Despre CRASH, prin Patericul Românesc

Text dedicat mai ales celor care au privit filmul Crash.

Neorânduiala sfârșitului lumii

“Well, then I guess the big mistery is who gathered all that remarkably different cultures together and thaught them all how to park their cars on their lawns?”

Undeva, prin Patericul Românesc, se spune: “Sfârşitul lumii va veni atunci când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin.” Atrag atenţia aici două cuvinte: “vecin” şi “cărare”. De cele mai multe ori, frumuseţea unui adevăr stă tocmai în simplitatea cu care este enunţat; de aceea, nu sunt necesare studii avansate de teologie pentru a dezlega senstul acestor cuvinte. Dacă stabilitatea unei lumi este oferită de putinţa oamenilor de a se înţelege, atunci am putea privi Apocalipsa tocmai prin lipsa acestei putinţe şi, undeva mai adânc, refuzul oamenilor de a se mai pricepe unul pe celălalt (sau de a vrea să-l cunoască pe celălalt).

“Cărare” înseamnă înţelegerea organică, cea care este construită în timp şi în baza unor obiceiuri şi ritualuri comune. Întocmai cum cărarea se bătătoreşte în timp, astfel şi relaţia ce celălalt nu este un hocus-pocus, un “ceva” care apare peste noapte, ci devine tot în timp. Astfel, “vecin”, capătă sens doar prin existenţa “cărării”, şi astfel se creează sentimentul de comuniune, din care derivă şi sentimentul de apartenenţă. Ori aceste sentimente există sau sunt apanajul oamenilor înrădăcinaţi, a celor care, în timp, se leagă spiritual de un anume loc. Cazul satului nu este departe de această tipologie, şi nu este greu de crezut că însăşi această frază dintru început îşi are rădăcinile într-o experienţă comunitară rurală.

Prin definiţia sa, oraşul nu permite întotdeauna dezvoltarea unui tip de înţelegere precum cel descris mai sus. Alienarea urbană nu este un mit … urban, este o realitate înconjurătoare. Betonul, înlocuind panorama revitalizantă, induce individului tranformat în unitate de producţie sentimentul de anxietate şi de nesiguranţă. Cu toate acestea, omul a fost nevoit să se adapteze acestor condiţii şi, în virtutea vechilor obiceiuri, a transmutat tiparul comunitar antique în megapolisurile moderne. Criteriul de limbă şi de etnie, alături de criteriile economice, culturale şi religioase, a fost elementul cheie în coagularea noilor bule de supravieţuire în jungla oraşului. Asistăm la un soi de atomizare, dar nu la nivel particular, ci la nivel de mici “state în stat”. Oamenii încearcă să-şi găsească din nou sentimentul pierdut de apartenenţă. Dar nu mai departe de scara blocului sau mai departe de pajiştea din faţa casei…

Dar ce se întâmplă atunci când ingineria socială pune laolaltă oameni care au cărări fundamental diferite şî acestea au şanse foarte mici să se întâlnească, la un moment dat? Când bulele se ciocnesc între ele? Cum pot deveni ele consonante? Răspunsul e simplu: nu pot. Sau dacă o fac, înţelegerea este una exterioară, contractualistă, şi nu de asumare a celuilalt. Şi ce se întâmplă când un regizor arată acest lucru, la nivelul cel mai aproape de realitate, întersectând poveştile unor oameni cât se poate de normali, în aparenţă? Păi primeşte Oscar.

Nu ştim cum au ajuns aceşti oameni aici. Ei sunt doar aici şi acum. Nu se pun la îndoială melting pot-ul, multiculturalismul, visul american şi alte asemenea. De fapt, ele nici nu apar în film, conceptualizate sau verbalizate. Tot ceea ce privim sunt doar 24 de ore din viaţa unor indivizi (nu persoane!) ca mine, ca tine. Nici o metaforă, nici o trecere “dincolo”, nici un soi de intervenţie demiurgică. Ai putea zice că este un regizor care priveşte realul cu ochiul cel mai sec, dacă nu ar fi la mijloc fetiţa care sare în faţa glonţului, convinsă fiind că “the invisible cloak” va salva pe tatăl său de la moarte. Ştim că este doar o poveste, dar e cel mai bun exemplu de i-real care restaurează realul. Nu ştim unde s-a produs “magia”: în momentul când fata comerciantului cumpără gloanţele oarbe sau atunci când tatăl îi încredinţează fetiţei mantaua salvatoare? Undeva, dincolo de aparenţe, ne putem închipui că una o condiţionează pe cealaltă, dar tocmai aici e măiestria celui din spatele camerei: nu este sugerat nici un moment că aşa ar fi fost, ci doar sunt prezentate faptele. Dar cine a spus că faptele nu au legătură unele cu altele?

Figura irakianului (sau iranian?) care stă cu pistolul în mână, cu drapelul Americii pe fundal, este poate cea mai elecventă expresie a ratării experimentului social numit Los Angeles şi, prin extensie, a multicultarismului. El este impulsiv, nu are figura antreprenorului clasic care atinge visul american şi ar vrea să trăiască sub egida tradiţiei din care crede că (mai) face parte: doreşte să aibă ultimul cuvânt în faţa soţiei sau fiicei şi nu poate pricepe de ce un om pe care l-a chemat să-i repare uşa repară doar încuietoarea. Trăieşte cu mania persecuţiei (poate din cauza originii sale) şi persecută pe alţii, la rându-i; el are “cărarea” lui, care în nici un caz nu se poate întâlni cu “cărarea” mexicanului, tată la rându-i. Nu este o definiţie comună asupra “binelui comun”, tocmai pentru că fiecare posedă definiţia lui, cea mai bună. Starea de suspiciune generalizată este generată de incongruenţa acestor definiţii. Dacă celălalt nu gândeşte la fel ca mine, ce sau cine mă asigură pe mine că îmi vrea binele? Nimic şi nimeni. Iar pe tot parcursul filmului starea de nesiguranţă, intoleranţă şi tensiune este atât de pregnantă, încât te întrebi dacă nu cumva ai nimerit în ante-camera Iadului. Din fericire, încă nu suntem acolo.

Prejudecăţile sunt cele mai păcătoase pentru că funcţionează precum o scurtătură. Plus că te poţi evacua foarte uşor în starea de victimă. De ce să vreau să-l înţeleg pe celălalt, de ce să îmi fac timp să zâmbesc sau să arăt înţelegere? Este negru, cu siguranţă vrea să îmi facă ceva, să îmi fure geanta sau maşina. Practic, este un mecanism vicios: prejudecăţile şi stereotipiile se întorc împotriva celor care le formulează şi le emit. “When din Persian become Arab?” este cel mai bun exemplu în acest sens. Sau când, în debutul filmului, cei doi prieteni negri îşi imaginează că sunt persecutaţi de privirile şi de ambianţa restaurantului plin cu albi, prin urmare se simt justificaţi să fure maşina avocatului Rick Cabot. De la un punct încolo, nu mai ştim dacă asistăm la conflicte inter-etnice, inter-rasiale, din cauza poziţiei sociale sau doar din cauza mediului, conflictual şi tensionat prin însăşi natura sa. Ajunge să fie un amalgam de motive, şi nici nu mai contează care anume are prioritate. Babilonul este aici şi acum, şi demenţa lui este ireversibilă…

Filmul abundă de imagini-şoc. Nu putem să uităm prea uşor figura chinezului, aproape mort, aruncat în faţa Spitalului de Urgenţă, de către hoţii care se îndură de el doar ca să nu fie acuzaţi de crimă, ulterior. Nici vorbă de empatie faţă de durerea celuilalt. Figurinele de plastic care evocă o scenă biblică, peste care camera trece rapid după, sugerează dispariţia acestei empatii, împietrirea sau chiar dispariţia pornirii fireşti de a-l ajuta pe celălalt. Religia, sau sentimentul religios, dacă aşa ceva ar mai exista într-o asemenea realitate, e doar un spectru plastificat a ceea ce obişnuia să fie cândva o condiţie a normalităţii…

Cu siguranţă că Los Angeles şi, prin extensie, America nu este toată la fel. Aş cădea în păcatul de care suferă personajele despre care tocmai vorbesc. Dar undeva, în cel mai ascuns cotlon al nostru, ştim că ceea ce vedem este o felie de realitate şi că duritatea ei trebuie să ne pună pe gânduri; oare melting-pot-ul este într-atât un experiment nereuşit, sau pur şi simplu visul american este, de fapt, un coşmar? Înspre final, vedem cum copiii din furgoneta albă sunt eliberaţi în marele oraş…unul din ei se îndreaptă către un magazin de electrocasnice, alb, imens şi impersonal. Este fascinat de ceea ce vede. Ciclul se reia, pesemne; mecansimul funcţionează ireproşabil. Din junglă, se transformă în fabrică de pulverizat oameni şi suflete. În scurt timp va ajunge şi el asemenea celui care l-a salvat. Îşi va construi închipuite probleme rasiale şi un sentiment de auto-victimizare, după care va acţiona în consecinţă. Mirajul libertăţii îl acaparează şi în scurtă vreme va intra în malaxorul mareului oraş, dornic să înghită, precum un imens monstru, liniştea – sau ce a mai rămas din ea – oamenilor…

Poate părea înfricoşător acest tablou, dar cu toate acestea îşi găseşte echilibrul, şi pe undeva lucrurile se restaurează. Gestul poliţistului care intră în maşina aproape în flăcări, pentru a o salva pe femeia aflată în agonie – femeie pe care o molestase chiar cu o seară înainte – este unul de veritabilă căinţă, nu neapărat în sens religios, ci în raport cu fiinţa pe care o umilise dintâi. Re-amintesc gestul fetiţei sau îmbrăţisarea pe care menajera o primeşte din partea soţiei avocatului, anulând prin aceasta orice fel de distanţă impusă social printr-o mărturise simplă. Nu mai departe este gestul aceluiaşi poliţist (în interpretarea lui Matt Dillon – cine ar fi crezut?) care îşi îngrijeşte cu abnegaţie tatăl bolnav. Este o urmă de patetism la mijloc, un soi de ingredient marca Hollywood, dar o să îmi permit să zic că este din cel bun, de calitate, pentru nu că are nimic forţat în el, este integrat în curgerea, în firescul acţiunii. Până la urmă, e doza necesară, la nivel uman, la limita suportabilului, de înţelegere şi compasiune de care oricine dintre noi ar trebui să fie capabil…

În final, o singură întrebare se mai poate pune: ce fel de ţară este aceea care îşi premiază, în văzul întregii lumi, una dintre cele mai adânci boli? Căci gestul de a-l premia pe Haggis, dincolo de talentul său îndrăzneală sa, dezvăluie o ironie bolnavă: priviţi, aşadar, ce nenoriciri se întâmplă, ce minunat ar fi să le încoronăm…

Scrisă de Ştefan Muşat

Related posts:

1. Societatea patologică sau denaturarea realităţii prin „corectitudine politică” – POVEŞTI CORECTE POLITIC DE ADORMIT COPIII