De la ritual la rutină
Dacă am pleca de la ideea că ritualul este transfigurarea în imediat, prin forma unui simbol, a unei părţi din Adevăr, atunci suntem nevoiţi să admitem că practicarea acestuia ritual presupune actul exterior necesar declicului interior. Dar ritualul nu este un automatism psiho-somatic, căci acesta este perceput în mod individual şi personal de fiecare participant la ceremonie. Presupune o anumită ordine, o configuraţie transmisă de la generaţie la generaţie, păstrată fixă în anumite limite, de aici derivând atributul continuităţii. Morfologia ritualului este inatacabilă, din exterior şi de ispitele progresiste. El trebuie să rămână stabil, dar în nici un caz rigid.
Cu alte cuvinte, ritualul vizează o schimbare a stării de conştiinţă, pregătirea omului şi a Sinelui său pentru contactul cu adierea Sacrului. Pregătirea aceasta presupune o deschidere şi o întâmpinare, un examen interior, introspecţie anterioară momentului culminant, o asceză care prepară atât trupul, cât şi partea spirituală. Dacă starea anterioară ritualului mizează pe “inner build-up”, structura şi desfăşurarea propriu-zisă a acestuia include catalizatori care acţionează începând de la cel mai de jos nivel, cel somatic, până la cele mai adânci straturi ale conştiinţei. Aceşti catalizatori sunt vehicule ale intraductibilului, sunt cei care anunţă interacţiunea dintre energiile spirituale specifice omului şi cele divine.
Aceşti catalizatori sunt de diferite naturi: fie anumite sunete armonios îmbinate, fie anumite elemente ale naturii vegetale ingenios preparate, cu diferite proprietăţi şi cu anumite unduiri, fie anumite lichide cu diverse atribute şi efecte. Aceste elemente integrate ritualului, capătă şi ele, la rându-le, atribut ritualic: pentru a căpăta valoare în realitate, ele sunt conectate la Sacru chiar prin intermediul ceremonialului. Atenţie, însă: chiar dacă ele, în momentul creării lor, depind tot de o emanaţie a Sacrului, prin lucrarea omului, pentru a-şi păstra valabilitatea e necesar să capete acest caracter ritualic. Cu alte cuvinte, fiecare element constitutiv al ritualului are funcţia sa bine întemeiată. În mod evident, permanţa ritualului în desfăşurarea omului denotă o viaţa intens sacralizată.
Dar această tip de existenţă, puternic sacralizată, este specifică doar anumitor tipuri de comunităţi sau societăţi, astăzi aproape inexistente. În primul rând, asigurarea unei continuităţi revenea unei clase, cum s-ar zice astăzi, “specalizate”, şi anume casta sacerdotală, care garanta şi puterea temporală (cea militară). Dar desacralizarea accentuată (inerentă) a condus şi la pierderea influenţei acestei caste. Prin urmare, ritualul, având funcţia mai sus amintită, îşi pierde din relevanţă. Cu timpul, el s-a transformat într-o rutină.
Acum este interesant alt fapt: omul are, în constituţia sa, imboldul către cunoaştere, mai mult sau mai puţin accentuat, acest imbold oferind un rost existenţei sale. Revenind la ideea desacralizării perpetue, se poate intui un fenomen curios: acest imbold se păstrăsează în condiţii de materialitate excesivă, sub forma unei remanenţe active. Sacrul a existat cândva în noi, accesul la esenţe era mult mai facil şi omul trăia într-o comuniune cu Divinitatea. Această amprentă a rămas undeva în sinele fiecăruia, precum un fir ascuns nostalgiei după Paradisul pierdut.
În baza acestei remanenţe, putinţa omului de a se mira, adică de a se ului, există în continuare. Dar felul ei de manifestare este total denaturat sau răsturnat. Omul, ca entitate ontologică, dacă nu este complet imbecilizat, are intuiţia transcendentului şi necesitatea re-întoarcerii către spiritualitate. Dar catalizatorii de care am amintit anterior şi-au schimbat funcţia, ei nu mai sunt elemente de ritual şi nu mai accentuează interacţiunile dintre om şi divinitate, pentru că însăşi necesitatea ritualului a dispărut. În schimb, aceştia sunt folosiţi pentru agrement, refulare şi evadare din real, diminuându-le posibilităţile la cel mai inferior nivel cu putinţă.
Ceea ce este cu adevărat periculos este declanşarea următoarei confuzii: simpla evadare stimulată de alcool, de muzică sau de alte stupefiante, cu gândul că acestea conduc la vreo “revelaţie” sau cine ştie ce “trăiri mistice”. Evident, aceste lucruri sunt departe de orice fel de angajare firească în domeniul spiritual şi nu pot conduce decât la o degradare psihică, cât şi fizică. De aceea, nu putem privi decât cu maximă îndoială tot ceea ce înseamnă consum de stimulante şi excitante în zilele noastre; această îndoială nu are legătură cu abstinenţa sau asceza, care sunt şi ele stimulatoare într-un anume sens, ci mai degrabă e rodul unei poziţionări critice faţă de auto-mutilarea incoştientă practicată la scară foarte largă. Dacă ritualul în sine a devenit o rutină dezgolită de sens, elementele sale catalizatoare au intrat şi ele în rutina escapismului consumerist, indus social şi cultural.
Distanţându-ne o clipă faţă de ideea iniţială de ritual, astăzi putem spune că acest concept – în fapt, dorinţa reală de a depăşi condiţia dată – nu mai trebuie să fie neapărat o ceremonie, o ambianţă sumbră şi solemnă, ci are şi funcţia de a “sălta” calitativ un anume context spaţio-temporal. Această distanţare nu trebuie percepută ca o relativizare a termenului, ci ca o formulă mai adecvată de a re-găsi echilibrul între ordinea curentă a vieţii de zi cu zi, ordinea spirituală şi instrumentele personale (incluzând catalizatorii mai sus amintiţi) de conectare la aceasta. Mai simplu sus, ceea ce nu este în folosul nostru real este dispensabil. Dar mă uit cu groază cum cei mulţi nu mai ştiu care este acest folos…
Scrisă de Ştefan Muşat
No related posts.
