Delicatessen (1991) – regia Marc Caro & Jean-Pierre Jeunet

Miriam Cihodariu : E greu de spus ceva despre acest film. Sau despre ce am văzut în el.
Dar aş putea să vă povestesc ce am văzut întorcându-mă acasă de la film. Tocmai fusese furtună, şi puful acela magnific care cade din plopi se rotea energic prin aer. Era aproape de miezul nopţii, iar imaginea mea reflectată în geamul taxiului în care mă aflam era din când în când străbătută de luminile străzii, prelingându-se orizontal prin ea întocmai ca picăturile pe acelaşi geam. Deasupra casei poporului se roteau nişte ciori suprarealiste, luminate puternic de luminile ei de dedesubt, astfel încât păreau că au burţile albe. Un căţel de la un semafor şedea ca un sfinx, complet liniştit, ignorându-ne cu desăvârşire. Şi toate acestea, toate mişcările, încetineala prelungită a vehiculului, scurgerea culorilor… se potriveau într-un fel ciudat în aceeaşi cadenţă. Şi această cadenţă uşor magică e principalul lucru care te izbeşte în film. Nu ştiu prea sigur despre ce este filmul, deşi lipsit de subiect nu e. Sunt prea multe ipoteze. Ştiu însă că aş fi observat cu totul alte lucruri, de departe mai banale, pe drum, dacă nu l-aş fi vizionat.

Florentin Cristian: Dacă vi se pare nedrept că oamenii n-au coadă, o să vă placă acest film, o delicatesă noir, cu actori buni de-ţi vine să-i mănânci. Decorurile sunt magistrale, atmosfera te striveşte. Ferăstrăul mecanic crestează încet sufletul prin acordurile sale, singura muzică potrivită acestui coşmar postindustrial. Totul este insalubru, dezgustător şi apăsător în film, dar în acelaşi timp totul este surprinzător, reuşit şi credibil! Un film la care nu e bine să vă uitaţi singur, dar nici alături de persoane care păcătuiesc prin seriozitate. Puteţi să vă alegeţi un contemporan mai hazliu, iar dintre răposaţi vi-l recomand pe Boris Vian!

Cristian Hainic: Când râzi, zâmbeşti sau pur şi simplu te simţi amuzat datorită unei anumite scene din Delicatessen, o faci diferit decât în cazul altei pelicule de umor negru… Este cumva stilul european, sau mai degrabă cel francofon, care ne face să trăim altfel un film? Probabil. Cert este că filmul cere o altfel de deschidere din partea publicului (poate chiar un alt fel de public), cu efectul scontat de a-i trezi noi reverberaţii ale percepţiei care până la momentul vizionării stăteau adormite şi neobservate.

Lucian Dumitrescu: Ma aşteptam ca Delicatessen sa fie un film despre prăjituri, dragoste şi atmosfera idilică a unui loc debranşat de la ritmul modernităţii, ca-n Chocolat-ul cu Juliette Binoche şi Johnny Depp. Cu atât mai mult am fost convins de similitudinea dintre cele doua filme cu cât propunerea de a recenza filmul în discuţie vine de la cineva cvasi-dependent de dulciuri. Zicerea că ,,Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg’’ se verifică de minune în cazul filmului nostru. Acesta e atât de diferit de ceea ce-mi imaginasem la un moment dat, încât, mustind de prejudecăţi şi, probabil, respingându-l usor din pricina asta, nu i-am dibuit sensul. Altminteri, regizorul e extraordinar, cu o imaginaţie debordantă, iar jocul actorilor e ireproşabil. Dar scenariul pare să fie axat mai degrabă pe formă – culoare, scene ce se înlănţuie după o logică bizară, context abracadabrant etc. -, şi mai puţin pe conţinut, pe mesajul propriu-zis. Nu-s cinefil şi nu mă pricep la filme. Dar dacă vă uitaţi la Delicatessen, şi-i aflaţi mesajul, anunţaţi-mă! În definitiv, lipsa oricărui mesaj poate fi, totuşi, un mesaj. Nu ştiu …

Silviu Man: Un balamuc excelent orchestrat. Un fel de Kill Bill îndulcit nu ştiu cum cu un fel de savoare de … Amelie. După două ore de Delicatessen, ţi se schimbă privirea şi începi să faci lucruri ciudate. Eu mi-am pierdut cheile în propriul ghiozdan, după care mi-am julit binişor degetul în timp ce încercam cu scârţuri şi oftături, pe întuneric, să ies cu bicicleta din scara blocului lui Lucian. Am simţit sângele abia pe la Academia Militară, când stăteam la un semafor, în ploaie. Lumea din Delicatessen e atât de măiastru întoarsă cu fundul în sus, încât nimeni nu poate constesta că avem de-a face, oricum ar fi, cu o operă de artă.

Related posts:

1. From Russia with mercy – “12″. Regia – Nikita Mihalkov
2. Ostrov (2006). Regia: Pavel Lungin