliza, este nevoie de un minim acord”. Nu departe este Robert Escarpit atunci când subliniază caracterul „angajat” al umorului, care „provoacă râsul pentru a provoca gândirea”.

Aşadar, când apare omul nostru urât din paragrafele anterioare şi spun „iată-l pe Apollo”, încerc oare o persuadare (sofistică) a celor care râd de micul meu cuvânt de spirit? Mă folosesc de o cunoştinţă generală (deşi vagă) despre unele norme estetice, pentru a ajunge, tocmai trecând peste această ambiguitate, la concluzia că individul este realmente urât? Şi, dacă da, avansând această concepţie, putem privi umorul – în sens larg, al cărui mijloc discursiv este aproape întotdeauna acest gen de cvasi-logism – drept traseu sofistic?

Acest gen de a trata umorul nu este o noutate absolută. Dorothy Markiewicz, profesor de psihologie la Universitatea din Ohio, a abordat-o în studiul „Can Humor Increase Persuasion Or Is It All a Joke?” (1972). Concluzile cercetării vizavi de persuasiune au înclinat către un răspuns negativ („s-ar putea concluziona că orice efect datorat folosirii unui context umoristic vs unul serios sunt cel mult foarte mici”) dar mesajul umoristic a câştigat semnificativ la capitolul atenţie, credibilitate, simpatie („likebleness”), apreciere („rating”), toate acestea atât de necesare potenţialului argumentativ. Să menţionăm totuşi că cercetătoarea americană s-a îndreptat către verificarea „persuasiunii”, or schiţa făcută de noi mai sus se referă în principal la decelarea „persuasivităţii” mesajului umoristic.

Am abordat aici ruta pe care o consider favorabilă studiilor despre umor: istorie-estetică-psihologie-retorică. Îmbinarea acestor ştiinţe poate părea rigidă, lipsită de vreo pistă de aterizare concretă, poate cei care vor vedea în atare preocupări amprenta futilităţii nu se înşală pe deplin. În plus, celebra sentinţă a americanului E.B. White, „Analising humor is like dissecting a frog. Few people are interested and the frog dies” îmi pare teribil de chibzuită. Aş remarca însă că, dacă ea ne convinge, o face şi pentru că are umor. Pentru cei cuprinşi de pragmatism economic, să menţionăm că în anii ’80, în America, 42% din advertisingul televizat avea un mesaj bazat pe umor (Markiewicz, „The Effects of Humor on Persuasion”). În plus, să aducem aminte recenta şi, aş spune eu, fructuoasa vizită a lui Barack Obama făcută simpaticului moderator Jay Leno. Dacă umorul este un răspuns la dizarmoniile vieţii de zi cu zi, folosirea umorului este un soi de dirijare productivă a percepţiei celorlalţi şi-atunci înţelegerea folosirii umorului nu este altceva decât pătrunderea în mecanismele acestui troc pe care ni-l propun atâţia indivizi comici: opţiunea mea sau opţiunea ta.

Scrisă de Octav Popa

Related posts:

1. De la estetica la retorica umorului – HUMORUL. SINTEZĂ ISTORICO-TEORETICĂ – I
2. O teleologie a caraghiosului – HUMORUL CA SENTIMENT VITAL
3. Când unu şi cu unu fac una – LEGITIMITATEA ESTETICĂ A CĂSĂTORIEI