Despre spaţiul vital – THE GEOPOLITICS READER

Autor: Gearoid Ó’ Tuathail
Rating:

Când vorbim despre geopolitică, remarcă Ó’ Tuathail încă din preambulul lucrării, ne referim de fapt la politică. Geopolitica este un discurs, un mesaj, o perspectivă, culturală şi politică, asupra politicii externe şi geografiei. Este îmbinarea dintre cunoaştere şi putere. De altfel, aceasta este ideea principală a manualului de geopolitică aici recenzat: geopolitica este un discurs, nimic mai mult.

Totuşi, autorul încearcă să fie echidistant. Aşa se face că în prima parte a lucrării, dedicată geopoliticii expansioniste imersată în principiile darwinismului social, ne este înfăţişată maniera în care era îmbrăţişată geopolitica de către cea mai controversată personalitate a domeniului: Karl Haushofer.

În zorii secolului XX, statul era văzut ca un organism viu lebendiger Organismus, cu o teribilă foame de spaţiu. În lupta dintre state, tot atâtea organisme vii, va supravieţui cel mai bine înzestrat, adică posesorul celui mai vast teritoriu, factor decisiv pentru anvergura şi altitudinea destinului naţional. De aici geopolitica spaţiului vital Lebensraum, potrivit căreia datoria unui stat cu o prea mare desime a populaţiei – cazul interbelic al Germaniei şi Japoniei – este aceea de a-şi extinde necontenit teritoriul. Inspirându-se puternic din opera lui Friedrich Ratzel, artizanul perspectivei spaţiului vital în sfera geopoliticii este Karl Haushofer. Greu încercat de înfrângerea suferită de Germania în Primul Război Mondial, acesta se retrage în lumea academică ca profesor de geografie politică la Universitatea din München. E de părere că geopolitica este la fel de veche ca istoria însăşi, în pofida faptului că fundaţia sa ştiinţifică fusese abia recent turnată.

Avantajul geopoliticii, opina Erich von Drygalski, mentorul lui Haushofer, este acela că aceasta oferă posibilitatea de a vedea naţiunile aşa cum sunt ele de fapt, iar nu cum am dori noi să fie. Din acest motiv, e imperios necesar, subliniază Haushofer, ca profilul intelectual al viitorilor oameni de stat să fie conturat nu doar de jurisprudenţă şi ştiinţele politice, cât mai ales de istorie şi geografie, acestea fiind în măsură să evidenţieze aspectele obscure ale strategiei care diriguieşte evoluţia unui stat în câmpul relaţiilor internaţionale. Considerată deci aptă să ofere o perspectivă realistă asupra configuraţiei mapamondului sub raportul relaţiilor de putere dintre state, geopolitica era ştiinţa exactă care punea la dispoziţia oamenilor de stat germani informaţiile necesare supravieţuirii patriei. Ca şi Dimitrie Gusti, avocat al sociologiei însă, Haushofer vedea în geopolitică modalitatea de conexare a actului politic la cunoaşterea livrată de cercetarea ştiinţifică.

Din această pricină, fiind judecată deci ca efort depus în slujba propăşirii statului pe cale militară (un stat expansionist, ca şi celelalte), geopolitica este cotonogită după al Doilea Război Mondial. În anul 1954, Richard Hartshorne o etichetează ca frauduloasă din punct de vedere intelectual, suspectă ideologic, mânjită de asocierea cu nazismul, rasismul, expansionismul şi politicile genocidale ale acestuia. Toate acestea în pofida faptului că pentru Haushofer variabila independentă de care atârna destinul naţional era spaţiul, iar nu rasa, că naţionalismul său era unul aristocratic, iar nu de respiraţia naţionalist-socialistă, că fiul său Albrecht este asasinat de către Gestapo ca urmare a implicării în operaţiunea Walkiria, tentativa eşuată de asasinare a lui Adolf Hitler din anul 1944, nu în ultimul rând că liniile de forţă ale geopoliticii haushoferiene, atentă la ideile lui Mackinder, (necesitatea unei alianţe între o talasocraţie şi o telurocraţie, între Germania şi Uniunea Sovietică, strategie trădată în 1941 de sentimentele filoengleze ce-l animau pe Hitler) sunt nesocotite în al Doilea Război Mondial.

În răspăr cu poziţia adoptată de Richard Hartshorne, Michael Korinman consideră nedreaptă ostracizarea geopoliticii în temeiul argumentelor expuse mai sus, întrucât, e de părere acesta, reflecţiile geopolitice prinseseră contur cu mult înaintea lui Hitler. Geopolitica este resuscitată de Henry Kissinger în anii ’ 70, moment în care este considerată sinonimul potrivit pentru jocul de putere dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică.

Văduvită de drepturi succesorale din pricina aşa-zisului preaplin ideologic care stigmatizase serios etapa anterioară, geopolitica Războiului Rece este următoare secţiunea din manualul de geopolitică editat de Ó’ Tuathail. Ne sunt prezentate aici fragmente din scrierile artizanului geopoliticii îngrădirii, George Kennan, alături de discursul preşedintelui Harry Truman, cel care pune în practică strategia zăgăzuirii unei Uniuni Sovietice aflată în marş după al Doilea Război Mondial. Mulţumită succesului politic repurtat în faţa congresului, Truman iniţiază planul Marshall care asigură fundamentul funcţionării instituţiilor democratice în Europa centrală: prosperitatea populaţiei. Secţiunea este întregită de radiografia făcută relaţiilor internaţionale postbelice de către Andrei Zhdanov, de doctrina Brejnev a suveranităţii limitate şi de retorică wilsoniană a diplomaţiei sovietice de după 1985, forjată de noul Secretar General al PCUS, Mihail Gorbaciov.

Este abordată apoi geopolitica lumii post-Război Rece, o lume multipolară de data aceasta în care America era în căutarea unui nou adversar. Dacă timp de 60 de ani ameninţările la adresa lumii civilizate au venit dinspre Uniunea Sovietică, astăzi, remarcă Edward Said, discursul geopolitic localizează principalele pericole la adresa democraţiei în ţările Orientului Mijlociu şi Africii de Nord, care n-au făcut încă pasul spre zona post-istorică păstorită de valorile occidentale. Lectorul ia acum contact cu miturile excepţionalismului american aşa cum se iţesc acestea din discursul preşedintelui George Bush, care-i consideră pe americani singurii capabili să desfăşoare travaliul sisific al libertăţii. Căci atunci când americanii îşi asumă această sarcină, libertatea chiar funcţionează. Tot aici, lectorul ascultă acordurile discursului triumfalist american în interpretarea lui Francis Fukuyama, pentru care istoria s-a încheiat definitiv prin victoria repurtată de America asupra Uniunii Sovietice în Războiul Rece. Harta lumii este redesenată. Simplu de către Fukuyama, care separă actuala lume postistorică, fosta Lume I, de lumea încă istorică, ce înglobează fostele Lumi a II-a şi a III-a, adică naţiunile, care din pricina religiei şi naţionalismului, atât de desuete, refuză deocamdată să se ospăteze cu ambrozia oferită de democraţie şi economia de piaţă. Complex, de către Samuel Huntington, care evidenţiază opt civilizaţii, printre care şi cea Slav-Ortodoxă, semn de cecitate intelectuală.

Lucrarea abordează în continuare mediul înconjurător, problematica acestuia fiind inclusă pentru prima dată în cuprinsul strategiei de securitate americană de către administraţia Clinton, după citirea, se pare, a pseudo-analizei academice pe care Robert Kaplan o face Coastei de Fildeş şi Sierrei Leone în articolul The Coming Anarchy. Manualul se încheie cu geopolitica subversivă, adică geopolitica societăţii civile care protestează faţă de liniile de forţă ale geopoliticii oficiale. Sunt înfăţişate în această extrem de interesantă ultimă secţiune problematica orientalismului (Edward Said), momentul ruperii tăcerii (Martin Luther King), puterea celor fără de putere (Vaclav Havel) şi vântul din adâncurile unui Chiapas spoliat, material şi spiritual, de prevederile acordului NAFTA (Subcomandante Marcos).

Principala carenţă a lucrării rezidă în prezentarea geopoliticii ca discurs, deşi, aşa cum arătam la început, autorul face eforturi, reduse însă, spre a prezenta şi posibila legătura dintre geopolitică şi ştiinţa. Doar că cel convocat pentru acest demers este Haushofer. Stigmatul colaboraţionismului, de care clasicul german nu scapă nici în această carte, nu-l face însă credibil, aşa încât lectorul puţin avizat e în pericol să judece geopolitica eronat.

Studiind potenţialul statelor, geopolitica ocupa poziţia hegemonică în câmpul ştiinţelor sociale, după Anton Golopenţia. În vizorul ei intra totalitatea virtualităţilor statului, adică resursele cu care este dăruit acesta: teritoriu, neam, populaţie, economia naţională, structura socială, modul de guvernare şi mediul politic. Prin urmare, continuă Golopenţia, efortul comprehensiv al geopoliticii nu va fi doar economic, politic ori geografic, ci, simultan, geografic, demografic, economic, social, cultural şi politic. Aflate într-o perpetuă dinamică, statele – de remarcat, din nou, statul suveran ca unitate de analiză, spre deosebire de, astăzi, statul cu suveranitate discutabilă, regiune, planetă (mai ales în cazul geopoliticii mediului înconjurător), civilizaţii, fluxuri ş.a. – trebuie investigate în permanenţă, aşa încât cercetarea geopolitică trebuie să emită în permanenţă, zilnic mai precis, buletine meteorologice. Prin urmare, elitele politice care se respectă trebuie sa mănânce geopolitică pe pâine.

Scrisă de Lucian Dumitrescu

No related posts.