Despre infracţiuni şi pedepse

Cesare Beccaria – Despre infracţiuni şi pedepse|

Motto: “Pentru ca nicio pedeapsă să nu fie un act de violenţă exercitată de una sau mai multe persoane împotriva unui cetăţean particular, ea trebuie neapărat să fie publică, promptă, necesară, pedeapsa minimă dintre cele posibile în circumstanţele respective, proporţională cu infracţiunile, dictată de legi.”

Tratatul lui Cesare Beccaria, pagină după pagină, respiră prospeţime. Sau decrepitudine, depinde din ce punct de vedere vrei să te situezi. E proaspăt, pentru că două sute de ani de la redactare reuşeşte să fie neverosimil de actual. E concomitent decrepit, actualitatea lui racordându-se la o epocă crepusculară. L-am găsit totuşi interesant din cel puţin trei puncte de vedere: juridic, teologic şi al istoriei mentalităţilor. Nu în ultimul rând, volumul apărut în colecţia “Biblioteca Italiană” mi-a oferit nebănuite satisfacţii lingvistice.

După un curs de drept penal, partea generală I (adică cea care ţine de trăsăturile generale ale infracţiunilor, fără să se încurce cu fiecare infracţiune în parte), la care se adaugă semestrul acesta partea generală II (aţi ghicit, continuarea primului), başca un opţional de criminologie, lectura lui Beccaria nu cade chiar în gol. Ei bine, mai mult decât atât, unde mă aşteptam să ma înec în praful unui brac vetust, n-am făcut decât să recapitulez, cu alte formulări şi cuvinte, lucruri de azi pe care le ştiam deja. Zice Beccaria: “Numai legile pot stabili pedepsele în funcţie de infracţiuni, iar căderea de a face acest lucru o are doar legislatorul, care reprezintă întreaga societate unită prin contract social.” E enunţarea principiului legalităţii, în virtutea căruia atât infracţiunile, cât şi răspunderea penală, nu pot izvorâ decât din formulările neechivoce ale legii.

Şi mai încolo: “Nici căderea de a interpreta legile penale nu revine judecătorilor în materie penală din acelaşi motiv, anume că ei nu sunt legislatori.” Desigur, cum ar putea fi altfel? Judecătorul aplică, nu hermeneutizează în neştire, ascunzându-şi umorile după “spiritul legilor”. Pe de altă parte, soluţia găsită (claritatea legilor) e undeva la nivelul unui ridicol ideal poetic: “Când legile sunt clare şi precise, sarcina unui judecător se reduce doar la constatarea unui fapt.” Filosoful Beccaria uită un lucru cât se poate de evident: oricât ar lucra o minte luminată la formularea aforismelor legislative, viaţa rămâne un lucru supărător de complex. Iar puntea de la un text clar la o realitate întortocheată, interpretare se numeşte. Nu e singura sincopă în raţionamentele acestui volum, altminteri demne de a fi urmărite…

Şi iarăşi: “Cu cât pedeapsa va fi mai promptă şi mai apropiată de momentul în care a fost comisă infracţiunea, cu atât ea va fi mai justă şi mai utilă.” Fireşte, pedepsele, cu cât sunt mai prompte, cu atât sunt mai eficace. “Furturile neînsoţite de violenţă ar trebui să fie pedepsite prin pedeapsă pecuniară.” Iei bani, dai bani. “Ofensele personale care lezează onoarea, adică acea justă porţiune din părerile aprobatoare pe care un cetăţean are dreptul de a le pretinde de la ceilalţi, se cuvine a fi pedepsite cu infamia.” Ataci imaginea cuiva, atunci propria imagine trebuie ştirbită… Citind opiniile despre tortură, despre pedeapsa cu moartea, despre sinucidere, despre fidelitatea conjugală şi despre contrabandă, nu-ţi poţi împiedica admiraţia pentru filosoful care trebăluieşte prin debaraua ideilor cu mânecile suflecate şi şorţul uns de sos béchamel şi dulceaţă de cireşe amare, familiar şi eficace ca o gospodină, aranjând aici un borcan, acolo îndepărtând dezaprobator o pânză de paianjen, culegând un blid rătăcit cine-ştie-cum printr-un ungher greu accesibil.

Dacă vrei să nu-ţi fugă cetăţenii din patrie, ai grijă să fie bunăstare pentru câţi mai mulţi. Sinuciderea nu poate fi pedepsită, pentru că cel mort nu mai are organe de simţ. Şi, dacă ar fi să ne gândim la interesul general, atunci emigrantul ar trebui pedepsit încă şi mai tare, pentru că nu doar pleacă de undeva, dar mai şi îmbogăţeşte o altă ţară. Familia e rea, pentru că se pune de-a curmezişul intereselor republicii. Cu aerul cel mai ingenuu, Cesare Beccaria ne oferă spectacolul zvârcolirilor mentale ale filosofului prizonierul logicii şi al optimismului său. Patriotismul burţii. Sinuciderea e o imigrare nicăieri, pe care interesul public ar putea-o prefera plecării la un posibil inamic. Iar dacă societatea e rodul unui contract liber consimţit, atunci forma ei cea mai logică, republica, e net superioară familiei, în care te naşti fără să ai un cuvânt de spus. Prostii vechi, oh!, cât de actuale!

Scrisă între martie 1763 şi începutul lui 1764, Despre infracţiuni şi pedepse atrage mânia Bisericii Romano-Catolice şi este pusă la index la 3 februarie 1766. Este ceea ce epoca a considerat, dintr-un punct de vedere înalt, o carte interzisă. N-am putut să nu mă întreb: de ce? Comparând ideile expuse de Cesare Beccaria cu doctrinele tradiţională, n-a fost greu de văzut conflictele latente. Întregul demers, fără a fi vădit ateu, e profund laic. Autorul nu se revendică de la scolasticii medievali (faţă de care vădeşte ignoranţa cea mai deplină), ci de la filosofii iluminişti. Ideea contractului social a lui Locke şi a lui Rousseau este regândită din perspectivă juridică: legea nu are nimic sacru, este un contract situat în perspectivă utilitaristă, susceptibil de a fi modificat odată cu reaşezarea reperelor moralei.

De fapt, întreaga viziune pe care o expune Beccaria este desacralizată, dominată puternic de dogma progresului: “Legile sunt condiţiile prin care oamenii – trăind independenţi şi izolaţi – s-au unit în societate, sătui să vieţuiească într-o permanentă stare de război şi să se bucure de o libertate care devenea inutilă tocmai pentru că lipsea certitudinea de a o putea păstra ca atare.” Nu este singurul fragment în care filosoful vorbeşte despre ceva lesne de imaginat pentru o minte deprinsă cu exerciţii matematice abstracte, dar cu totul ruptă de viaţă: naşterea societăţii în urma unui pact în urma căruia oameni perfect liberi şi fără nicio lege renunţă la o parte din libertatea lor, primind în contrapartidă ceea ce le lipsea: norme raţionale aflate în slujba “folosului comun”. Fireşte, Biserica nu avea cum să privească îngăduitor o teorie în răspăr cu Scripturile.

Ar mai fi lejeritatea cu care guvernarea republicană (de sorginte profund atee) este pusă alături de cea monarhică. La care se adaugă avântul nivelator: “pedepsele trebuie să fie aceleaşi pentru primul şi pentru ultimul cetăţean.” Într-o altă lume, la secole şi secole distanţă, la capătul lumii, hinduismul Legii lui Manu propovăduia o scală a inegalităţii pedeselor: pentru aceeaşi infracţiune, un shudra (casta servitorilor) este biciuit, unui vaisya (casta negustorilor, a agricultorilor şi a meşteşugarilor) i se confiscă averea, un kshatria (casta războinicilor şi a conducătorilor politici) este executat, iar un brahman (casta sacerdotală) este excomunicat. Ultimul, care poartă întreaga responsabilitate, sub povara cunoaşterii şi a spiritualităţii, pierde până la urmă cel mai mult: familia şi tribul, adică identitatea şi rostul. Asemenea subtilităţii îi rămân străine celui care găseşte că inegalitatea în faţa legii nu poate fi decât nerezonabilă.

Închei prin a lăuda înalta ţinută a acestei apariţii editoriale. Piaţa cărţii româneşti are nevoie de cât mai multe asemenea demersuri bilingve, care să aducă lectorului textul original în oglinda unei traduceri măiestre, cum izbuteşte cum laude Dana Grasso. Nu doar juristul şi istoricul mentalităţilor au de câştigat din parcurgerea acestei lecturi, ci şi italienizantul, traducător sau nu. Printre multele metode de abordare a unei limbi străine, volumele bilingve au multe de oferit ucenicilor dornici să-şi testeze simţul delicat al nuanţelor, un adevărat regalo după manuale, gramatici şi volume de exerciţii structurale.

Autor: Cesare Beccaria
Rating:
Traducător: Dana Grasso
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2007 (versiunea românească), 1764 (versiunea italiană)
340 pagini
ISBN : 978-973-50-1703-3

Related posts:

1. Despre iniţiere. Şi numai despre ea – SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA INIŢIERII
2. Despre începuturile istoriei – LA CITÉ ANTIQUE… (I)
3. Despre începuturile istoriei – LA CITÉ ANTIQUE… (II)