Descifrând logica puterii – CE ESTE AUTORITATEA?

Autor: J.M. Bochenski
Rating:

Maieutica lui Socrate întâi, apoi gânditori din toate epocile (filosofi, logicieni, istorici), ne-au arătat că există lucruri, în special noţiuni, peste care trecem cu vederea. Spre exemplu, Aristotel a pus în lumină faptul că folosim îndeobşte termenul de „posibil”, cu toate că nu cunoaştem decât parţial sensul acestuia. Dacă ce este necesar este şi posibil, iar ce este posibil se poate întâmpla sau nu, înseamnă că ce este necesar se poate întâmpla sau nu … o minunată contradicţie. Unde greşim?

Această rigurozitate strict logică trebuie amplificată atunci când vorbim despre concepte bazate pe corelaţii complicate, în special de natură socială: „clasă”, „anarhism”, „capitalism”, „ştiinţă”, „libertate”, „ideologie”, „egalitate” etc. Un asemenea termen este şi autoritatea. Autorul îşi propune aşadar construirea unui mic tratat de corectitudine a gândirii, fără (prea mult) excurs politic sau social, o cercetare pe care am încadra-o astăzi în domeniul filosofiei analitice. „Logică aplicată fără fior metafizic”, iată epigraful lucrării lui Bochenski.

Punctul de pornire al oricărui pozitivist care se respectă: definiţia. Gen şi diferenţă specifică. E lesne de observat că folosim termenul utilizând deopotrivă cele trei categorii, lucru (Einstein este o autoritate), proprietate (când spunem despre cineva că are autoritate) şi relaţie (când ne referim la autoritatea unei persoane asupra alteia); ontologic, însă, un concept nu poate aparţine tutuor categoriilor. De aceea, trebuie observat întâi că primele două exemple de mai sus sunt de fapt denaturări lingvistice ale celui de-al treilea: nu putem vorbi despre autoritate fără să avem drept semnificat o relaţie. Fie ea subînţeleasă, dedusă sau neexplicată, din punct de vedere logic, ea există întotdeauna. Am descoperit aşadar genul. Pentru a descoperi diferenţa specifică, ne întrebăm: cine relaţionează? Descoperim, desigur, imediat purtătorul şi subiectul, dar trebuie să fim atenţi, ne spune autorul, căci o autoritate nu poate exista fără un domeniu, sau, dimpotrivă, în orice domeniu. Dar există o mulţime de relaţii cu asemenea trei termeni. Trebuie că diferenţa specifică nu se va opri aici.

Următoarea întrebare: când are loc acea relaţie între cei trei termeni astfel încât ea poate fi denumită autoritate? Oricare ar fi răspunsul, încă din întrebare se poate simţi importanţa acestei secvenţe, delimitarea pe care o va realiza va fi crucială pentru restul demersului. Lucrurile aşadar se complică. Autorul delimitează două tipuri de autorităţi: este vorba despre cea epistemică şi cea deontică. Prima este cea ştiinţifică şi este exercitată atunci când, pentru subiect, probabilitatea ca o propoziţie enunţată de purtător să fie adevărată, creşte tocmai pentru că purtătorul mi-a comunicat-o. Acest act de recunoaştere a autorităţii şi modificarea caracterului propoziţiilor poate să fie întemeiat sau nu, în definitiv nu contează. Purtătorul trebuie să aibă un nivel de cunoştinţe (competenţă) mai ridicat decât al meu, nu în general foarte ridicat.

A doua autoritate este cea a superiorului şi nu se mai referă la propoziţii, ci la acţiuni/directive şi reguli de comportament. Astfel, un subiect acceptă un obiectiv şi consideră că singura cale pentru a-l atinge este acceptarea concomitentă a ordinelor primite de la purtător. Aici, din nou, lucrurile se complică. De exemplu, un tâlhar îmi pune pistolul la tâmplă şi îmi cere banii. Care este obiectivul meu, care este obiectivul lui? Să observăm deocamdată că, pentru amândoi, obiectivul imediat şi imanent este ca eu să îi dau portofelul. Al doilea obiectiv, cel mediat sau transcendent diferă: pentru mine este să rămân în viaţă, pentru el este să aibă mai mulţi bani. Această tip de autoritate deontică este numit de către autor „a superiorului”. Un al doilea exemplu: în timp de furtună, căpitanul uni vas ordonă ca doi mateloţi să activeze un radar mai puternic, pentru situaţii de urgenţă. E limpede că, în acest caz, atât obiectivul imanent cât şi cel transcendent corespund: atât căpitanul cât şi matelotul vor, în primul rând ca radarul să fie activat, iar apoi ca nava să poată fi găsită în caz de urgenţă.

Înainte de a trece la implicaţiile acestor consideraţii pentru alte concepte ca libertate, anarhism sau totalitarism, autorul abordează două probleme importante în înţelegerea autorităţii. Sistemul delegării, limitele şi proprietăţile lui şi autoritatea de grup. Dacă primul demers funcţionează perfect, în cazul autorităţii de grup, are loc un mare „hop” logic. Autorul este pus faţă în faţă cu două concepţii opuse despre societate: cea aristotelică şi cea hegeliană. Aristotel ne spune că, deşi un grup este mai mult decât suma indivizilor, individul este „primul şi ultimul subiect” sau, altfel spus, societatea (grupul maxim) nu poate fi substanţă. De cealaltă parte, Hegel arată că, deşi grupul nu poate avea conştiinţă, există totuşi un „spirit obiectiv” datorită căruia el poate avea autoritate. Soluţia autorului este amuzant de nejustificată: vom merge pe mâna lui Aristotel, ne spune el, fiindcă implicaţiile acceptării tezei lui Hegel sunt periculoase din punct de vedere moral. Ele conduc uşor la totalitarism, adaugă, şi iată ce devine Hegel: „un comunist ontologic”. Este, să adăugăm, opţiunea unui filosof polonez în anul 1974.

Fie că ştim sau nu ce este autoritatea, fie că dorim să aflăm sau nu, cartea lui Bochenski este foarte ingenios construită. Lăsând la o parte subiectul, ea pledează (şi o face convingător) pentru ideea că filosofia nu înseamnă neapărat Supraom sau paradox kierkegaardian, ci se poate construi ca o vizare riguroasă a fundamentelor gândirii şi limibii, poate însemna nu explicarea neînţelesului, ci o înţelegere mai consistentă a ceea ce ştim deja.

Scrisă de Octav Popa

No related posts.