Despre criza financiară, puţin altfel

Paul Krugman, laureat al premiului Nobel pentru economie în 2008, identifică în fondurile de investiţii principala cauză a crizei financiare internaţionale şi explică nemaiîntâlnita proliferare a acestora în timpul administraţiei George W. Bush prin infiltrarea puternică a principiilor friedmaniene în filosofia economică a Casei Albe. La numai cîteva decenii după ce Recesiunea economică din anii ’29-’33 destrămase mitul pieţei autoregulatoare, vădind totodată necesitatea intervenţiei statului în economie pentru corijarea deficienţelor comportamentale ale acesteia, Milton Friedman zugrăveşte piaţa ca pe un sistem desăvârşit, necapricios şi cu o dinamică uşor de prezis. Rătăcirile pieţei nu sunt în viziunea propusă de Friedman expresia unor defecte inerente, ci sunt mai degrabă rodul nefericitelor imixtiuni ale statului în viaţa economică, un stat căruia îi lipseşte subtilitatea de a percepe fineţea, întrepătrunderea perfectă şi în acelaşi timp fragilitatea mecanismelor care alcătuiesc angrenajul pieţei. Postulatul lui Friedman susţine că o societate va fi cu atât mai prosperă, cu cât statul îşi va stăpîni mai eficient pornirea de a interveni în viaţa economică.

,,Aceasta atitudine a fost simbolizată în cadrul reprizei de fotografii din timpul unei conferinţe de presă organizată în 2003, când reprezentanţii diferitelor agenţii cu atribuţii de supraveghere a instituţiilor bancare au pus mâna pe foarfece de grădinărit şi pe drujbe, ca să taie în bucăţi teancuri de reglementări. La un nivel mai concret, administraţia Bush a recurs la puterile sale federale, inclusiv obscurele atribuţii ale Biroului pentru Controlul Monedei, pentru a bloca eforturile autorităţilor statale de a impune un oarecare grad de supraveghere a creditării substandard.’’(Krugman,2009, 188)

Nu ne propunem să explicăm resorturile crizei financiare. Ţelul nostru este acela de a înfăţişa gîndirea economică care a generat-o. Cum nu suntem specialişti în ştiinţa economiei şi, pe cale de consecinţă, nu putem oferi un tablou complet asupra recentei crize economice, ne mărginim pentru început la a schiţa cauzele acesteia. Criza financiară internaţională a fost provocată de răspîndirea fără precedent a fondurilor de hedging, cele care aduc beneficii investitorilor prin specularea fluctuaţiile pieţei financiare. Investiţiile practicate de fondurile de hedging sunt în lung şi în scurt. Se câştigă în lung dacă valoarea bunului achiziţionat (acţiuni, proprietăţi) creşte pe termen lung. Speculaţiile în scurt sunt profitabile dacă preţul activelor, acţiuni bunăoară, pe care fondul de hedging le primeşte de la un proprietar, scade între timp, adică între momentul în care acestea intră în custodia fondului şi momentul la care acestea sunt returnate deţinătorului iniţial, răstimp în care instituţia financiară dispune de ele ad libitum .

Dacă activele vândute sunt răscumpărate la un preţ mai scăzut înainte de a fi restituite proprietarului, fondul de hedging câştigă prinsoarea făcut cu el însuşi în legătură cu abilităţile sale de a pronostica dinamica peţei, banii lichizi proveniţi dintr-un astfel de rămăşag putând lua calea unor investiţii în lung. Apar neplăceri, în sensul că hazardul creşte, atunci cand prin intermediul fondurilor de hedging investitorii îşi plasează capitalurile în instrumente financiare riscante, precum derivatele (emisiuni de obligaţiuni) provenite din creditele neperformante. Se înfiripă astfel un veritabil joc piramidal care poate produce – şi deja a produs – pierderi mari pentru investitorii care şi-au plasat banii în instrumente financiare ce le transferă lor riscurile asumate iniţial de un sistem bancar lacom, ce acordă credite neperformante. Sunt neperformante, în sensul că banca nu-şi recuperează împrumutul, acele credite acordate uşor persoanelor cu bonitate îndoielnică, adică persoanelor care, din pricina veniturilor reduse, au o putinţă scăzută de a returna creditul obţinut. Dar cine ori ce poartă responsabilitatea apariţiei şi înmulţirii acestor jocuri piramidale? Unii l-au arătat cu degetul pe Alan Greenspan, primul bancher al Americii vreme de douăzeci de ani. Alţii socot ca Greenspan nu este decât vârful ice-bergului, adică progenitura unui curent de gândire care clamează începând cu anii ’60 că pieţele au o înţelepciune a lor, superioară aceleia a indivizilor, companiilor şi guvernelor.

La scurt timp după falimentul răsunător al fondului de investiţii Lehman Brothers, veritabil epicentru al seismului financiar din 2008, Alan Greenspan, fostul şef al Rezervei Federale Americane (omologul Băncii Naţionale a României), este invitat la o audiere de către una dintre comisiile Congresului american. După o scurtă discuţie purtată cu democratul Henry Waxman, preşedinte al Comisiei de supraveghere a activităţii guvernului şi derulării refomelor, fostul guru al finanţelor încuviinţa printr-o uşoară înclinare a capului brusca nedumerire a politicianului. Waxman tocmai aflase de la cel care deţinuse frâiele celei mai importante instituţii finaciare din Statele Unite vreme de aproape două decenii, că evenimentele recente confirmaseră netemeinicia filosofiei economice care îl cucerise pe Greenspan în urmă cu aproape o jumătate de secol. Probabil că surpriza lui Waxman fusese întrecută doar de aceea pe care o avusese fostul administrator al Rezervei Federale Americane în momentul în care, în pofida dovezilor pe care le contabilizase vreme de patruzeci de ani, piaţa se dovedise a nu fi o bătrânică înţeleaptă şi docilă, ci mai degrabă o adolescentă zvăpăiată, înzestrată cu o spoială de bune maniere.

Cu câţiva ani înainte de cataclismul financiar declanşat de spargerea baloanelor speculative umflate de fondurile de investiţii, Alan Greenspan afirma ritos că ,,Pieţele financiare ştiau cel mai bine ce-i de făcut. Ele erau cele care mutau capitalurile de la cei cărora le prisoseau către cei care aveau nevoie de bani. Ele atenuau riscurile. Adunau şi diseminau informaţiile. Ele reglementau afacerile derulate la scară globală cu rapiditatea şi hotărârea de care guvernele n-ar fi putut da dovadă.’’(Fox, 2009, XII) Viziunea lui Greenspan, fără breşe înainte de luna octombrie a anului 2008, era dintr-o dată brăzdată de crevase adânci. Căci bulboana financiară care începuse să înghită nediferenţiat pieţe de capital, case, vise şi destine era diametral opusă mării liniştite reprezentată de o piaţă a cărei raţionalitate, transparenţă şi siguranţă creşteau pe măsura înmulţirii şi diversificării instrumentelor financiare tranzacţionate de investitori, aşa cum susţinea Greenspan cu numai câţiva ani mai devreme.

În prima jumătate a secolului trecut, profesorul de statistică şi economie Holbrook Working susţinea că pattern-urile de predictibilitate folosite de speculatorii financiari pentru aproximarea riscurilor investiţionale erau rezultatul nu atât al regularităţilor sesizate în comportamentul pieţei, cât mai degrabă al erorilor sistematice făcute de aceştia. În cazul în care evoluţia preţurilor era prezisă cu acurateţe, asta nu însemna, remarcă Working, că algoritmul utilizat pentru studierea dinamicii preţurilor a fost precis. Însemna mai degrabă că aşteptările pe care speculatorul le-a avut de la piaţă au fost incorecte. Eugen Slutsky, asistentul marelui economist rus Kondratieff, asemăna majoritatea fenomenelor vieţii economice cu valurile unui ocean, complet diferite unele faţă de celelalte.

Dacă observatorul vieţii economice doreşte să găsească uniformităţi într-un fenomen prin definiţie lipsit de regularităţi, o poate face. Numai că modelele de predictibilitate, indiferent de cât de sofisticate sunt, continuă Slutsky, nu vor epuiza vreodată esenţa unui fenomen atât de complex şi dinamic precum piaţa financiară. Este cu alte cuvinte imposibil de spus dacă alegerea pe care un întreprinzător o face pe pieţele financiare se va dovedi câştigătoare sau pierzătoare. Alan Greenspan a fost mânat de convingerea că acest mister poate fi desluşit cu ajutorul econometriei ,,o disciplină tehnică bazată pe ideea că fenomenele şi corelaţiile interne ale unui vast şi important sistem economic pot fi investigate, modelate şi analizate matematic. (Greenspan, 2008, 43) În anul 1951, când tânărul Greenspan începe să frecventeze cursurile de econometrie, abilitatea prognozelor economice de a reproduce cât mai fidel realitatea era socotită insuficient dezvoltată, din cauza stadiului experimental în care se afla matematica economică. În plus, într-un climat dominat de ideile keynesiene, care subliniau că matematizarea economiei ar pierde din vedere condiţionările sociale ale acţiunii economice, ştiinţa economică abstractizându-se astfel, contestatarii reducerii economiei la simple modele matematice îi depăşeau pe susţinătorii acestei viziuni. Era o vreme în care competenţa economistului era dată nu atât de cunoştinţele matematice şi statistice, cât mai degrabă de abilitatea acestuia a privi particularul prin prisma generalului, deprindere conferită, printre altele, de o vastă cultură istorică, politică şi filosofică, aprecia John Maynard Keynes.

La jumătatea anilor 60, ideal tipul economistului se modifică substanţial. De data aceasta, economistul era preţuit în funcţie de cunoştinţele sale matematice şi statistice. Pe atunci, modelele matematice nu reuşiseră încă să lămurească incertitudinea legată de caracterul lucrativ ori mai puţin lucrativ al alegerilor făcute de un investitor pe piaţă, aşa încât această necunoscută a fost pur şi simplu ignorată. Dar ignorată inteligent, în sensul că premisele de la care plecau formulele ce prognozau consecinţele conduitelor speculative sunt recalibrate, iar actorul economic este înzestrat brusc cu abilităţi magice. Se postulează, nici mai mult nici mai puţin, că individul deţine o capacitate de prevedere perfectă. ,,Aceasta era o problemă, pentru că desăvârşita capacitate de prevedere nu era doar nerealistă, dar era şi logic imposibilă.’’ (op.cit., 49) Nu ne aventurăm acum într-o discuţie despre cât de raţional este homo oeconomicus. Preluăm doar una dintre ideile lui Vilfredo Pareto, marele sociolog clasic italian, în viziunea căruia individul, deşi vrea să dovedească că este raţional, în majoritatea cazurilor mobilurile acţiunilor lui sociale sunt neraţionale. Numai derivaţiile, adică formele pe care le iau justificările unui comportament, sunt raţionale. Nu însă şi imboldul acţiunii sociale, veritabilul propulsor al acesteia.

Insul înzestrat cu abilitatea de a prevedea viitorul devine piatra unghiulară a economiei lui Milton Friedman, cel care în vremea celui de-al Doilea Război Mondial făcea predicţii legate de numărul de bucăţi în care urmau să se spargă proiectilele detonate într-un cadru controlat. Friedman găseşte că există o singură modalitate de a face economie : prin construirea de modele matematice care pleacă de la asumpţia că actorul economic este înzestrat cu o capacitate perfectă de prevedere. De aici până la convingerea că pieţele, la rându-le, sunt raţionale, n-a mai fost decât un pas, ajungându-se astfel la credinţa care-l animase vreme de patruzeci de ani pe Greenspan şi pentru infirmarea căreia a fost nevoie de un cataclism financiar. ,,Friedman credea că pieţele lucrează mai bine decât guvernele. Unii dintre profesorii de finanţe din cadrul Universităţii din Chicago, împreună cu studenţii lor, ajung să creadă că pieţele erau desăvârşite. ’’(op.cit., 94)

Până la Marea Criză din anii ’29-’30, economia se dovedise un fluviu al cărui şenal navigabil era reperat cu exactitate de căpitanii, citeşte oameni de afaceri, care se orientau după punctele cardinale reprezentate de psihologia lui homo oeconomicus, piaţa impulsionată de cerinţele consumatorilor (când de fapt insul se mulează pe preferinţele pieţei), neimplicarea statului în economie, credinţa în firescul pieţei ca mlădiţă ivită din propensiunea înăscută a insului către obţinerea profitului ş.a. Dintr-o dată, ideile care căpătaseră valoare axiomatică sub egida pax britannica se dovedesc a avea o temelie şubrezită de infiltraţii ideologice, fiindcă urmărirea interesului individual de către fiecare actor social în parte nu descâlcea viaţa socială, iar enzima autoreglatoare a pieţei se blocase.

Într-un moment în care susţinătorii fervenţi ai pieţei libere şi-au menţinut optimismul nealterat şi-au dat asigurări că, după ce îşi va satisface capriciile de moment, piaţa îşi va relua rolul de regulator social, John Maynard Keynes expune o imagine mai puţin idilică a pieţei şi a vieţii economice în general. Ideea centrală enunţată în Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor zugrăveşte piaţa nu ca pe un organism nepereche, posesor al unei înţelepciuni sociale superioare, ci ca pe un elevator cu mişcări ascendente şi descendente. Un elevator însă, care se poate şi bloca, şi a cărui nemişcare produce sincope sociale. Şi care se deblochează nu graţie valorificării unor însuşiri tainice, ci intervenţiei unui tehnician care este nimeni altul decât statul. Lua astfel naştere macroeconomia, o disciplină care s-a raportat cu scepticism la tabloul intelectual dominat de funcţia autoreglatoare a pieţei.

La câteva decenii după Marea Criză, perioadă în care statul a încercat să reintegreze social o piaţă cu veleităţi transcendentale, Milton Friedman, întemeietorul Departamentului de Economie al Universităţii din Chicago, scoate de la naftalină principiul laissez-faire. Cruciada declanşată de Friedman pentru refacerea reputaţiei pieţei cu ambiţii de autonomie în raport cu societatea se întemeia pe argumentul că ifosele pieţei, generatoare de crize sociale, nu sunt întipărite în ADN-ul ei, ci sunt derapaje pricinuite de intervenţiile statului în economie. ,,Se porneşte de la premisa că piaţa liberă este un sistem ştiinţific perfect (s.n.), în care indivizii acţionând conform propriilor dorinţe egoiste, creează un beneficiu maxim pentru toată lumea.

Reiese inevitabil că, dacă ceva nu este în regulă într-o economie de piaţă – inflaţie mare sau o rată ridicată a şomajului -, acest lucru se petrece deoarece piaţa nu este cu adevărat liberă. Trebuie să existe o oarecare interferenţă, o anumită distorsionare a sistemului.’’ (Klein, 2008, 57) O terapie de şoc, care viza înlăturarea piedicilor (reguli şi reglementări) care stau în calea acumulării profitului, privatizarea integrală a activelor statului şi reducerea subvenţionării programelor sociale, ar fi prilejuit o resorbţie a efectelor sociale negative generate de imixtiunea statului în economie. Deficitul de vitalitate al pieţei, produs de politicile statului, urma să fie refăcut prin privatizarea sistemului public de sănătate, a sistemului de pensii, a celui de educaţie, poştei, companiilor naţionale de petrol, apă, telecomunicaţii, linii ferate şi aeriene etc. ,,Privatizaţi, privatizaţi, şi iar privatizaţi!’’ părea să spună un Milton Friedman convins nu de adevărul legilor implacabile ale curgerii timpului, ci de dogmatismul pieţei bune şi raţionale de la natură. Reţinem ideea friedmaniană potrivit căreia piaţa este un sistem ştiinţific desăvârşit şi că, plecând de la acest veritabil postulat, ştiinţa economică se rezumă la înjghebarea de modele matematice, care oprează nu inferenţial, ci deductiv.

Greenspan este sedus de viziunea friedmaniană care simplifica excesiv perspectiva împărtăşită de Keynes asupra economistul autentic. Ecuaţiile matematice îl scăpau pe economistul de tipar friedmanian de tirania intuiţiei cvasiştiinţifice, adică tocmai de abilitatea de a contextualiza, de a înţelege un fenomen economic pornind de la înţelesurile atribuite acestuia nu numai de savant, ci şi de omul obişnuit. Economistul care dezavuează intuiţia, potenţată de gradul de sensibilitate specific fiecărui ins, economistul care decodifică odinea socială nu dinlăuntrul, ci din afara acesteia, ajunge să opereze cu modele utopice, care pun semnul egal între logica faptelor gândite şi ordinea faptelor trăite. Într-un cuvânt, repudierea intuiţiei cvasiştiinţifice pulveriza determinismul social al acţiunii economice, care devenea astfel abstractă. Şi uşor de prins în formule matematice.

Aparent, Greenspan a înţeles pericolul reprezentat de perspectivele pur teoretice, neancorate în realitate. Cu toate acestea, n-a putut să învingă forţa de atracţie exercitată de modelul friedmanian. E dat de gol, deşi clamează că a sondat în permanenţă realitatea timpului său, de demersul deductiv folosit pentru construirea modelelor matematice ce prognozau evoluţiile pieţei. Se ştie că demersul ştiinţific e unul inductiv, care merge dinspre afară spre esenţa fenomenului, pe pipăite, cu mare grijă, şi construind patternuri pe baza regularităţilor observate. Cercetarea este deductivă doar atunci când premisele de la care se purcede sunt apreciate ca adevăruri abolute, axiomatice. Adică aşa cum era credinţa lui Friedman în caracterul raţional al pieţei libere, precum şi în capacitatea actorului social de a prevedea cu exactitate deznodământul acţiunilor sale într-un mediu dinamic şi complex precum piaţa. Din acest motiv, modelul de analiză articulat de Alan Greenspan a ratat întâlnirea cu realitatea şi astfel şocul terapeutic ce urma să fie aplicat economiilor inundate de stat, în acord cu recomandările friedmaniene, a fost aplicat la sute de milioane de oameni.

Pericolul reprezentat de pieţele atrase în centrifuga hiperraţionalităţii prin intermediul matematizării excesive a ştiinţei economice fusese sesizat de Steve Ross încă din anii ’70. Vestind primejdia reprezentată de fondurile de hedging, profesorul de economie găsea că, spre deosebire de volumul limitat al activelor existente pe piaţă – acţiuni, obligaţiuni, stocuri de capital etc. -, pe care Ross le denumeşte fundamente (primitives), numărul de combinaţii financiare, ori derivate, izvodite din primele era practic nelimitat. Derivatele nu erau altceva decât rămăşagul pe care speculatorul îl făcea cu abilitatea sa de a redenumi şi de a plasa cât mai profitabil activele pe care le deţinea şi care, în majoritatea cazurilor, nu-i aparţineau. Unda de şoc produsă de sparegerea unui balon speculativ fusese resimţită de societăţile interbelice. Numai că teribila ofensivă a teoriilor friedmaniene despre piaţă ca sistem nepereche maschează cele întâmplate odinioară. Iar rezultatul a fost proliferarea fondurilor de investiţii. Adică criza financiară. ,,Încă din vremea Marii Crize, abordarea regulatoare dominantă, menită a îmblânzi riscul financiar, se concentra pe restricţionarea libertăţii de mişcare a instituţiilor financiare şi a investitorilor, pentru a reduce numărul de pariuri financiare pe care aceştia le puteau face. Abordarea avea însă de a face cu un asalt susţinut venit din partea dreptei politice şi a realităţilor economice încă din anii 70. ’’(Fox, 2009, 150)

Scrisă de Lucian Dumitrescu

Bibliografie

Fox, Justin (2009), The Myth of the Rational Market, HarperCollins Publishers, New York.

Greenspan, Alan (2008), Epoca turbulenţelor. Aventuri într-o lume nouă, Ed. Publica, Bucureşti.

Krugman, Paul (2008), Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008, Ed. Publica, Bucureşti.

Klein, Naomi (2008), Doctrina şocului, Ed. Vellant, Bucureşti.

Related posts:

1. Un nou arhipelag – RUSIA LUI PUTIN