Dimensiunea românească a existenței. Despre actualitatea identitară, cu autori vechi

Mircea Vulcănescu – Dimensiunea românească a existenței. Despre actualitatea identitară, cu autori vechi |

Recenzia ce distila cu ceva vreme în urmă un text vulcănescian în care era discutat rostul tinerelor generații făcea referire (și) la lumea valorilor românești, o ordine absolută, țâșnită din ADN-ul spiritual al neamului românesc. Care îi era vehicul și împlinitor în istorie. Poate părea anacronică o discuție despre popoare și rolul istoric al acestora într-o arhitectură politico-economică în cadrul căreia se vorbește mai degrabă de minorități și de identități fundamentate ideologic decât despre popoare și identități cu temelie culturală. Chiar îl auzeam la un moment dat pe un domn, ce se perindă frecvent pe la televizor, contestând vehement ideea de neam, pe motiv că mult mai potrivită cu actualul profil identitar al cetățenilor României este termenul de populație.

Că altfel spus, România este locuită astăzi de o masă de oameni lipsită de pulsiuni identitare, a cărei principală preocupare este ziua de mâine. Ce nu părea să știe acest domn e că sărăcia, pe lângă componenta materială la care fac referire preponderent studiile sociologice, are și o componentă spirituală, inclusă de Oscar Lewis în așa numita cultură a sărăciei. E un fenomen manifest mai ales în periferiile sistemului mondial, acolo unde modernizarea bruscă a contorsionat reperele culturale ale comunităților locale. Cu hărți mentale redesenate rapid, acestea și-au pierdut jaloanele identitare și-au început să rătăcească în vreme. Au sărăcit identitar, iar istoria le-a stins lumina.

În mod obișnuit, funcția de a repera alunecările identitare aparține elitei culturale. Iar atunci când le reperează, aceasta dă răspunsurile cuvenite. În România, situația este răsturnată. Lipsită de repere autohtone, elita culturală fie nu constată hemoragia identitară, fie o remarcă, dar stă cu mâinile în sân, fie îi crește debitul, atunci când n-o cauzează direct. Domnul cu pricina se mărginea să constate refluxul identitar postcomunist. Care-i evident. Contrazicându-și preopinentul, ce-i înfățișa poporul român ca o entitate nu doar biologică, ci și spirituală, impulsionată de o aceeași limbă, de legea ortodoxă, de eroi și tradiții comune, deci o comunitate cu sens de viață, și aruncând asupra neamului o perspectivă împrumutată din zoologie, am înțeles că locul domnului cu pricina este la abator, nu la televizor. Și că nu va contribui la resurecția identitară a românilor.

Grav este că astfel de inși stau la catedră, ceea ce transformă sistemul de învățământ românesc într-un abator identitar, iar pe absolvenți în rinoceri. Și Occidentul produce rinoceri pe bandă rulantă. Diferența consistă în mentalitatea imperială a rinocerilor din Germania, Anglia și Franța, diferită de mentalitatea provincială a rinocerilor autohtoni, al căror respect de sine este subminat sistematic de rinocerii bătrâni, nesimțitori față de cultura și istoria națională.

Și-atunci, excedat de aberațiile debitate ritos de intelectualii din mainstream, cei care înjură România și pe români în numele diversității, te întorci în timp. Dacă ai vreme, chef și pe cineva, de regulă un profesor, care să-ți spună că România, atât ca realitate socială, cât și ca simțământ, a trăit și vremuri mai bune. Așa l-am aflat pe Mircea Vulcănescu.

Gânditor creștin, Vulcănescu vede neamul nu ca pe o entitate biologică al cărei singur liant este limba. Pentru el, poporul este o comunitate ontologică, ce stă la încheietura istoricii cu metafizica. O comunitate de soartă cu viață specifică deci, ai cărei marcatori identitari sunt ,,pământ, sânge, trecut, limbă, datini, obicei, cuget, credință, virtute, muncă, așezăminte, port, dureri, bucurii și semne de trăire laolaltă, stăpâniri și asupriri (…)’’. Concepția ce răzbate din paginile lucrării în discuție e una primordialistă, neamul fiind comunitatea spațio-temporală de bucurie și suferință, de izbândă și înfrângere a unei etnii. Dar perspectiva, înainte de a fi sociologică, e în primul rând metafizică. Pe filieră aristotelică, Vulcănescu socotește că neamul este o potențialitate, că acesta nu este altceva decât ceea ce facem noi din el. Dacă îți apare doar ca populație, nu-i nimic. E doar un semn că ești neputincios, din diverse pricini, să vezi dincolo de liziera biologică a neamului.

Privit metafizic, neamul se actualizează cu fiecare generație, scrie Vulcănescu. E proeminent ori difuz în istorie în funcție de efortul fiecăruia de a pătrunde în regiunea ontologică specifică lui. ,,Istoria e plină de neamuri care s-au stins și sunt și neamuri care și-au trădat destinul’’. Și cum poți descoperi și viețui pe platoul ontologic al neamului românesc altfel decât prin intermediul culturii române. După ce se închinase prea mult timp la icoanele străinătății, Vulcănescu cere tineretului român interbelic să adere la un ideal cultural românesc. Ce nu presupunea preocupare exclusivă pentru subiecte românești și nici voința de a crea românește. Idealul cultural românesc era servit doar de acela ce avea putința de a crea românește. De aici, necesitatea imersării în cultura română. Altminteri, slujești idealul cultural al unei populații.

Cu românitatea, adică cu a fi om într-un fel anume, nu se întâlnesc toți cetățenii români (iar rinocerii la care mă refeream la un moment dat au un aport considerabil în ratarea acestei întâlniri). Ceea ce mă face să cred că, într-adevăr, există o populație a României, formată din cetățeni pentru care țara are doar o semnificație administrativă, și un neam românesc, ce pulsează diferit, în cei pentru care România înseamnă și altceva decât o clasă politică coruptă și hrăpăreață, o societate caracterizată de o incredibilă polarizare a veniturilor și servicii publice debile, cu familii destrămate, tineri dezorientați și cu o lume rurală părăginită. Neamul persistă în cei care resimt azi refluxul românității. Dar și în cei care nu-l resimt, deşi, virtual, neamul este şi în ei, nedescoperit însă. Prin urmare, întâlnirea cu românitatea, care este o caracteristică spirituală imuabilă după Vulcănescu, ce dă omeniei un profil distinct, se poate produce sau nu. O dată resimțită, o astfel de vibrație identitară poate fi îmbrățișată sau respinsă. Dimensiunea românească a existenței e scânteia ce poate aprinde – nu-i obligatoriu – flacăra simțămintelor românești. Apariția, durata și intensitatea trăirii depinde de dumneavoastră.

E limpede deci că Vulcănescu n-a considerat neamul o populație, adică o cohortă biologică obținută prin bokanovskificare. Preocupat mai ales de fibra spirituală a neamului românesc, autorul s-a străduit să o separe de cea caracteristică celorlalte popoare cu care am avut legături de-a lungul vremii. Iar în acest sens, probabil o noutate pentru mulți dintre dumneavoastră, fiindcă astfel de abordări sunt tipice elitelor etnocentrate, pe cale de dispariție azi în România, stabilește drept criteriu de judecată firea românului. Etalonul nu este occidentalul și privirea pe care acesta o aruncă asupra românului, ci o icoană românească cu care este comparată alteritatea. Investigarea dimensiunii românești a existenței pleacă de la gândirea filosofică a marilor gânditori români. Însă cercetarea apasă mai ales pe substratul acestor creații, pe elementele preexistente lor: ,,configurația limbii și (…) structura simbolurilor expresive cu circulație generală în poporul românesc, altfel zis, (…) capodoperele de gând pe care s-au croit cuvintele (s.m., – L.D.)’’.

Deci nu atât cu ajutorul operei culte se developează dimensiunea românească a existenței, cât mai curând cu ajutorul culturii populare, Vulcănescu încercând să evidențieze profilul ethosului românesc, abisalitate sufletească și psihologică care modelează într-un fel anume gândirea și simțirea românului. Folosește în acest sens o cale apropiată de metoda fenomenologică, cum însuși se exprimă. Intuitiv, plecând de la limbaj, vădește semnificațiile sociale ale cuvintelor. Metoda folosită este de tip emic, o abordare calitativă ce extrage harta mentală a unei comunități cu ajutorul categoriilor locale, iar nu cu unele științifice, elaborate în bibliotecă. Dimensiunea românească a existenței, o dată scoasă la lumină, nu se dorește a fi un canon, indică Vulcănescu. Ci doar precizarea unei ,,reacții a noastră tipică’’.

Vulcănescu, din punct de vedere identitar, nu se revendică de la nici o idee occidentală. Este un răsăritean ce vrea să reliefeze gena identitară a unui popor de țărani din răsăritul Europei, fără să fie rușinat de propria-i obârșie (de aici, aprecierile lui Cioran). ,,Ce ne desparte de comuniști ne desparte și de fasciști și de catolici. Suntem răsăriteni’’.

Lumea românească stă sub semnul unei vaste solidarități universale. Viața insului depinde de o stea, după cum reaua lui făptuire întunecă soarele și luna. Din existența privită plenitudinar, derivă a doua caracteristică a lumii românești, o trăsătură ce caracteriza cândva întreaga gândire medievală, zice autorul: toate lucrurile au sens. Pentru român, lumea este asemenea unei cărți deschise. Toate lucrurile sunt însuflețite și au ceva de spus tuturor celor ce știu să asculte. E reluată aici ideea creștinismului cosmic, dezvoltată anterior de Mircea Eliade, dar într-o analiză care-i întărește temelia argumentativă. Lumea are caracter teofanic, mersul ei fiind influențat de un singur operator: Dumnezeu. Voința omului în raport cu voința divină deci, n-are nici o putere. Omul doar gândește, iar Dumnezeu hotărăște pentru el. ,,(…) tot ce se întâmplă se înfățișează românului cu un caracter de apariție, aș zice de teofanie, de arătare, de vădire a unei lucări transcognitive, care se săvârșește în lume, peste noi, lucrare continuu creatoare, care se săvârșește-n lume și la care ochiul omenesc e numai martor’’. Existența românului se desfășoară deci nu pe coordonatele personalismului energetic, de tip apusean, pentru care acțiunea precumpănește, ci după modelul personalismului teofanic, insul nefiind altceva decât ,,un fenomen neautonom al ființei universale’’, pe care caută s-o afle prin contemplație. Acțiunea economică, în atari condiții, pivotează nu în jurul rezultatului, ci în jurul unui ritual de a cărui respectare depinde valoarea economică obținută. Pentru apusean, cadrul ființării este timpul și spațiul, existența este posibilă hic et nunc, câtă vreme în metafizica răsăriteană fiinţarea este protospaţială şi prototemporală: ,,(…) pentru român, ceea ce se-ntâmplă are parcă fiinţă «înainte de a fi» şi şi-o păstrează şi după ce nu mai este în lume, în sensul acesta de hic et nunc. Intarea lui în lume e ca o cădere din altă lume, o «trecere», nu o «înfiinţare»’’.

Pe larg, despre cum Mioriţa este expresia nu a laşităţii românului, ci a personalismului său teofanic – fiinţă ce ascultă şi răspunde la chemarea divinităţii -, despre semnificaţia insului în metafizica răsăriteană, desptre lumea aceasta şi lumea de dincolo şi despre substratul trac al culturii române în Dimensiunea românească a existenţei. Sunt şanse ca după lectura lui Vulcănescu să înţelegeţi că faceţi parte din populaţia României, iar nu din poporul român. Şansele de a rămâne cantonaţi în prima categorie cresc simţitor dacă nu înţelegeţi că poporul este ceea ce faceţi dumneavoastră din el, în funcţie de străduinţa personală de a cunoaşte cultura şi istoria autohtonă. Și de a le interioriza.

Scrisă de Lucian Dumitrescu

Autor: Mircea Vulcănescu
Rating:
Editura Fundației Culturale Române
Anul apariţiei: 1991

Related posts:

1. Despre om – TREPTELE BUCURIEI
2. Dimensiunea stilistică a Spiritului – RELIGIE ŞI SPIRIT
3. Sociologie şi etnografie românească. Ordinea spirituală