Comments on: De la estetica la retorica umorului – HUMORUL. SINTEZĂ ISTORICO-TEORETICĂ – II

By: noooo

noooo — Fri, 29 May 2009 10:56:23 +0000

Completari, nu obiecţii
Ref 1.
Ideea era că Aristotel, în Respingeri, se referă la un anumit tip de argument, semnificativ diferit de ceea ce tratează in analitici, si care intervine intr-un anumit tip de interacţiune. În raport cu regulile care guvernează această interacţiune da, intrebarea multiplă este un sofism – o încălcare poate inaparentă, poate voită, a acestora. Dacă insă consideri un sofism un silogism aparent valid, dar in realitate nevalid, atunci e absurd să vorbeşti de întrebarea multiplă ca sofism, pentru că o întrebare, fie simplă, fie multiplă, nu e un argument.
La chestiunea sofism-paralogism: discuţia e complicată, traducerea românească e niţel împleticită, M. Florian prea kantian, iar dezbaterea as prefera-o in alte medii. E-adevarat, modul in care fac eu distinctia sofism-paralogism se bazează pe ceva mai mult decat apare in Respingeri
Ref. 2. Cu siguranţă umorul se poate baza pe o sumedenie de sofisme. Bacalbaşa cu Aventurile lui Moş Teacă e o dovadă convingătoare. Dar eu ziceam altceva: că ironia ca atare, ca strategie, seamănă a petitio principii, pentru că nu pare să treacă la nivelul la care, plecând de la o bază a acordului, câştig adeziunea spiritelor la o teză cu privire la care e o diferenţă de vector sau de intensitate. Adică ironia are ceva în comun cu respingerea, şi anume un caracter oarecum conservator d.p.d.v. epistemic. Asta e o supoziţie care însă mai trebuie cumpănită.

By: octav

octav — Thu, 28 May 2009 12:51:04 +0000

Pe rând:

1. Am folosit, aşa cum ai observat, cartea Respingerilor, şi strict din ce-am citit acolo, nimeni nu părea să facă o distincţie clară între sofism şi paralogism, alta decat cea a intenţiei. Iată ce scrie Mircea Florian în câteva note: “în această lucrare, Aristotel întrebuinţează şi termenul de paralogism pentru a desemna sofismul” sau “sofismul sau paralogismul sunt silogisme numai in aparenta, fiindca, uneori neintentionat, pacatuiesc impotriva regulii silogisticii. Plus ca, daca Aristotel a facut şi o altă diferenţiere între cele două, Kant a preluat ulterior strict diferenţierea de intenţie: “Un astfel de raţionament este un paralogism, dacă prin el ne înşelăm pe noi înşine, sau un sofism, dacă prin el încercăm în mod intenţionat să-i înşelăm pe alţii”.

Simpla categorisire în funcţie de intenţie (unul amoral-involuntar, altul imoral-păcălitor) mi-a părut şi-aşa neimportantă pentru ce aveam de spus. Diferenţa “în afara” şi “înăuntrul” limbajului ar fi fost poate mai grăitoare pentru ideea mea, dar n-am sesizat-o între cele două.

Nu sunt sigur ca am inteles intrebarea de la 1 şi îmi vine să răspund: “Păi, cum să-l explici, aşa cum l-a explicat şi Aristotel!” (dacă nu mă înşel plurium interrogatium e chiar ultimul tip – al 7-lea?- din categoria “care nu se referă la limbaj”). Aaah, că “în afara limbajului” înseamnă că nu păstrăm “silogismul ca paradigmă”? Asta e ideea? Dar sunt perfect de acord, am conchis deja că am mini-păcătuit folosind strict distincţia kantiană dintre cele două.

2. Aşa e, mai degrabă “reducerea la absurd este unul din modurile de operare ale ridiculizării” şi, mai departe, ironia este una din formulele în care este “livrată” ridiculizarea. De fapt, Perelman pune serios accentul pe “formulă” mai degrabă decât pe “mecanism”. De exemplu, şi când “subscrie la ideea” acelui “deja împărtăşit” el o face folosindu-se de ironie, zice: “l’ironie exige une connaissance prealable des positions de l’orateur”.

Reţinem, oricum, înspre oricare ar privi Perelman, diferenţele de nivel dintre “ridiculizare” şi “ironizare”.

Şi ultima: da, dar nu numai. Umorul poate avea la bază o sumedenie de sofisme, nu doar petitio principi. Dacă e să ne legăm iarăşi de Aristotel, şi locul privilegiat pe care îl dădea lui ignoratio elenchi, am spune mai degrabă că acesta ar fi tipul fundamental al umorului, dar şi aşa am geşi. Cred că umorul nu poate fi analizat strict plecând de la 1 sofism.

Cam asta.
Uf, where are my manners: mulţam pentru adnotări!

By: noooo

noooo — Wed, 27 May 2009 20:27:56 +0000

Multe chestii discutabile aici:
1. Sofismul şi paralogismul la Aristotel sunt realmente in categorii diferite si le separa mai mult decat chestiunea intentiei sau a “aparentei”. Sofismele sunt tratate in trei perspective oarecum diferite in Analitici, in Topica & Respingeri şi in Retorica. Totusi, “consfintita de tradiţie” este abordarea din Topica si aici sofismele sunt mutari conversationale intr-un dialog “regulat”, pe cand paralogismele se reduc la continutul acestor mutări conversaţionale. Dacă păstrezi silogismul ca paradigmă, cum poţi să explici un sofism ca “întrebarea multiplă”?
2. Dincolo de similaritatea dintre ironie si reducere la absurd (as spune mai degrabă că reducerea la absurd este unul din modurile de operare ale ridiculizării), cred că Perelman ar subscrie la ideea că rasul vizează ceea ce este deja impartasit. Rasul presupune adeziunea audienţei, e mai degraba o baza a acordului decat un rezultat al argumentarii. De aici, sunt de acord, drumul e deschis catre analiza humorului in relatie cu un tip aparte de sofism: petitio principii.