Despre iniţiere. Şi numai despre ea – SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA INIŢIERII
Autor: René Guénon
Rating: 
Iniţiere în utilizarea calculatoarelor, iniţiere în arta culinară, iniţiere în conducerea autovehicului. Şi o octavă mai sus: mesaj iniţiatic, carte iniţiatică, călătorie iniţiatică. S-ar zice că epoca şi lumea noastră nu duc lipsă de iniţieri. În inflaţia generală, termenul este folosit discreţionar, este trop retoric, element banal de stil, demonetizat până la uzura extremă. S-ar zice că suntem o civilizaţie de iniţiaţi (în tainele manualului de fizică de-a IX-a?, în ale politicii externe americane?, în tehnica pasului italian din arta goblenului?).
Ne-ar fi foarte greu să discernem în toată escrocheria aceasta lexicală până unde a fost cândva reaua-credinţă a unora şi de unde începe ignoranţa celor mai mulţi. Scurta privire asupra iniţierii vine să alunge confuziile, dubiile şi malversaţiunile care sufocă acest concept. Realitatea este că simplul fapt de a începe parcursul într-un domeniu oarecare (pe care pare să-l sugereze latinescul initium) nu trebuie să ducă la pierderea din vedere a faptului că în toate spaţiile culturale de tip tradiţional, adică guvernate în mod explicit de sacru, iniţierea denumeşte primul pas pe Calea spirituală, că esenţa şi scopul iniţierii sunt aceleaşi, doar modalităţile diferă.
Iniţierea nu trebuie confundată cu misticismul, care este propriu Occidentului creştin. Există în misticism o anume „pasivitate”, dublată adesea de o pregătire doctrinară incompletă, care îl face deschis unor influenţe inferioare. Iniţierea nu este totuna cu magia, tehnică lipsită de transcendent al cărei singur scop se rezumă la tratarea „fenomenelor”, cu care parcursul spiritual nu se întâlneşte decât „accidental”. De altfel, aceste „puteri” nu sunt semnul vreunui nivel spiritual oarecare, şi constituie în orice caz o „distragere” de la parcursul spiritual. Iniţierea nu-şi propune un scop social sau moral, cum greşit consideră francmasonii moderni. În cele din urmă, iniţierea nu este nici lectura Scripturilor unei religii, nici nu poate fi vehiculată printr-o carte, oricare şi oricât de sfântă ar fi ea.
Exoterismul religios consideră omul în starea sa individuală, şi face tot ce poate ca să-l reconforteze în acest nivel, în vreme ce esoterismul are ca scop esenţial depăşirea posibilităţilor individuale ca atare, făcând posibilă trecerea spre stările superioare, şi chiar, în cele din urmă, conducerea fiinţei dincolo de orice stare condiţionată, oricare ar fi ea. Spre deosebire de nivelul exoteric al religiei, care se adresează tuturor, fără excepţie, iniţierea presupune o anumită aptitudine, dublată de o pregătire doctrinară adecvată. Lor li se adaugă practicarea consecventă a unei religii, şi ataşamentul la o organizaţie tradiţională regulată. Când toate acestea sunt îndeplinite, tot ce rămâne este efortul activ al iniţiatului în direcţia realizării spirituale, pentru că iniţierea este doar începutul Căii Spirituale.
Volumul lui René Guénon este presărat cu avertismente care îi vizează pe cititorii occidentali, pentru care a fost redactat, şi care ar putea părea de la sine înţelese unui membru al vreunei societăţi tradiţionale. Dat fiind însă caracterul cu totul special al occidentalilor contemporani, fie ei şi interesaţi de cele spirituale, realitatea este că precauţiile exprimate nu sunt deloc implicite. Poate părea cu totul inutil pentru cel care caută iniţierea fie condiţionat de intrarea lui într-o religie exoterică (care este, nu-i aşa?, plictisitoare, stupidă, jenantă, lipsită de dimensiune intelectuală, bună pentru babe, încărcată de ritualuri sterile ş.a.m.d.), însă motivul ţine şi de un bun-simţ elementar: cel care doreşte să facă mult, trebuie să înceapă prin a se obişnui să facă puţin. Asupra acestei condiţii intransigenţa trebuie să fie inflexibilă: evreii condiţionează studiul kabbalei de respectarea, timp de câteva decenii, a celor 613 injoncţiuni talmudice.
Mai apoi, ataşamentul la o organizaţie iniţiatică tradiţională trebuie făcut la nivel „real” şi „efectiv”, iar nu „ideal” (câţi dintre noi n-am întâlnit indivizi care pretind că maestrul lor ar fi Ibn-Arabî, sau Buddha Sakya-Muni, vrând să spună de fapt că au fost seduşi de cutare sau cutare zicere a acestora?), iar această organizaţie trebuie să posede o filiaţie neîntreruptă a maeştrilor spirituali, în absenţa căreia bănuiala de şarlatanie poate trece foarte uşor la confirmare. „Lanţul uman” este la fel de important şi în formele exoterice ale religiei, putându-se spune că acolo unde acesta se întrerupe, întreaga organizaţie care supravieţuieşte catastrofei este lipsită de binecuvântarea sacră.
În ciuda unei confuzii care persistă în anumite cercuri, organizaţiile iniţiatice nu sunt secte religioase. Secta este o divizare în cadrul religiei, bazată pe o eroare doctrinară profundă, ce o face să respingă anumite aspecte legitime, cultivând doar ceea ce-i convine. Iniţierea nu are în sine nimic „sectar”, pentru că nu are de-a face cu religia, pe care o foloseşte doar ca suport, ci cu „ştiinţa sacră”. Organizaţiile iniţiatice nu fac deci concurenţă religiei, mai cu seamă datorită recrutării cât mai restrânse posibile. Esoterismul iniţiatic uneşte toate tradiţiile, în vreme ce sectele ţin de fărâmiţare şi de divizare. Pe de altă parte, religiile au nevoie de esoterism, iar atunci când o religie îşi pierde esoterismul, dispărând astfel posibilităţile iniţiatice proprii, ea însăşi devine „literă moartă” şi formalism fără sens, sortit pieirii.
Mai trebuie ştiut că, în ciuda unor pretenţii formulate de diverşi indivizi, nimeni nu poate fi propriul său iniţiator, pentru că nimeni nu-şi poate da ceva ce nu are deja. Iniţierea fiind transmiterea unui depozit spiritual, nu poţi primi aşa ceva decât de la cineva care îl posedă, şi acest lucru exclude organizaţiile occidentale pseudo-iniţiatice (rozicrucieni, ocultişti, neo-spiritualişti) care sunt simple reconstrucţii ipotetice sau imaginare ale unor forme tradiţionale dispărute în vremuri mai mult sau mai puţin înaintate. Orice iniţiativă individuală în vederea constituirii unei astfel de asociaţii este sortită dintru început eşecului.
Iniţiera este esenţialmente predanie: a unei influenţe spirituale şi a unei învăţături tradiţionale. Influenţa spirituală constituie în sine iniţierea virtuală, în vreme ce învăţătura tradiţională este ajutorul exterior adus lucrării interioare spre realizare. Aceste două tipuri de predanie nu pot fi niciodată separate una de cealaltă. Riturile sunt în mod esenţial un vehicul al influenţei spirituale. Ele sunt concomitent învăţătură, datorită simbolurilor pe care le conţin. Simbolurile sunt mijloc de învăţătură, mai ales ca suporturi pentru meditaţie. Însă, din cauza caracterului lor non-uman, simbolurile sunt şi suporturi pentru influenţa spirituală. Învăţătura iniţiatică nu este nici un complement la ştiinţa profană, nici în opoziţie cu aceasta. E pur şi simplu altceva. Mijlocul său esenţial de transmitere este simbolul, şi constituie pregătirea individului în vederea dobândirii adevăratei cunoaşteri iniţiatice prin efortul său individual, pe care nici un Maestru nu-l poate face pentru novice.
Calea iniţiatică are două „etape”: micile mistere şi Marile Mistere. Nu este vorba despre două iniţieri diferite, ci de două stadii ale aceluiaşi demers; este de presupus însă că nu toţi novicii pot parcurge acest drum până la capăt. „Micile mistere” cuprind tot ceea ce se raportează la dezvoltarea posibilităţilor stării umane în integralitatea ei. Ele ajung la restaurarea „stării primordiale”, starea adamică, paradisul terestrul despre care vorbea Dante, omul primordial din islam, omul veritabil din taoism. „Marile Mistere” ţin de supra-uman, ele conduc la Eliberare, la „Identitatea Supremă”, Paradisul Celest, Omul Universal din islam, Omul Transcendent din taoism. Micile mistere mai sunt numite şi calea regală, adresându-se cavalerilor, în vreme ce Marile Mistere constituie iniţierea sacerdotală.
Volumul Scurtă privire asupra iniţierii a lui René Guénon atacă un domeniu care poate părea, şi cu siguranţă pare celor mai mulţi dintre noi, dominat de arbitrar şi literatură. Un cuvânt folosit cu neglijenţă sau, cel mult, cu ceva dexteritate stilistică (pentru că este, nu-i aşa?, un lexem „frumos”), e restaurat în sensul său primordial, încă neuitat în tradiţiile încă vii: sufismul islamic, kabbala iudaică, isihasmul creştinismului răsăritean.
Scrisă de Radu Iliescu
Related posts:
“plictisitoare, stupidă, jenantă, lipsită de dimensiune intelectuală, bună pentru babe, încărcată de ritualuri sterile ş.a.m.d.” – asta se referă la orice religie exoterică care şi-a pierdut anvergura esoterică, sau la faptul că, limitându-ne doar la zona exoterică, nu avem nici o posibilitate de înaintare? (chiar dacă tradiţia respectivă încă mai are potenţial esoteric, ca să zic aşa)
Vezi ca adjectivele acelea alcatuiesc ceea ce retorica numeste o antifraza, sub nici o forma nu trebuie considerat ca religia exoterica, oricare ar fi ea, e un lucru inutil. Realitatea e ca lucrurile stau cu totul altfel, iar cei care se declara nemultumiti de nivelul vizibil, ritual, normativ, al unei religii sunt niste oameni superficiali si carora le repugna disciplina necesara in orice aventura, dar mai ales in cea spirituala…
Este adevarat ca zona exoterica nu trebuie confundata cu posibilitatile de realizare a Fiintei pe care o confera esoterismul. Totusi, exotericul este o conditie a esotericului, e punctul de plecare si trambulina inevitabila in acest parcurs. Cel care ramane la exoteric nu poate obtine altceva decat un echilibru pamantesc, lucru care in sine nu e de lepadat, insa nimeni nu poate accede la initiere sub obladuirea unui maestru spiritual veritabil fara a practica riguros o religie.
Acum am înţeles. Mulţumesc mult.
Radule, de ce se revoltă oamenii?
@ dhruva,
mai usor as putea raspunde la faimoasa intrebare pe care o punea un Bula nedumerit intr-un banc de intensa circulatie: “Mama, daca casa noastra arde, pasarile unde dorm?”
şi dacă te-ar întreba Vyasa ce ai răspunde?
Toate tradiţiile vorbesc în ultimă analiză despre Dumnezeu că este Identitate simplă perfectă, dar şi că această Supremă Identitate este o identitate a două principii contrastate, de distins în toate lucrurile compuse, dar care coincid fără compunere în Unul care nu este nici un lucru. Identitatea este a Esenţei şi Naturii, Fiinţei şi NeFiinţei, Dumnezeu şi Dumnezeire – masculinului şi femininului. Natura naturans, Creatrix universalis est Deus. Pe de o parte, o divizare a Esenţei de Natură, Cer de Pământ, subiect de obiect, este un sine qua non al existenţei lucrurilor compuse.
Natura se retrage astfel din asemănarea cu Dumnezeu, reţinând o anumită asemănare cu fiinţa. De aici, Esenţa este Creatorul şi puterea activă, Natura: mijloacele creaţiei şi recipientul pasiv al formei – Natura ca fiinţă prin care generatorul generează. Relaţia bărbatului cu femeia este o asemănare: relaţia mariajului este un sacrament şi un rit deoarece este un simbol adecvat şi o reflectare a identităţii Esenţei şi Naturii in divinis.
Noţiunea de polaritate bisexuală în Zeitate sugerată mai sus, a fost văzută uneori ca o caracteristică a sistemelor tantrice hinduse şi buddhiste medievale din India, în care este foarte clar enunţată şi realizată pe baza unui simbolism şi ritual vizual. Măsura în care Tantrismul şi Şâktismul trebuie identificate a fost larg discutată de Glasenapp care concluzionează că punctul de plecare pentru doctrinele Şâkta este dat în filozofia „Vorbirii” (vâc) a Mantra-Şâstrelor.
În tradiţia vedică, Identitatea Supremă (tad ekam) este „în acelaşi timp spirantă şi despirată” (ânit avâtam), „Fiinţă şi NeFiinţă (sad-asat) în înaltul Empireu, în pântecele Infinitului. În acelaşi mod în Mundakya Upanişad, supralogicul Brahma este „Fiinţă şi NeFiinţă… Intelect şi Voce (sad-asat… vâg-manas).
Coincidenţa non-supremului şi supremului (apara şi para) Brahma din Upanişade este cea a lui Mitrâvarunau din Vede. Identitatea Supremă este în mod egal bipolară fie că „Ea” este concepută ca masculină sau feminină; despre Magna Mater, Natura Naturans Creatrix, Infinitul (virâj, aditi) se poate întreba: „Cine-I cunoaşte dualitatea progenitivă?” (mithnavatvam) şi invers: „El (Brahma) este un pântece (yonis ca gîyate).
Dar dacă aceste două principii sunt considerate în reciprocitatea lor, Dumnezeu manifestat este cel masculin şi Dumnezeirea nemanifestată este puterea feminină, fiind rezervorul inepuizabil al atotposibilităţii, inclusiv cea a manifestării, este deci vorba aici de Mitra care inseminează pe Varuna, Krishna care „depune embrionul în Marele Brahma, pântecele meu… Natura mea supremă (para prakrti), pântecele întregii existenţe” şi „În pântecele Infinitului în care Soma pune embrionul”, „Apele purtau embrionul universal”, adică „Germenele de Aur”, Hiranyagarbha.
În doctrinele hinduse se vorbeşte astfel despre Intelect:
Intelectul este virtual Prajâpati, aici „Intelect (manas)” este identificat cu „Acela care era la început nici NeFiinţă, nici Fiinţă”. Intelectul emană Cuvântul. Tatăl este Intelect (manas), Mama, Cuvântul (vac); Copilul, Spiritul sau Viaţa (prana).
Intelectul şi Cuvântul, Cerul şi Pământul, ca Cunoscător şi Cunoscut, sunt părinţii universali ai universului conceptual.
Intelectul (manas, buddhi) şi voinţa (vasa, kama), coincid in divinis=adhidevatam, procederea divină este „conceptuală” în ambele sensuri ale cuvântului.
Deşi procederea Cuvântului (actul Intelectului Divin) şi procederea Spiritului (actul Voinţei Divine) coincid, ele sunt logic de indistins, procederea Cuvântului şi procederea per artem nu sunt doar coincidente ci şi logic de indistins. De aceea Christos este numit „arta lui Dumnezeu” (Augustin, „De trinitate”).
Procederea sau creaţia per artem (=tastaiva) este în mod esenţial o operaţie intelectuală.
Expresiile scolastice „per verbum in intellectu conceptum”; „per artem et ex voluntate” sunt echivalente cu „manasa iva vacam mithunam samabhavat, sa garbhy abhavat… asrjata”.
Intelectul şi Vocea (manas şi vâc) sunt Una ab intra: „Vocea este cu adevărat Brahma din supremul Empireu”. Dar „Acest Brahma e Tăcere”. Aşa cum incantaţia (brahma) este acolo inaudibilă Brahma, aşa şi Vocea negrăită; Intelectul este acolo „de-mentat” de el însuşi, Vocea nerostită. Doar când acestea două sunt separate, când cerul şi pământul sunt despărţite de axa universului (skambha, stavros), acel Intelect şi Vocea devin „polii Vedelor” (vedasya âni), respectiv celestul şi chtonicul, apoi doar acea Fiinţă şi NeFiinţă ia o calificare ca Viaţă şi Moarte, Bine şi Rău, divizate una de alta ca ţărmul aproape de cel depărtat de lărgimea universului.
NeFiinţa atunci dobândeşte, într-adevăr, valoarea non Est, deoarece referindu-se la toate lucrurile de sub Soare: creaţia şi crucificarea cosmică nu sunt doar mijloace necesare ale răscumpărării, ci şi chiar antiteza ultimului sfârşit, care trebuie să fie acelaşi cu primul început.
„Când perechea unită a fost despărţită, Devas au gemut, şi au strigat: Să fie unită din nou”, şi de aici provine toată punerea în scenă a mariajului în ritual, reunirea simbolică a lui Indra şi Indrânî în inimă.
Una dintre multele descrieri ale divinei procesiuni dinspre interior spre exterior este următoarea: Prajâpati, fiind Unul şi dorind să fie Mulţi, cu Intelectul căută Tăcerea: ce era în Intelect, deveni „Marele”. El percepu: „Acest embrion al Meu este ascuns în Mine: îl voi naşte prin Voce”. El separă Vocea. Apoi „Marele” fu născut: din care Prajâpati spuse: „Aceasta e măreţia Marelui, ce a fost de atâta timp în mine”. „Marele” era la Prajâpati chiar ca cel mai vârstnic Fiu.”
Fiul este deci deja în unitatea nedivizată a uniunii principiilor, imaginea Tatălui în el însuşi, per verbum in intellectu conceptum; şi această concepere este „actul fecundaţiei latente din eternitate”.
„Contemplaţia Tăcerii” a lui Prajâpati este o operaţie vitală: El avu o relaţie prin Intelect cu Vocea, şi deveni însărcinat”. Acel Prajâpati divide Vocea de el însuşi (Voce care fuse „Tăcerea” sa). „El separă Femeia” – „Această Voce este într-adevăr o fecioară”, „Am făcut eu însumi o Mamă din care să mă nasc”. Tatăl însuşi se naşte prin Mama care este o coesenţialitate a Fiului cu Tatăl: „Devenind un embrion, el intră în soţia sa, mama, şi fiind reînnoit, este născut din nou”.
Există o delegare şi transmitere a Naturii universale în genealogia regni Dei aşa cum există una în cazul unei naturi umane particulare într-o succesiune dinastică a tipurilor funcţionale. O „renaştere” în acest sens – „cel care acţionează fiind născut în copiii săi”; „copiii mei sunt venirea mea să fiu din nou”, „ceea ce el a generat în purtarea sa din nou” – constituie tot ceea ce este, la drept vorbind, doctrina indiană a reîncarnării individualului, spre deosebire de cea a transmigraţiei Persoanei Spirituale care, atunci când corpul moare, „se grăbeşte din nou către un pântece” – reîncarnarea şi transmigraţia coincid de fapt doar in divinis.
Vocea separată îşi asumă acum o funcţie vehiculară, aceea a liturghiei sub aspectul său verbal, Rc, în altă parte identificată cu această lume şi Pământul. „Marele” (brhat, care implică o indefinită extensie în timp şi spaţiu), la început conţinut ca un embrion (garbha) în Unitate şi acum transferat prin operaţie vitală Mamei, în care se dezvoltă şi este născut, este iniţial Agni (sau Indra, Surya, sau Soma), audibilul şi vizibilul Prâjapati, considerat aici sub un aspect liturgic: „El este născut din şalele Titanilor şi străluceşte în poala Mamei”, pântecele-altar al Pământului Mamă.
În naşterile creştine de tip bizantin, unde există o peşteră spartă în locul posteriorului şi mai familiarului staul (semnificaţia ambelor este aceeaşi în ultimă analiză, la fel ca în tradiţia vedică, în care actul creativ implică deschiderea unei peşteri care este de asemenea un staul de vite), este făcut cât se poate de clar faptul că Theotokos este Pământul, Gaia.
„Pământul era mama lui Adam… şi totuşi o fecioară Pământul era… doi Oameni au fost născuţi din fecioare, şi Dumnezeu are asemănarea fiului primei fecioare-Pământ… deoarece El vru să fie Fiu al lui Adam.” (Parzifal)
În Evanghelia după Filip se spune:
“Adam s-a născut din 2 fecioare, din spirit şi din fecioara pământ. De aceea Hristos s-a născut din o [unică] fecioară, ca să rectifice căderea petrecută la început”.
In divinis, sunetul şi lumina sunt identice. Fiul este deopotrivă o rezonanţă luminoasă şi calorică. Fiul lui Dumnezeu este o rostire, „La început (la obârşie) această lume era nerostită”. Unul devine Mulţi printr-un act de generare. Operaţiunea inversă prin care sinele separat conceptual este reunit Sinelui nedivizat vreodată (sau Esenţei Spirituale) este o „deificare” descrisă ca un mariaj: „Aceasta este acea formă prin care e abordat, care a îndepărtat tot răul şi acela care nu are nici o frică. E ca şi atunci când cineva este intim îmbrăţişat de o mireasă iubită şi nu ştie nimic de vreun înăuntru sau în afară, astfel că Persoana (spirituală) (a unui om) e îmbrăţişată de Spiritul prognostic (prajnâtmanâ), nu ştie nimic de vreun înăuntru sau în afară. Aceasta e forma adevărată, în care dorinţa sa este obţinută, Spiritul este întregul dorinţei sale, el nu are nici o dorinţă neîmplinită, nici o suferinţă”.
Prajnâtman, preştiutorul şi atoateştiutorul Spirit, a cărui „adevărată formă” transcenzând toate distincţiile subiectului şi obiectului, este o „condensare unitară a gnozei anterioare”, o singură totalitate a cunoaşterii care nu derivă din nici o sursă externă ei înseşi – „Singurul Cuvânt al Inefabilului care e Gnoza Întregului”. Prajnâ este etimologic şi semantic echivalentul prognozei gnostice de care se vorbeşte în Apocrifa lui Ioan, ca aparţinând Pentadei bărbat-femeie a Eonilor Tatălui, şi care a fost primul dar dat de către Unul Invizibil, Primului Om, Spiritul Virginal, Imaginea lui Însuşi. Se poate spune fără a exagera, că întreaga ontologie a tradiţiei vedice, precum şi a Samhitâs, Brâhmanas şi Upanişadelor este exprimată mai degrabă tipic decât accidental în termenii simbolismului sexual.
Până acum s-a spus destul pentru a demonstra perfecta ortodoxie a Tantrelor sub aceste aspecte. Rămâne de a lua acum în considerare polaritatea divină şi bisexualitatea în scriptura şi exegeza creştină. Problema este direct sugerată de doctrina naşterii duble (temporale şi eterne) a Fiului lui Dumnezeu. E imposibil să ne gândim la acestea ca două evenimente diferite în viaţa divină, care în ea însăşi este fără evenimente.
Într-adevăr, Sf. Toma spune el însuşi: „Din partea copilului există doar o singură filiaţie în realitate, deşi sunt două în aspect”. Asta sugerează că trebuie să fi fost o Madonna eternă şi una temporală.
Cele două Afrodite au fost: una Ourania, fiica mai mare a Cerului (Ouranos), cealaltă, mai tânără, fiica lui Zeus şi Dione, numită Pandemos (Vaişvânara).
Şi Meister Eckhart spune: „Naşterea sa din Maria cerească a fost pentru Dumnezeu o bucurie mai mare decât nativitatea sa în carne”.
Dacă Sf. Toma spune că „filiaţia eternă nu depinde de o Mamă temporală” atunci despre ce fel de Mamă ar putea fi vorba dacă nu de o Mamă eternă? Cine este „Maria cerească” de care vorbeşte Eckhart dacă nu chiar „acea Natură divină prin care Tatăl procreează”, Natura Naturans, Creatrix?
Dacă se pare aici forţat interpretat sensul cuvintelor Sf. Toma, atunci să luăm în considerare doctrina tomistă a purcederii divine. Purcederea Cuvântului in divinis se numeşte generare… Generarea înseamnă originea oricărui lucru viu dintr-un principiu unitar, aceasta se numeşte „nativitate”.
Purcederea Cuvântului in divinis ţine de natura unei generări. El purcede în maniera unui act inteligibil, care este o operaţiune vitală. De aceea este în mod just numit procreat, şi Fiu. De aci, de asemenea, faptul că toate aceste lucruri care aparţin generării lucrurilor vii, sunt folosite în Scriptură pentru a desemna purcederea Înţelepciunii Divine; adică prin concepere şi naştere.
26. Şi a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră…”
27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat-femeie.
Asemănarea este exemplară. Forma creată a umanităţii pentru că despre asta e vorba mai sus, nu este a acestui bărbat ca distins de această femeie, ci a UMANITĂŢII LOR COMUNE:
„Şi a numit numele lor ADAM” (Gen. 5:2)
Acest OM (Adam) este o sizigie, până când Zeitatea scoate din el femeia, ca să nu fie singur: se va numi Femeie deoarece a fost scoasă din Om” (Gen. 2:23)
În Zohar I, 90-92 se spune: „Tatăl spuse Mamei prin Cuvânt” şi „Omul emanaţiei era ambele masculin şi feminin, din partea ambilor: Tatălui şi Mamei”.
În Brhadaranyaka Upanişad I.4 ni se spune că Prajâpati se împarte pe el însuşi, dorind un al doilea, deoarece „pentru unul care este singur nu există încântare”. În descrierea biblică a Evei ca fiind „făcută din coasta lui Adam”, apare acelaşi adevăr ca în Rg Veda: fiica lui Manu este numită „coastă” (parsu în sanskrită), „prin care (sub numele de Idâ sau Ilâ) el generă rasa umană” (SB I.8.I.10). Această Ilâ este de asemenea numele mamei lui Agni (RV III.29).
„După asemănarea Noastră (Aceasta)”, această expresie arată tocmai existenţa unui arhetip deja existent al acestei polarităţi în Dumnezeu dar, în principiu, pentru că nu poate fi vorba de o compoziţie in divinis.
Doctrina creştină, la fel ca cea indiană, are în vedere reunirea supremă a principiilor divizate: „nu e nici bărbat nici femeie: toţi suntem Un (sankr. eki-bhuta) în IH” (Gal. 3:28).
Deci, este vorba mai sus nici despre bărbat, nici despre femeie, nici despre vreo existenţă, ci despre forma fiinţei care este „ca aceea a unui bărbat şi a unei femei intim îmbrăţişaţi”, este vorba despre Omul Universal la care s-a ridicat şi IH. Imaginea lui Dumnezeu aparţine ambelor sexe, deoarece este în minte, acolo unde nu e nici o distincţie sexuală.
A manifesta Perfecţiunea Divină înseamnă a o face diferită de Dumnezeu, fără această diferenţă, nu ar exista nici o manifestare. A fi diferit de Pura Perfecţiune înseamnă a cuprinde imperfecţiunea şi pe anumite nivele existenţiale a cuprinde ceea ce se numeşte rău. Manifestarea Perfecţiunii Divine rezultă din infinitatea acestei Perfecţiuni înseşi, această dimensiune, care este şi expansivă şi restrictivă, nu e alta decât Maya.
Principiul absolut nu „voieşte” manifestarea cosmică, El este capabil doar să se voiască pe El Însuşi, absenţa voinţei Sale creative trebuie să se manifeste ea însăşi într-un anumit fel chiar în cadrul creaţiei. Creaţia este voită de fapt de Ipostaza creativă a Principiului. „Voinţa” conservativă şi creativă a Fiinţei vehiculează într-un fel misterios şi subtil, „indiferenţa” negativă a Suprafiinţei.
Există pe de o parte pentru oricine Voinţa Divină care comandă binele, şi pe de altă parte există, pentru lume, o Voinţă Divină conectată cu o anumită cantitate de rău necesar sau inevitabil din punct de vedere cosmologic. Există de asemenea pentru oricine libertatea de a potrivi lui însuşi aceasta sau acea Voinţă Divină prin alegerea fie a binelui fie a răului. Mai există de asemenea Cunoaştere Divină apriorică a alegerii pe care omul voieşte să o facă şi asta datorită libertăţii cu care Dumnezeu l-a înzestrat sub forma participării relative (dar reală la nivelul ei) la Libertatea absolută. Omul este complet liber prin alegerea binelui care este de fapt alegerea Libertăţii.
Voinţa individuală este liberă pe cât este de reală, dacă nu ar fi fost în niciun grad sau în niciun fel liberă, ea ar fi fost lipsită de toată realitatea, şi de fapt, comparată cu Libertatea absolută, ea nu are nicio realitate, adică mai precis spus: ea este total nonexistentă.
Dar din punct de vedere individual, totuşi voinţa este reală în măsura în care omul participă la Libertatea Divină, din care îşi derivă libertatea individuală întreaga realitate în virtutea relaţiei cauzale între cele două. De aici se vede că libertatea, asemeni tuturor calităţilor pozitive, este Divină în ea însăşi şi umană în măsura în care nu este perfect ea însăşi, la fel cum o reflecţie a soarelui este identică cu soarele, nu ca reflecţie ci ca şi lumină, lumina fiind una şi indivizibilă în esenţa sa.
Legătura dintre predestinare şi libertate poate fi ilustrată prin compararea libertăţii cu un lichid care se aşează în toate convoluţiile unei anvelope, anvelopă care reprezintă aici predestinarea: în acest caz mişcarea lichidului este echivalentă liberului exerciţiu al voinţei noastre. Dacă nu putem dori nimic altceva decât ceea ce ne este predestinat, asta nu împiedică voinţa noastră să fie ce este, adică o participare reală relativă la prototipul său universal, tocmai prin această participare simţim şi ne trăim voinţa ca fiind liberă.
Viaţa unui om şi prin extensie întreg ciclul individual de care viaţa sa şi starea umană ţin în ele însele, sunt doar modalităţi. Ca posibilitate predeterminată, cea de a fi ce este, nu este în nici unul dintre aspectele sale alta decât ea însăşi, deoarece o posibilitate nu este nimic altceva decât o expresie a necesităţii absolute a Fiinţei, de aici unitatea sau omogenitatea oricărei posibilităţi, care este astfel ceva care nu poate să nu fie. O posibilitate este inclusă în Posibilitatea Totală şi aici este de găsit cheia la problema predestinării.
Voinţa individuală este dintr-un punct de vedere mai înalt, un proces care realizează în mod succesiv interconectarea necesară a modalităţilor posibilităţii sale iniţiale, care este astfel „recapitulată”. Posibilitatea unei fiinţe fiind în mod necesar o posibilitate de manifestare, procesul ciclic al acelei fiinţe este suma aspectelor manifestării sale şi astfel a posibilităţii sale, şi pe care fiinţa, prin exersarea voinţei sale, o manifestă doar într-un mod, manifestarea sa cosmică simultană, adică individualul reface într-un mod analitic posibilitatea sa primordială şi sintetică, care din partea sa, ocupă un loc necesar în ierarhia posibilităţilor, necesitatea fiecărei posibilităţi ţinând de fapt de necesitatea absolută a Posibilităţii Totale Divine.
Indiferent ce fundamente pot sau nu exista în ceea ce priveşte credinţa într-un potop istoric, doctriha manvantaraşilor este, la fel cea a kalpaşilor, o parte esenţială a tradiţiei hinduse, care nu mai poate fi explicată prin nici un eveniment istoric ca în cazul îngerilor vedici explicaţi prin deificarea eroilor.
Legenda potopul aparţine unei tradiţii mai vechi decât orice redactare sau referinţă indiană, mai veche decât Vedele (a nu se confunda punctul de vedere avut aici cu cel esenţial: Vedele fiind eterne) în forma lor prezentă; aceste redactări indiene trebuie să fie gândite ca având, la fel ca şi în cazul versiunilor: sumeriană, semitică şi probabil cea eddică, o sursă comună, corespondenţele fiind atribuite nu „influenţei” ci transmisiei prin moştenire de la o sursă comună.
„Potopurile” sunt o trăsătură normală şi recurentă a ciclului cosmic, de exemplu: perioada (para) unei vieţi a lui Brahma numărând 36.000 kalpaşi, sau „zile” de timp angelic. În particular, naimitikapralaya la sfârşitul fiecărui kalpa (încheierea unei „zile” de timp angelic, şi echivalent „Judecăţii Ultime” din creştinism), şi prakritikapralaya, la sfârşitul de viaţă a unui Brahma (încheierea unei „zile” de Timp Supernal) sunt în mod esenţial descompuneri (disoluţii) ale existenţelor manifestate, în potenţialitatea lor nedeterminată, Apele; şi fiecare ciclu de manifestare reînnoit este producere în „ziua” următoare, a formelor latente ca potenţialitate în noianele de ape ale rezervorului fiinţei.
În fiecare caz, seminţele, ideile, sau imaginile manifestării viitoare, persistă pe timpul intervalului sau intra-Timpului disoluţiei, pe un plan mai înalt de existenţă, neafectate de distrugerea formelor manifestate.
Simbolismul cronologic, inevitabil din punct de vedere empiric, nu poate fi gândit ca şi caracterizând actualitatea atemporală a tuturor posibilităţilor de existenţă în prezentul indivizibil al Absolutului, Căruia întreaga multiplicitate este oglindită într-o singură imagine.
Atunci nu poate fi nici o distrugere a lucrurilor aşa cum sunt ele în Sine, ci doar a lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, eternitatea, sau mai degrabă atemporalitatea ideilor este o necesitate metafizică.
De aici, într-adevăr, concepţia unui alt tip de transformare, atyantikapralaya, disoluţia absolută sau supremă, de îndeplinit de către individ, când sau oriunde poate fi, ca şi Realizare: când, prin nimicire de sine un om efectuează pentru el însuşi transformarea lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, şi le ştie doar aşa cum sunt în Sine, el devine astfel nemuritor – nu în mod relativ, aşa cum sunt devaşii, durând doar până la sfârşitul Timpului – ci în mod absolut, ca independent de timp şi orice altă contingenţă.
Ideile (imaginile, tipurile) în chestiune nu sunt în mod exact ideile platoniciene, ci idei sau tipuri ale activităţii, cunoaşterii şi fiinţei Sinelui constând din act pur; în simbolismul cronologic eficacitatea creativă a lor este exprimată în termeni precum adrsya sau apurva karma, „consecinţă latentă” sau „nevăzută”.
Crearea cosmosului (Brahmanda) la începutul unui para, şi recrearea elementelor distruse ale cosmosului la începutul fiecărui kalpa, sunt munca lui Brahma (Prajapati), Tatăl-A-Toate, o tot mai apropiată geneză şi ghidare a umanităţii în fiecare kalpa şi manvantara este produsă de către un Patriarh (pitr) al străbunilor angelici, şi desemnat ca Manu sau Manus.
În fiecare kalpa există 14 manvantara, fiecare prezidat de către un Manu individual ca progenitor şi legislator (cel care înmânează Legea); aşa şi rsis, Indra şi alţi (karma-)devaşi sunt indivizi fiecărui manvantara.
Primul Manu al prezentului kalpa a fost Svayambhuva, „copilul Svayambhu”; al şaptelea şi actualul Manu este Vaivasvata, „copilul Soarelui”.
Fiecare Manu este un supravieţuitor conştient şi determinat al precedentului manvantara, şi prin el, tradiţia sacră este păstrată şi transmisă. Manu particular avut în vedee nu este întotdeauna specificat în texte, şi în asemenea cazuri trebuie în mod general înţeles că referinţa se face la actualul Manu (Vaivasvata).
Nu este specificat în mod expres faptul că un potop apare la încheierea fiecărui manvantara, dar asta trebuie înţeles pe baza analogiei potopului în legătură cu Manu Vaivastvata, şi a analogiei „potopurilor” mai mari care marchează încheierea unui kalpa, dar în timp ce în ultimul caz principiul de continuitate este dat de Ipostaza creativă, plutind întinsă şi adormită pe suprafaţa apelor, sprijinită de Naga „Eternitate” (Ananta), în cazul disoluţiei parţiale sau scufundării formelor manifestate, care are loc la sfârşitul unui manvantara, legătura este dată prin călătoria lui Manu într-o arcă sau vas de apă.
Se poate observa că aceasta este în mod esenţial o călătorie sus-jos pe panta (pravat) cerului mai degrabă decât o călătorie către… şi de la… (pe ape), şi foarte diferită de călătoria devayana, care este continuu către în sus şi către un ţărm, deci unde nu există nici întoarcere.
Nu se specifică durata cronologică a potopului şi a călătoriei lui Manu. Din analogia cu pralayaşii mai mari, o durată egală cu cea a precedentului manvantara trebuie avută aici în vedere, dar o analogie mai plauzibilă este poate de găsit în „crepusculii” yugaşilor, şi asta ar sugera o relativ mult mai scurtă perioadă de scufundare.
În ceea ce priveşte adâncimea potopului, există o informaţie mai bună. Mai întâi este evident că dizolvarea (disoluţia) formelor manifestate, la încheierea manvantara-ului va fi mai puţin în manieră cosmică decât cea, numită a celor „Trei Lumi”, care are loc la încheierea unui kalpa, şi acest lucru va însemna în mod necesar că în cazul dizolvării „Celor 3 Lumi”, Svar (cerul „olimpian”) cel puţin, şi probabil de asemenea Bhuvar (sferele „atmosferice”) sunt scutite de scufundare, se ştie că în orice caz Dhruva (Steaua Polară) rămâne neafectată pe durata unui kalpa.
Pământul (bhur) este scufundat complet. Acum, călătoria unui Manu, în mod tipic un Patriarch (pitr, observaţi aici componentele „pitr” şi „arc(ă)” din termenul Patriar(c)h), este un caz special al Călătoriei Patriarhale (pitryana), fiind o călătorie către şi de la „Lună”, aceia care călătoresc în mod regulat pe această rută fiind Patriarhii (desemnaţi în mod colectiv prin termenul „pitaras”), şi Profeţii (rsayah) „descendenţii pofticioşi” (praja-kamah).
Astfel, Potopul, în care vasul lui Manu este purtat în sus, trebuie să se ridice cel puţin la nivelul sferei Lunii, deşi nu este necesar să se presupună că Luna însăşi este scufundată. În timp ce e exclus faptul că apele potopului ar trebui să se extindă până la cerurile empireene, Mahar-loka sau dincolo, există un bun motiv de a presupune că în creşterea către nivelul Lunii, apele potopului trebuie să atingă de-asemenea ţărmurile cerurilor olimpiene (Indra-loka, deva-loka).
Dar, cu toate că Indra-loka sau deva-loka este văzută ca o staţie, nu a Călătoriei Patriarhale (pitryana), ci a Călătoriei Angelice (devayana), nu se poate nega faptul că Indra-loka este în mod continuu gândită ca un loc al răsplatei morţilor merituoşi, războinicilor în particular, care rezidă aici bucurându-se de societatea apsarasas şi alte plăceri până când în decursul timpului revin la rându-le către condiţiile umane.
Se spune că efectul latent al Lucrărilor rămâne eficient pe parcursul unui kalpa (Vişnu Purana), reiese din faptul că ocuparea oficiului lui Indra durează doar pe perioada unui manvantara (de aici un kalpa poate fi la fel de bine numit o perioadă de 14 indraşi precum sau o perioadă de 14 manuşi) că răsplata în Indra-loka în general, trebuie să fie de aceeaşi durată; de aceea la începutul oricărui manvantara, trebuie ca un descendent general al Lumii Angelice să fie iniţiat.
Este clar că cele 2 Lumi, Indra-loka sau deva-loka şi Luna ca pitr-loka, sunt dpdv psihologic echivalente, ambele fiind staţii ale răsplatei Lucrărilor kamya, de fapt, Patriarhii sunt referiţi în mod obişnuit ca bucurându-se de Soma în compania Îngerilor, şi este specificat în Valakhilya că Manu bea din Soma în compania lui Indra.
Se poate exprima situaţia prin a spune că în timp ce Luna este în mod firesc pitr-loka din punct de vedere brahmana (sacerdotului), ca domiciliul postum al „acelora care venerau o credinţă în sacrificiu, merit şi datul de pomeni”, Indra-loka sau deva-loka este în mod firesc casa morţilor din punct de vedere kşatriya, al războinicului.
Şi dacă Indra-loka este amintită doar ca o staţie a devayana, asta se datorează faptului că ea reprezintă de fapt o staţie din care nu există doar necesitatea întoarcerii pentru cei care au îndeplinit doar Lucrările, ci şi posibilitatea trecerii prin Soare către cerurile empireene, în cursul Krama mukti şi fără întoarcere, în cazul celor „care înţeleg asta şi în pădure venerează cu adevărat”.