Despre vrăji, numai de bine

Momentul ieşirii din Egipt a poporului lui Israel este însoţit de ceea ce azi s-ar numi, în limbajul nostru, un campionat al magiei. S-au înfruntat, după cum bine se ştie, Moise şi Aaron, pe seama sclavilor evrei, pe de o parte, şi magii, în numele Faraonului, de cealaltă parte. Punctul de vedere sacru este expus în Biblie şi accesibil oricărui lector. Ceea ce ne interesează pe noi este cum s-au văzut toate din unghiul suveranului egiptean. Pentru a înţelege şi mai bine conflictul care l-a opus Profetului israelian, trebuie să ne întoarcem în momentul în care, pe muntele Sinai, Moise încearcă să refuze misiunea cu care îl însărcinează Dumnezeu: “Cine sunt eu, ca să mă duc la Faraon, regele Egiptului, şi să scot pe fiii lui Israel din ţara Egiptului?” (Ieşirea 3: 11)

Dumnezeu îl dăruieşte pe alesul lui cu două lucruri esenţiale. Primul este o probă intelectuală: “Eu sunt Cel ce sunt.” (3, 14), pe care trebuie s-o transmită “bătrânilor fiilor lui Israel”. Referitor la implicaţiile adânci ale acestei injoncţiuni, rabbinul Moise Maimonide comentează: “Dumnezeu îi dădu atunci o cunoaştere pe care trebuia să le-o comunice, astfel încât să stabilească pentru ei existenţa lui Dumnezeu, şi aceasta este [ceea ce exprimă cuvintele] ehye aşer ehye (“Eu sunt cel ce sunt”). [...] Tot misterul este în repetiţia, sub formă de atribut, a cuvântului însuşi care desemnează existenţa. [...] Şi, exprimându-se primul nume, care este subiectul, prin ehye, şi al doilea nume, care îi serveşte drept atribut, prin acelaşi cuvânt ehye, s-a declarat, ca să zicem aşa, că subiectul este identic cu atributul. Aceasta este deci o explicaţie a ideii că “Dumnezeu există, dar nu prin existenţă”, astfel încât această idee este rezumată şi interpretată: “Fiinţa care este Fiinţa”, adică, Fiinţa necesară, Şi aceasta este într-adevăr ceea ce se poate stabili în mod riguros pe cale demonstrativă, [adică faptul] că există ceva a cărui existenţă este necesară, care nu a fost niciodată non-existent şi care nu va fi niciodată, [...].” Este neîndoios faptul că, printre bătrânii sclavi israelieni din robia egipteană se aflau unii capabili să fie fulgeraţi, ca şi rabbinul Maimonide secole mai târziu, de această evidenţă intelectuală, aceea care îi conferă Profetului Moise autoritatea de care are nevoie în faţa poporului său. Al doilea lucru cu care este dăruit de Dumnezeu este capacitatea de a interacţiona la nivelul fenomenelor: toiagul-baghetă-magică se transformă în şarpe, şi apoi revine la forma iniţială (4: 2-4); mâinile lui, băgate în sân, sunt scoase “albe ca zăpada de lepră”, apoi iarăşi băgate în sân, revin la forma iniţială (4: 7). Un gând şi o putere…

Nu vom intra în detaliile privind plăgile pe care le aduce asupra Egiptului puterea lui Moise. Sunt prea notorii şi prea uşor de găsit în textul Ieşirii pentru a le enumera şi noi aici, cu aerul că spunem ceva inedit. Ce ne interesează mai degrabă este de ce Faraonul a refuzat în multiple rânduri cererea celui ce se prezenta enunţând un mandat divin. Fără să facem vreo nuanţare, şi nuanţele au aici o ponderea lor deloc neglijabilă, este evident faptul că pretenţia păstorului evreu octogenar, cu aere de vrăjitor, nu-l convinge: “Atunci a chemat şi Faraon pe înţelepţii Egiptului şi pe vrăjitori şi au făcut şi vrăjitorii Egiptenilor asemenea lucru cu vrăjile lor.” (7: 11). Saturat de farmece, nimic nu-l mai impresionează…

Principial, suveranul Egiptului nu poate fi condamnat. Lui nu i s-a oferit şansa de a percepe, asemeni bătrânilor lui Israel, că Moise vine în numele Celui ce este. El nu putea vedea decât partea spectaculoasă, de la etajul cel mai josnic: broaşte, ţânţari, tăuni şi alte grozăvenii încă şi mai mari. Adică ceva ce şi vrăjitorii lui puteau face, cu mai mare sau mai mic succes. Există o dimensiune tragică în destinul acestui rege-zeu confiscat de un show de iluzionişti a cărui scenă este, întâmplător, ţara lui. Nimic raţional, nimic intelectual, nimic metafizic nu i se oferă, doar un moşneag care cere insistent, în numele unui grup, autonomie pe criterii etnice, cu consecinţe economice negative uşor de anticipat. Faraonului i se refuză evidenţa intelectuală, lui i se solicită credinţa, pe măsura adagiului care spune că nimănui nu-i cere Dumnezeu mai mult decât poate da. O lume pe dos, o lume în care sclavii israelieni folosiţi la fabricarea cărămizilor sunt cu mult mai vii intelectual decât primul sacerdot-luptător al Statului…

Secole mai târziu, Iisus se întâlneşte, în propriul său popor, cu aceeaşi atitudine cu care s-a confruntat Moise atunci când cere slobozirea israelienilor din robia egipteană. Reproşul care i s-a adus constant era aceea că faptele lui inexplicabile au la bază forţe demonice: “Fariseii însă, auzind, ziceau: Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor.” (Matei 12: 24). Lectorul postmodern se va fi întrebând de ce misiunea lui Iisus s-a lovit constant de şicanele unor grupuri religioase iudaice pentru care religia era lucrul capital, ajungându-se până la ostilitatea activă a ierarhiei religioase supreme a Templului. Incursiunile în istoria vremurilor ne aduc la cunoştinţă faptul că pretenţiile mesianice au fost formulate de mai multe personaje, iar putinţa de a lucra la nivel fenomenal n-a fost nici ea monopolul christic: Simon Magul, contemporan cu o mare reputaţie în ale vrăjitoriei, înviase un bou înecat pe fundul unui lac cu câteva sute de ani înainte. Ce avea Nazarineanul în plus? Argumentul intelectual. Lumea amorţită voia însă circ, tânjea după spectacol: “Atunci i-au răspuns unii dintre cărturari şi farisei, zicând: Învăţătorule, voim să vedem de la tine un semn. Iar el, răspunzând, le-a zis: Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da…” (12: 38-39) Atunci când i se solicită o vrajă, Iisus refuză, pentru că vrăjile, în absenţa unui gând lămurit şi înalt, nu dovedesc nimic.

Atunci când crepusculul lumii îşi va arăta ineluctabil primele raze tenebroase, un negustor arab din Mekka va clama şi el profeţie coborâtă prin Arhanghelul Gibril de la Dumnezeu cel Unic. Intrat în contact cu triburile evreieşti din Medina, i se va cere să dea un semn, să-şi demonstreze abilităţile în ale vrăjitoriei. Muhammad va refuza de fiecare dată, la ce bun un vrăjitor în plus?, când “Dacă oamenii şi djinnii s-ar strânge ca să facă ceva asemeni acestui Coran, ei nu vor face nimic care să-i semene, chiar dacă s-ar sprijini unii pe alţii.” (Sura 17 Cea a călătoriei în noapte, 88). Nicio vrajă, nicio încercare de a adăuga gestul vizibil în sprijinul evidenţei intelectuale. Doar Coranul, ale cărui versete se numesc în arabă ayat, adică minuni. Superba ariditate de sorginte metafizică a lui Muhammad în raport cu manipularea fenomenelor contrastează în mod vădit cu aplecarea spre cele ce se pot constata prin simţuri a contemporanilor săi, a urmaşilor lor, şi care între timp a devenit modul cel mai important al oamenilor de a crede că pot accede la cunoaştere…

Scrisă de Radu Iliescu

No related posts.