Din nou, despre globalizare – IMPERIUL

Autori: Michael Hardt, Antonio Negri
Rating:

Configurarea politicului presupunea departajarea unor spaţii care la rândul lor corespund unor funcţii: sine şi alteritate; guvernanţi şi guvernaţi; domestic şi internaţional, instituţii şi societate etc. Filozofia modernă, căreia ştiinţa politica şi ulterios domeniul relaţiilor internaţionale îi sunt tributare, concep politicul ca o modalitate de sustragere a societăţii de sub imperiul nevoilor şi violenţei. Contractul social este încheiat şi suveranul statuat tocmai pentru a pacifica o stare naturală etern conflictuală. Încheierea contractului social nu pacifică întreaga specie şi urcă nivelul anarhic de la indivizi la state. Dacă statele nu ar exista într-un mediu anarhic nu am mai vorbi de relaţii internaţionale.

Realismul, liberalismul, şcoala britanică şi constructivismul îşi încep demersul de la premisa existenţei unei anarhii internaţionale, chiar dacă modalităţile de concepere a acesteia precum şi concluziile la care fiecare şcoală ajunge sunt diferite.

În ciuda globalizării, proliferarea agenţilor non-statali nu semnează epilogul existenţei statului, chiar dacă acesta este subminat. Deşi apariţia unui imperiu universal sau edificarea unei societăţi civile globale nu pot fi excluse ca posibilitate, vechea ramă clasică nu poate fi încă demisă la coşul istoriei.

Imperiul lui Michael Hardt şi Antonio Negri pare să spună însă contrariul. Imperiul universal, accelerat de procesul globalizării este deja aici şi trebui să ţinem cont de el.

Pentru apologeţii globalizării, aceasta nu este altceva decât o extrapolare a pieţei: un proces impersonal care fluidizează graniţele de orice fel şi intensifică interacţiunea. Pentru interpretările critice, mai ales conspiraţioniste globalizarea este realizată de către/şi în beneficiul anumitor naţiuni dar mai ales în contul anumitor grupuri de interese. Hardt şi Negri ne sfătuiesc să lăsăm deoparte literatura cu care ne-am obişnuit şi să începem să judecăm într-o altă paradigmă. Globalizarea nu este un proces care destructurează suveranitatea pentru a o înlocui cu o societatea civilă omogenizantă lipsită de ierarhie. Dimpotrivă. Procesul de mondializare creează o nouă suveranitate, sau mai bine zis o nouă structură a puterii pe care ei o numesc Imperiu. Termenul nu se referă la SUA, Uniunea Europeană, China sau orice alt actor pe care opinia comună şi literatura obişnuită ne-au acomodat. Pentru a le putea înţelege abordarea, autorii ne trimit către o perspectivă transcisciplinară care privilegiază conceptul medieval de Imperiu, aşa cum era el întrupat de pildă de statul Romano-Germanic. Deşi o entitate cu graniţe localizabile, imperiul medieval era în primul rând o viziune, un anumit mod de organizare a lumii terestre diferit de Biserică. Finite, graniţele sale anunţau pretenţia unei extinderi nelimitate până la cuprinderea întregului regn uman – Orbis universo!

În perspectiva lui Hardt şi Negri, Imperiul amintit denumeşte un anumit tip de organizare a capitalismului articulat în jurul unor centre clare de putere şi organizaţii internaţionale. Astfel sunt deosebite trei paliere ordonate piramidal: 1) marile puteri politico-eco-militare; 2) organizaţiile supranaţionale precum NATO, ONU, GATT, FMI precum şi corporaţiile transnaţionale; 3) ONG-urile sau alte forme de agregare: secte, biserici, sindicate etc. Cu riscul unei simplificări, se poate considera că viziunea lor este o sinteză între teoria super-imperialismului a lui Karl Kautski şi Omul unidimensional al lui Herbert Marcuse.

Pentru Kautski, în opoziţie cu Lenin, marile puteri urmau să creeze un cartel şi să conducă împreună mapamondul. Teoria lui reprezenta reluarea sub cămaşa marxismului a directoratului marilor putere europene din secolul XIX care se angajau să menţină în comun echilibrul de putere. De cealaltă parte, Şcoala de la Frankfurt şi mai ales Herbert Marcuse, cel mai ilustru şi influent reprezentat al său în rândul mişcărilor studenţeşti, analizează modul cum capitalismul a înrobit societatea postindustrială. Dacă prolateriatul secolului XIX şi începutul celui următor se afla cumva în exteriorul sistemului politic, lucrurile s-au schimbat după 1945. Statul-bunăstare şi producţia de masă au fost mijloacele prin care sistemul a pacificat şi absorbit revendicările proletariatului. Lanţurile, devenite din aur şi deci mult mai seducătoare sunt astfel mult mai greu palpabile. Omul unidimensional este omul societăţii de masă care îşi petrece timpul consumând (bunuri, produse, servicii, imagini, simboluri sub forma industriei de distracţie) fără a-şi mai afla esenţa autentică şi a mai căuta satisfacţiile spirituale.

Extrapolând şi insumând cele două direcţii ale curentului marxist: una mai degrabă economică şi alta filozofică, Hardt şi Negri denunţă o lume în care sistemul economic capitalist, perceput drept corupt şi inechitabil îşi exercită dominionul nu numai prin intermediul levierului economic sau militar ci şi prin propagandă şi mass-media.

Dominaţia este totală asupra indivizilor întrucât lanţurile, pentru a-l parafraza pe Marx în analiza asupra influenţei lui Luther în Germania: “Lanţurile sunt în inimă”.

Intervenţiile comunităţii internaţionale conduse de SUA împotriva unor entităţi percepute ca teroriste ori totalitare nu repezintă decât braţul armat al capitalismului oligarh. Suveranitatea statală, etichetă sine qua non a modernităţii nu mai aparţine decât marilor puteri interesate de a menţine un anumit tip de ordine şi de a pedepsi prin acţiuni poliţieneşti pe toţi cei care contestă sistemul. Lupta de clasă este astfel deplasată la nivel planetar.

Ce este de făcut atunci? Două etape sunt propuse: în primul rând identificare noului proletariat şi în al doilea rând organizarea sa pentru a putea schimba situaţia. Proletariatul evului modern al secolelor XIX-XX era uşor detectabil. Era localizat în graniţele statelor naţionale şi împărtăşea anumite trăsături, stiluri de viaţă etc. Proletariatul sau mai bine zis proletariatele secolului XXI au o structură fluidă, postmodernă, mult mai greu reductibilă la un numitor comun. Textul celor doi autori nu este clar în definirea multitudinii. Ei par să includă aici atât pe imigranţii ilegali care pleacă din Sudul sărac pentru a ajunge în Nordul dezvoltat cât şi diferitele mişcări de protest anti-globalizare.

În ceea ce priveşte posibilitatea de a schimba stabilimentul soluţia virează şi mai mult pe terenul abstractului. Ceea ce propun cei doi autori în ultima parte a cărţii oscilează intre un fel de anarhism şi creştinism primar. Astfel eliberarea ar presupune fie crearea unei noi morale care să anuleze toate instituţiile şi preceptele burgheze (statul, familia, religia) fie redescoperirea iubirii şi carităţii precum cea a primilor creştini sau a Sântului Francisc de Assisi. Aici Hardt şi Negri caută să redeseneze semnificaţia conceptului de comunist. Cei doi par să caute să restituie înţelesul epurat de reputaţia primită în secolul XX. Comunistul nu ar mai fi discipolul unei anumite ideologii provenite dintr-un sistem filozofic materialist ci o persoană care crede în comunitate şi în dăruirea propriile capacităţi celor din jurul său.

Considerată de numeroase voci drept Manifestul Comunist al secolului XXI, Imperiul lui Hardt şi Negri, scris în anii ’90, între războiul din Golf I şi intervenţia NATO din Kosovo, 1999, atingea în 2000 a IV-a editare. Alături de Sfârşitul istoriei a lui Francis Fukuyma şi Ciocnirea civilizaţiilor a lui Samuel Huntington, Imperiul reprezintă o altă încercare de creionare a tabloului lumii post-bipolare.

Cu greu s-ar putea considera o asemenea carte un manual de relaţii internaţionale. Studentul de RI sau strategul obişnuit cu un altfel de dicurs s-ar putea simţi stingher parcurgând paginile voluminosului text, mai ales dacă nu are o sensibilitate filozofică explicită. Deşi beneficiază de un mixaj transcisciplinar lucrarea se plasează pe tărâmul interpretării şi abstractului, fără prea multe referiri la situaţii concrete. Modul în care este scrisă poartă amprenta fundalului profesional şi angajamentului politic al celor doi autori:

Antonio Negri (născut în 1933), considerat de mulţi drept adevăratul autor al cărţii a fost implicat în tinereţe cu diferite grupări protestatare de stânga. Acuzat în 1979 de a fi fost instigatorul moral al Brigăzilor Roşii care l-au ucis pe Aldo Moro, după o perioadă de detenţie pleacă în Franţa în 1983 unde va rămâne 14 ani până în 1997. Întors în Italia este arestat la domiciliu, pedeapsa fiindu-i anulată în 2003, însă fără dreptul de a vota şi candida la funcţii publice în Italia.

Michael Hardt (născut în 1960) după ce a absolvit ingineria a lucrat în domeniul energiei solare precum şi pentru diferite organizaţii caritabile în America Centrală. În anii ’80 va deveni profesor de literatură la Universitatea Duke şi îl va cunoaşte pe Antonio Negri care îl va ajuta să se apropie de intelectualii de stânga francezi precum: Michel Foucault, Gilles Deleuze, Felix Guattari sau Jacques Derrida.

Situată la graniţa dintre teorie şi praxis, dintre descriptiv şi prescriptiv, Imperiul impune o reflecţie asupra locului ideilor în lumea concretă. Astfel, dacă excludem filozofia din domeniul relaţiilor internaţionale nu mai rămâne decât o metodologie care manipulează statistici, fără a înţelege semnificaţiile profunde ale acţiunilor umane. De cealaltă parte, hipnoza speculaţiei filozofice, lipsite de rama concretului riscă fie să ne situeze într-un turn de fildeş divorţat de realitate, fie să ne aventureze spre noii utopii.

Dacă Imperiul va rămâne doar o expresie academică sau va stârni o mişcare în mentalitatea colectivă a vremurilor noastre este un fapt care rămâne de văzut.

Scrisă de Silviu Petre

No related posts.