Desacralizarea politicului

Ne este reamintit periodic fenomenul absenţei de la vot; fie că este vorba de alegeri locale; parlamentare, prezindenţiale sau orice alte activităţi referendare. Fenomenul este cu atât mai interesant cu cât el are loc în democraţiile cele mai avansate, acolo unde lupta pentru drepturi a fost cea mai acerbă de-a lungul timpului şi unde mijloacele de prelevare a voinţei oamenilor sunt mai mult decât consacrate. S-a ajuns să se vorbească de democraţii fără cetăţeni. În acelaşi timp oamenii devin tot mai critici în privinţa factorului politic şi tot mai acerbi în a sancţiona ceea ce percep a fi greşelile aleşilor lor.

Care să fie explicaţia acestor schimbări?!

O explicaţie pe care am putea miza este aceea a desacralizării politicului.

Din cele mai vechi tipuri oamenii şi-au imaginat ordinea politică şi socială pe care au conceput-o ca fiind integrată într-un aranjament cosmic mai înalt. Conform acestor credinţe orice act uman se ancorează într-o semnificaţie supraevidentă- într-o cauză aflată undeva Dincolo. Tocmai de aceea politica şi religia au mers mereu mână în mână, într-un formă sau alta.

Pe măsură ce ne apropiem de timpurile noastre, sacrul este tot mai mult expediat din structura politicului. Acest proces s-a desfăşurat în mai multe etape. Iniţial regii s-au emancipat de sub autoritatea Bisericii dar au continuat să se legitimeze de la dreptul divin. Următorul pas a fot îngrădirea puterii arbitrare a regilor de către constituţii şi parlamente aristocratice. De la Revoluţia Franceză încoace am acceptat că suveranitatea rezidă în popor, deveni portavocea voinţei providenţiale. Astăzi, în postmodernitate când ştim că şi electoratul se poate înşela, chiar foate grav în unele cazuri, referenţialele acţiunii colective se găsesc în altă parte. Mai mult. Factorul politic şi pe cale de consecinţă omul politic şi-au pierdut şi charisma (folosesc cuvântul în sensul său originar, din limba greacă). În imaginarul de azi, nu mai privim oamenii politici ca pe “aleşii zeilor”. Ei nu mai sunt purtătorii timosului, cum spuneau vechii greci- ai îndrăznelii care îi ridică pe oameni deasupra conjuncturilor şi naturii. Politica nu mai este demult cea mai înaltă activitate, asociată cu gloria şi recunoaşterea. Ba dimpotrivă, omul politic este cel care pare a fi un tolerat, funcţionarul unui rău necesar chemat mereu să se justifice în faţa celor care l-au ales şi care sunt tot mai puţin dispuşi să-i tolereze greşelile ori să-i acorde vreo autonomie în acţiunile sale.

În schimb, atributele simbolice cu care investeam odată spaţiul politic au fost preluate de universul economic, sau mai bine zis de lumea eco-spectacolului. Show-bizul sau eco-spectacolul, cum prefer să-l numesc nu mai este demult doar acea fuziune dintre cinematografie şi marile finanţe în lumea actorilor de la Hollywood. Conceptul de show-biz exprimă un nou mod de a privi omul şi societatea. Eco-spectacolul uneşte preocuparea clasică a economiei pentru nevole sale curente, calculate dintr-o perspectivă mai degrabă materialistă, cu nevoile sale spirituale, religioase, culturale.

Oamenii politici, pentru a putea supravieţui se văd nevoiţi să apeleze la limbajul ecospectacolului pentru a se relegitima, repopulariza sau pur şi simplu pentru a ajunge la publicul larg, cu drept de vot. Unul dintre cele mai de succes exemple în acest sens, este Silvio Berlusconi, mogulul media italian. Imaginea sa de om politic s-a clădit ca o prelungire a reuşitei sale din lumea afacerilor şi a fotbalului. Berlusconi, de la nume la sloganuri şi discursuri a încercat să-şi prezinte partidul Forza Italia ca un club de fotbal, ca un altfel de club de fotbal. Unul preocupat de nevoile sociale ale oamenilor şi problemelor urbei. Folosirea unor sintagme împrumutate din fotbal sau rugby nu aparţine numai tehnicilor de campanie ale oamenilor de stat dar a pătruns şi în discursul ştiinţific. Vizionând diferite documentare pe Viasat, telespectatorul cu lecturi medii în istorie va găsi firul narativ simplificat şi aranjat precum un meci de fotbal sau baseball. Termeni precum “bază”, “mingea este în terenul adversarului”; “a juca acasă/în deplasare” nu mai sunt demult nişte utilizări extravagante ci au devenit aproape normale în multe locuri. Nu te poţi adresa unui public care a crescut cu jocuri pe calculator şi sport în lexiconul de acum 60 sau 100 de ani.

În al doilea rând multe acţiuni politice, mai ales dacă ţin de afaceri externe sunt nevoiţi să se justifice invocând raţiuni economice. Dacă pentru naţiunile occidentale unde civismul are alt grad se mai pot invoca intervenţii militare cu pretext umanitar pentru state mici ca România unde există interese cu rază mult mai mică, se clamează raţiuni economice. Astfel, discursul oficial a motivat efortul de integrare în NATO întreţinând speranţa ca se va ajunge la o viaţă mai bună. Iarăşi, prezenţa militară românească pe teatre depărtate precum Orientul Mijlociu sau Asia Centrală a fost justificată prin potenţiala răsplată pe care o vor primi firmele româneşti participând la reconstruţia Irakului.

Nici un om politic sau Şef de Stat Major nu va mai vorbi, cel puţin în public, de glorie militară sau de naţionalism ori datoria cetăţeanului de a se sacrifica pentru patrie. Oameni ai postmodernităţii preferăm să acoperim aceste realităţi perene prin metafore sau argumente ocolitoare şi mult mai blânde auzului.

La antipod câte voci auzim acuzând sportivii şi actorii că ar primi sume foarte mari care ar putea fi redistribuite spre acţiuni caritabile? Succesul echipei naţionalei pare un prilej de bucurie mult mai substanţial decât o creştere reală dar insesizabilă a indicelui economic sau obţinerea obţinerea preşedinţiei semestriale de către propria ţară în vreo organizaţie internaţională.

Concluziile care se pot obţine din cele de mai sus sunt contradictorii.

Pe de-o parte desacralizarea politicului pare să contribuie la responsabilizarea oamenilor de stat şi pe undeva la reducerea apariţiei conflictelor militare pe scară mare. Oamenii de stat nu mai pot invoca scopuri himerice pentru a apăra aventuri militare care sfârşesc în tragedii de proporţii. Raţiunile economice sunt mult mai palpabile şi mai legate de nevoile concrete ale oamenilor. Aceştia le pot înţelege mai uşor şi deci aprecia mai just deciziile conducătorilor. Deasemenea, înflăcărarea patriotică nu mai are conotaţiile politice de altă dată. Amorul naţional nu mai constituie un imbold pentru înrolarea în masă şi deci o posibilitate pentru a constiuti un efectiv de sute de mii de soldaţi.Timosul este redirecţionat spre alte scopuri. Este mult mai puţin costisitor în ceea ce priveşte pierderile de vieţi ciocnirea dintre două galerii comparativ cu lupta dintre două armate.

Din alte unghi, desacralizarea politicului îi îndreaptă pe oameni spre problemele lor apropiate şi îi poate face incapabili să raţioneze la scopuri îndepărtate, de perspectivă. Politicul are autonomia sa şi nu toate deciziile politice au un scop economic tactic, imediat ci unul ocolit, vizibil pe durată lungă. Gândirea bazată pe interese stricte, egoiste, îi poate face pe oameni să nu se mai comporte ca cetăţeni, membri ai unui proiect politic bazat pe solidaritatea umană. Şi nu putem trăi împreună prea mult timp fără puţin altruism, chiar dacă acesta nu este decât un discount din preţul egoismului nostru.

Scrisă de Silviu Petre

No related posts.