Despre om – TREPTELE BUCURIEI

Autor: Ernest Bernea
Editura: Vremea
Rating:

Am devenit obişnuitul cărţilor stufoase ce numără sute de pagini, cu fraze pompoase ce conţin zeci de neologisme şi cu numeroase note de subsol întinse uneori pe câteva pagini, semn că erudiţia autorului e neţărmurită. Astăzi, în mediul academic şi universitar valoarea şi atractivitatea unuei lucrări e dată de numărul notelor de subsol şi de aria ocupată de bibliografia. Am recitit o astfel de carte zilele trecute, carte ale cărei referinţe, valoroase altfel, erau înşirate pe aproape o sută de pagini. Cu Treptele bucuriei, Ernest Bernea se situează la antipod.

Cartea-eseu nu e stufoasă, nu abundă în neologisme şi note de subsol savante, nu are referinţe bibliografice vanitoase, care să înghită zeci de pagini. E simplă. Dar de o simplitate extrem de complexă, întrucât înţelepciunea este prezentă la tot pasul. În modul de structurare al cărţii, în alcătuirea frazei, dar mai ales în învăţăturile strecurate de autor în fiecare paragraf. Căci e o carte de învăţături, care brăzdează adânc fiecare pagină, aşa încât cititorul sagace, dar mai ales răbdător, ce sădeşte o fărâmă din propria-i sensibilitate pe ogorul înţelepciunii autorului, va avea surpriza ca, la final, s-o primească înapoi însemnat sporită. E o carte grea. Dar grea tocmai din pricina desimii şi intensităţii înţelepciunii ei, care dau celor cu puţin peste o sută de pagini anvergura unui veritabil tom. Treptele bucuriei mi-a redeşteptat sentimentul pe care l-am nutrit la lecturarea primei cărţi a lui Bernea: acela că, prin nu ştiu ce alchimie, o bibliotecă întreagă, cu sute de manuscrise valoroase, fusese topită în nu foarte multe pagini. De o erudiţie copleşitoare, autorul e smerit. Ştie că umilinţa, contrapondere, şi astfel regulator sufletesc, a orgoliului zgândărit de fiecare pas în plus pe muntele cunoaşterii, e condiţie a bucurării.

Atingerea unui ţel provoacă omului o stare interioară de satisfacţie, pe care Bernea o asimilează bucuriei. Dar nu orice întreprindere dusă la bun sfârşit bucură omul, căci mulţumirea interioară e rodul exclusiv al împlinirii idealului liber ales. Bucuria nu apare atunci când voinţa este orientată spre atingerea unui scop impus de altul, la care omul nu a consimţit deci, pentru simplul motiv că ea, bucuria, este o stare de libertate, situată în afara oricărei constrângeri. Nu toţi oamenii se pot bucura. Bunăoară, omul rău, chiar dacă-şi îndeplineşte misiunea încredinţată, nu înseamnă că se şi bucură, pentru că doar lucrul dus la bun sfârşit bucură. Răul sfârşit stăvileşte bucuria. Motiv de bucurie este şi aflarea unui sens superior al vieţii, înălţarea idealului deci, şi depăşirea fondului subuman, bucuria ca stare de plinătate. Prin intensitatea trăirilor produse, ea îmbogăţeşte omul şi-l face să se reverse întru fericirea celorlalţi. Este împăcare prin tihna şi pacea sufletească pe care le aduce, iar prin experierea unor valori perene, precum adevărul şi frumuseţea, bucuria este desfătare şi putere.

Bucuria nu trebuie confundată cu plăcerea, între cele două existând o însemnată deosebire calitativă. Consecinţă a conformismului social şi a ratării prea-plinului vieţii, plăcerea e locul senzaţiilor epidermice, încheiere potrivită a năzuinţei către idealuri mediocre, superficiale. Este exterioară, vine de afară şi nu presupune urmă de efort, disciplină, nevoinţă. E distracţie. Bucuria este creaţie, stare a omului care caută necontenit permanenţele şi care nu se năruieşte interior prin procurarea de satisfacţii mărunte. Semnul egal nu se poate pune nici între bucurie şi fericire, deşi, printr-o confuzie de limbaj, se suprapune adesea domeniul moral, al bucuriei, cu acela metafizic, al fericirii. Complementare prin fondul lor existenţial comun, bucuria şi fericirea se referă la temporalităţi distincte. Astfel, bucuria este esenţa vieţuirii istorice, în timp şi spaţiu, câtă vreme fericirea, credinţă în viaţa de apoi, sfidează timpul, situându-se într-un plan extratemporală.

Bucuria de a fi a omului care a depăşit stadiul zoologic şi osteneşte pe drumul abrupt al înţelegerii tainelor existenţei e prima treaptă a bucuriei, atinsă printr-o severă disciplină intelectuală şi spirituală care zămisleşte demnitatea de a fi om. Scării bucuriei i se adaugă o nouă treaptă prin actul de cunoaştere ce are ca resort setea omului de absolut şi nevoia de a se dumiri în privinţa legilor care guvernează lumea şi viaţa, şi este întregită prin actul de creaţie ce potenţează natura şi cultura.

Treptele bucuriei este o povestire despre om înţeles în integralitatea sa. Nu este o poveste despre individ ori ins, adica despre omul fragmentat. Însetat de împlinire, omul din povestirea-învăţătură a lui Bernea poate fi animat şi de stări opuse bucuriei. Dorul şi tristeţea, simţiri antitetice bucurării, vădesc un deficit, o lipsă, o întârziere pe drumul împlinirii, comparativ cu prinosul, bogăţia şi plinătatea bucuriei. Prefigurare a fericirii, bucuria e semn că lacuna de ideal care genera dor şi tristeţe a fost umplută. Neînţelegerea rostului său în lume e cauza maximei întristări a omului, aşa încât desprinderea sufletului de ancorele fondului subuman semnifică momentul începerii ascensiunii pe treptele bucuriei.

Munca şlefuieşte caracterul omului şi-i oţeleşte voinţa. Ea poate fi izvor de bucurie atunci când este liberă şi are veleităţi creatoare, după cum, atunci când este forţată, se poate transforma într-o veritabilă pedeapsă. Corect dozată, munca galvanizează disciplina interioară, răbdarea, tenacitatea şi respectul faţă de semeni. Dimpotrivă, trândăvia sau lipsa activităţii, precum şi excesul de muncă năruiesc cel mai de preţ lucru al omului: sufletul său. Împlinirea unui ideal aduce bucurie doar dacă scopul a fost liber ales. La fel, munca e sursă a bucuriei doar dacă-i liberă. Pe lângă libertatea de a face răul, care-i o libertate înrobitoare, Bernea identifică libertatea ca responsabilitate. Aşadar, omul este liber doar dacă se manifestă responsabil în raport cu idealul său cel mai înalt: lămurirea rostului său în vreme. Pentru asta e nevoie de disciplină, atât intelectuală, cât mai ales spirituală. Iar calea de disciplinare a spiritului este asceza. Au o înţelegere greşită a ascezei aceia care o privesc ca pe o renegare a naturii materiale, deoarece, vrem nu vrem, aceasta este parte integrantă a condiţiei omului aflat în secol. Prin preluarea controlului asupra părţii noastre materiale de către cea spirituală, asceza capătă funcţie de ordonare întru amplificarea vieţii. Practicată cu măsură, căci multe sunt formele ei maladive, asceza este calea regenerării omului şi a lumii înconjurătoare.

Dar asceza, ca tehnică a salvării omului, are un ideal îndoit. Prin asceză te cucereşti pe tine însuţi, dar, concomitent, îi îndrumi şi pe ceilalţi. Omul frumos este purtătorul conştiinţei necesităţii luminării semenilor săi, o conştiinţă de model altminteri spus. Căci menirea lui este aceea de a lumina calea nu doar pentru el, ci şi pentru aceia care rătăcesc în întuneric. Dintr-o carte despre om, ce musteşte de înţelepciune, nu puteau lipsi cugetările despre trup şi conştiinţă, cunoaştere şi creaţie, bine şi rău, dragoste şi transfigurare, despre femeie şi legătura sexuală. Încheiem cu semnalul de alarmă pe care Bernea îl trage în legătură cu consecinţele pernicioase ale îndrăgirii unei idei. Pe nesimţite, dragostea de om poate fi subminată de dragostea pentru ideea de om, o iubire generatoare de crunte suferinţi.

Scrisă de Lucian Dumitrescu

Related posts:

1. Ce nu am învăţat la şcoală despre Renaştere – DIALECTICA SPIRITULUI MODERN
2. Simone Weil sau treptele iubirii – FORME DE IUBIRE IMPLICITĂ A LUI DUMNEZEU