Discursul eternei maladii – DISCURSUL URII

Autor: André Glucksmann
Rating:

Scriitor şi filosof francez, André Glucksmann şi-a susţinut în repetate rânduri ataşamentul faţă de politica Statelor Unite în ultimul deceniu, a situaţiei Israelului, găsind în Cercle d’Oratoire, al cărui membru este, un important centru de pledoarie în favoarea intervenţiei în Irak. Lucrarea Discursul urii se detaşează într-o anumită măsură de această direcţie, nu prin chestionarea unora dintre aceste convingeri ci prin îmbinarea lor cu probe filosofice, întinzând arcul „dansului macabru” de la tragediile lui Seneca până la evenimentele din septebrie 2004 din Beslan (Cecenia).

Punctul de plecare îl reprezintă o contramăsură la teza modernităţii, autorul respingând ideea că ura în general şi toate sentimentele ostile individuale ar putea avea cauze raţionale sau oricum extrinseci. Totul începe şi poate fi privit altfel dacă admitem că „raţiunile care îi sunt atribuite nu sunt decât circumstanţe favorabile, simple ocazii, rareori absente”. În 1915, Freud observa „deziluzia” pe care condiţia umană o resimte în condiţiile urii, când sunt respinse „toate limitările cărora oamenii li se supun pe timp de pace”. Glucksmann preia ideea psihanalistului austriac (şi, subliniază, evreu), desfăcând ura în pliuri politice, istorice, mitologice care admit „voinţa de a distruge de dragul de a distruge”. Cele patru mari subiecte propuse spre analiză – „noua” problemă evreiască şi sionismul, antiamericanismul, ura faţă de femei şi situaţia Ceceniei – sunt considerate temeiuri contemporane care înlocuiesc vechea „stare de război” cu mult mai dificila „stare de ură”.

Din cele nouă tragedii ale lui Seneca, Medeea este personajul care ilustrează în chip originar cele trei faze ale procesului urii: dolor, furor şi nefas. În prima etapă, personajul nu se fereşte de suferniţă, de chinuri, eroul malefic sporindu-şi durerea până aceasta capătă autonomie („o logică internă şi un discurs care o organizează”). Dolor echivalează astfel cu distanţarea şi în final despărţirea de lume, cu autodescoperirea stării de alienare. Următorul pas, furor, aduce la suprafaţă furia fără stăpân, „autoreferenţială şi atotstăpânitoare”, ea joacă în chip de câştigătoare căci e precedată de dolor aşadar se realizează în „imponderabilitate etică”, uciderea celuilalt pentru Medeea devenind un act imperativ, aproape creativ. Nefas este ceea ce astăzi politica internaţională ar numi „crimă împotriva umanităţii”. Cu toate tabuurile ridicate, Medeea celebrează anticivilizaţia incediind Corintul, astfel, spectacolului grotesc al ciumei din finalul tragediilor romane i se adaugă un element specific: prezenţa regizorului, a autorului care îşi asumă moartea lumii, devine emblemă a ei. Se desăvârşeşte astfel logica distrugerii: a sinelui (dolor), a celuilalt (furor) şi a lumii (nefas).

Ura nu cunoaşte distanţă şi străbate mileniile, antifeminismul şi antisemitismul fiind cea mai elocventă dovadă în acest sens. Lévy Strauss observa că „în aparenta ei gratuitate, ea atinge mize fundamentale ale condiţiei umane” iar autorul porneşte în căutarea acestor mize în problema urii faţă de evrei. Iniţial, ordinea creştină a exclus o fiinţă străină de Buna Vestire Cristică, dar adevăratul antisemitism a explodat după ce Europa s-a decreştinat. Partea monstruoasă a urii faţă de evrei a intrat în lumină abia când Europa statelor „s-a împiedicat de nişte fiinţe fără patrie şi fără frontiere” . Nici una din aceste probleme nu mai persistă astăzi într-un Bătrân Continent aproape de ateism şi riguros divizat în geopolitica internă. „O a treia problemă evreiască” apare, ne spune autorul, atunci când o iluzorie „conştiinţă mondială” este convinsă că războaiele în care este implicat şi astăzi Israelul se vor sfârşi dacă evreul îşi pierde identitatea. Dacă nu mai discută în calitate de evreu. Astfel, deţinătorii frâurilor conştiinţei nu vor mai fi nevoiţi să se raporteze diferit la situaţii asemănătoare: indiferenţă faţă de situaţia din Cecenia, puternic intervenţionism (chiar şi spiritual) în Orientul Mijlociu. Chiar dacă Israel este „ghimpele în coasta lumii arabe”, conflictul cu Palestina, spre exemplu, nu depăşeşte cu nimic cei 40.000 de morţi din Cecenia de astăzi.

Problema centrală ar fi că Europa, entuziasmată de mitul sfârşitului istoriei al lui Fukuyama, se comportă ca şi cum şi-ar fi găsit „oaza de fericire”, ca şi cum, după Războiul Rece „vom topi săbiile pentru a face brăzdare de plug” cu care ne vom „împodobi reşedinţele într-o Europă turistică bucuroasă de dividendele păcii”. În acest context, atitudinea antiamericană nu poate fi decât prielnică: lumea lui Bush este lumea demiurgului cel rău. Cioran, citat de autor, subliniază aici anticipativ comoditatea antiamericanismului: „Dumnezeul cel rău este dumnezeul cel mai util care a existat vreodată [...]iar nimic nu ne măguleşte şi nu ne susţine mai mult decât a plasa izvorul josniciei noastre cât mai departe cu putinţă”. A fost nevoie de creşterea potenţialului nuclear pentru state ca Iran, renaşterea islamismului, şi, in extremis, „bubuiala de la Manhattan”, Madrid şi Belsan 2001, pentru ca Europa să observe că refuzul istoriei, pacea interioară „nu înseamnă că înaintea mea, în urma mea, în jurul meu nu e potopul”.

Ura nu va dispărea, „căci ea are mereu dreptate”, nu face niciodată prea mult, „ci întotdeauna nu îndeajuns”. Le Figaro publica acum câteva săptămâni un studiu conform căruia, în toată istoria omenirii de la naşterea lui Hristos, au fost în total 34 de zile de pace universală. Recenta pace încheiată în iunie între Israel şi gruparea Hamas (care încă mai controlează Fâşia Gaza) spune prea puţine despre decursul istoriei. Deşi autorul alunecă uneori în susţinere „cu toate armele” a politicii americane (şi scuză în subtext felul în care se intervine, prin aceea că acceptă intervenţia), ideea rămâne îndeajuns de puternică pentru a fi luată în considerare, dar şi pentru a fi tratată cu scepticism: ultima noapte de dragoste e istorie, de-acum, mult timp, vom trăi mereu primele nopţi ale unui război.

Scrisă de Octav Popa

No related posts.