Despre obârşia capitalismului – PASIUNILE ŞI INTERESELE

Autor: Albert Hirschman
Rating:

Războaiele religioase din secolul XVII lasă Europa Occidentală în paragină. De pe urma acestora are de suferit mai ales partea centrală a continentului, locul în care Pacea Westfalică înghesuise aproape trei sute de state. Gânditorii vremii înţeleseseră că ghemul pasiunilor umane, şi aşa inextricabil, nu mai putea fi rânduit doar de către religie. În condiţiile strivirii sentimentului religios de către un munte al pasiunilor ce câştiga permanent în înălţime, se impunea găsirea urgentă a unei alte soluţii pentru asigurarea păcii şi armoniei sociale.

La o aproximativ o sută de ani după, se pare, Primul Război European, Montesquieu încerca să desluşească spiritul legilor. În întreprinderea sa, gânditorul francez sesizează că, spre deosebire de pasiuni care-i determină pe oameni să fie răi, interesele îi disciplinează. Era vremea în care se credea că singura în măsură să domesticească fondul nostru subuman era gândirea raţională. De climaxul raţionalismului francez, care propunea cugetarea ca unică modalitate de domesticire a pornirilor viscerale ale insului, ne despărţeau mai puţin de cincizeci de ani. Cu toate acestea, din ce în ce mai mulţi înţelegeau meteahna grea de care suferea filosofia. Căci nu la om, aşa cum este, se raporta filosoful, ci la om aşa cum ar trebui să fie. Astfel, catehismele diferiţilor filosofi prind nu la masă, ci la o minoritate. Raţiunii deci, încă de pe atunci, i se contesta putinţa de a ţine în lesă fondul subuman al insului.

Care este atunci antidotul împotriva pasiunilor omeneşti, generatoare de dezordine şi instabilitate socială ? E întrebarea la care încearcă să ofere un răspuns Pasiunile şi interesele. După Vico, răspunsul e cât se poate de simplu şi se află chiar sub ochii noştri. Remediul e societatea. Carenţele majore ale neamului omenesc – cruzimea, zgârcenia şi ambiţia – se metamorfozau graţie ei, societăţii, în armate, comerţ şi curţi regale, care erau de fapt tot atâtea incarnări ale forţei, bogăţiei şi înţelepciunii. Aşadar societatea, iar nu raţiunea, era înzestrată după Vico cu abilitatea de a transforma viciul în virtute. Spinoza era întrucâtva refractar în a atribui acest merit societăţii. Îl apropie de Vico însă credinţa că un afect nu poate fi înfrânat. Doar redirecţionat. Dar redirecţionat de un tot de un afect, mai puternic însă. Bunăoară, fericirea, care este echivalată de Spinoza cu virtutea, e simplă plăcere. Suntem fericiţi, deci şi virtuoşi, nu fiindcă ne putem ţine în frâu pornirile senzuale. Ci pentru că satisfacţia prilejuită de fericire e atât de mare, încât plăcerea ocazionată de alte afecte, mai puţin intensă, devine neinteresantă şi astfel de lepădat. Spinoza era convins de forţa şi autonomia pasiunilor. Nu intuise însă că plăcerile, prin asmuţirea unei împotriva alteia, pot fi şi manipulate. Sesizând că doar ambiţia poate contracara ambiţia, Părinţii Fondatori trec de punctul în care rămăsese blocat Spinoza şi introduc în Constituţia americană principiul separaţiei puterilor în stat

Ce scapă minţii genialului şlefuitor de lentile din Amsterdam, cade în plasele întinse de inteligenţa lui David Hume. Filosof, psiholog şi, spunem noi, mai ales economist, Hume vede omul ca pe o sumă de contradicţii. De aici concluzia că o pasiune poate fi îmblânzită doar de o alta, contrarie şi mai puternică. Singura egală, şi care o şi întrece, a dragostei pentru plăcere este dragostea pentru câştig, constată Hume. Cauza acţiunii economice, deci a străduinţei insului de a-şi procura resurse rare, este tocmai obţinerea de plăceri. De altfel, valoarea de schimb a unui bun, scrie contemporanul lui Hume, Adam Smith, e dată de satisfacţia pe care deţinerea, folosirea şi consumul său o generează. Utilitatea unui bun, şi preţul ca expresie a utilităţii, depind de plăcerea pe care acesta o ocazionează prin satisfacerea unei nevoi. Nu e plăcere mai mare a bogatului, remarcă un Adam Smith care anticipa astfel paradigma emulaţiei pecuniare a lui Veblen, ca aceea de a se afişa cu lucruri pe care nu mulţi le posedă…

Dar în a doua jumătate a secolului XVIII, sărăcia era încă văzută ca virtute, iar bogăţia ca sursă a depravării. David Hume contestă însă uzanţele vremii şi demonstrează cum luxul poate face casă bună cu virtutea. Produsele de lux, după care nobilul britanic jinduia, îl fac pe acesta să regândească organizarea muncii şi să-şi intensifice eforturile productive. Astfel câştigul sporeşte, iar nobilimea e în măsură să îşi aproprie luxul pe care şi-l dorea. Dar nu doar avuţia păturilor superioare trebuie să crească. Într-o Anglie aflată la câteva decenii distanţă de faza decolării economice şi având mare majoritate a populaţiei masată în agricultură, sursa armoniei sociale, a unei societăţi civillizate şi a unui stat puternic este stimularea prosperităţii cetăţeanului, consideră Hume care dă o lovitură grea concepţiei mercantiliste. Nu cantităţile de aur pe care le deţine la un moment dat vor transforma Anglia într-o ţară temută. Ea va fi astfel doar atunci când va avea cetăţeni prosperi şi demni. Deci prosperitatea nu mai este viciu, ci devine raţiune de stat.

Se pare că primul care ar fi intuit chipul în care funcţionează mâna invizibilă e Montesquieu. Pentru el, insul aflat în căutarea onoarei, cel ce urmăreşte un interes personal deci, urneşte angrenajul masiv al corpului politic şi contribuie astfel la binele comun. Adam Smith e mai pragmatic. Echilibrul general e asigurat tot de urmărirea unui interes egoist, dar nu de unul spiritual, precum căutarea gloriei, ci de unul cât se poate de numărabil : dorinţa de înavuţire. Necontenita încercare a fiecăruia de a-şi îmbunătăţi condiţia prin acumularea de bunuri contribuia la binele general al societăţii.

Nu trebuie să faceţi binele, îşi sfătuia Adam Smith contemporanii. E suficient să vă urmăriţi interesul, iar binele va izvodi, ca produs secundar, din această conduită. În discursul vremii, termeni precum viciu şi pasiune sunt acum substituiţi prin interes şi avantaj. Schimbarea de atitudine faţă de câştig, unul dintre păcatele fundamentale enunţate de Sf. Augustin în secolul IV, alături de goana după putere şi goana după plăceri sexuale, se explică nu doar printr-o stratagemă discursivă. Realizarea interesului personal este privită în vreme drept conduita model, calea curativă pe care trebuie să o urmeze orice activitate publică şi privată. Interesul nu înşeală, aşa încât urmărirea acestuia aduce bunăstare, iar comportamentul mânat de interes devine previzibil şi transparent. Adică similar aceluia al unei persoane virtuoase. Iată cum în gândirea post-hobbesiană, lăcomia, pentru că presupunea constanţă, se transformă în virtute.

În lucrarea de faţă, Hirschman încearcă să ofere o altă perspectivă asupra obârşiei capitalismului, diferită de explicaţia weberiană. Nu contestă că apariţia activităţilor capitaliste e legată de doctrina protestantă a mântuirii individuale, conform căreia prosperitatea insului în vreme era semn bun, semn că era alesul lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică în loc de linişte şi cu verdeaţă. Însă apariţia şi răspândirea capitalismului s-ar fi datorat şi unor încercări disperate în timpul secolelor XVII-XVIII de a stopa ruina societăţii prin reorientarea pasiunilor umane către activităţi favorabile ordinii interne şi internaţionale. Cum avariţia şi dorinţa de înavuţire sunt inofensive, capitalismul poate fi privit ca modalitate de îmblânzire a pasiunilor, “tehnică” născocită de o elită deja existentă, comparativ cu teoria weberiană referitoare la o elită în ascensiune.

Scrisă de Lucian Dumitrescu

No related posts.