Două lumi şi o oglindă plană
Oglinzile plane reproduc imaginea fidelă a celui ce se priveşte în ele. Ele permit vizualizarea corectă, dar întotdeauna dintr-un singur unghi, faţă în faţă şi inversat: stânga celui oglindit se va afla în dreapta oglinzii, şi reciproc. Oricât de înaltă ar fi perfecţiunea acestui obiect, există câteva “precauţii” inerente care îl împiedică să ajungă la ceea ce ar fi o oroare metafizică: dublul obiectului ce se oglindeşte.
Toate tradiţiile ne fac să admitem că lumea noastră, oricum am defini-o, nu este singura. Paralel cu ea se mai află încă una, cu nimic mai puţin complexă. Între universul nostru şi Lumea de Dincolo – o oglindă plană. Într-un fel sau altul, trăim şi aici şi Acolo, iar oglinda nu separă cele două jumătăţi ale sferei, ci le uneşte. Inexorabil, legea este aceeaşi: fidelitatea imaginii şi inversarea reperelor. Trebuie să fie o lege, una mai importantă decât Snell-Descartes, pentru că metafizică: legea corespondenţei inverse.
În virtutea ei, ceea ce este mare aici, e mic Dincolo; ceea ce este slab aici, e puternic de cealaltă parte a oglinzii; ceea ce e nebunie aici, e înţelepciune în Cealaltă Lume. Într-un fel sau altul, toate culturile au ştiut aceasta. Toate, mai puţin cultura noastră, excesiv şi exclusiv preocupată de imagine (adică bazată în mod făţiş şi reducţionist pe negarea esenţei). Or, se pare că lucrurile n-au stat dintotdeauna aşa, adică zorii umanităţii vor fi fost cei ai concordanţei depline dintre lumea văzutelor şi cea a nevăzutelor. Numai că încetul cu încetul lumile s-au sucit, şi poarta dintre ele s-a distorsionat în mod curios: ceea ce era transparent s-a opacizat, ceea ce era cale a devenit zăgaz. Drumul spiritual este cel al regăsirii acordului cu ceea ce nu se vede, cu Sinele. Grecii dispuneau de un cuvânt care rezuma toată această dramă, în versiunea ei încununată cu succes: metanoia. Adică întoarcerea, răsturnarea, datul peste cap din basmele metafizice ale românilor. Ca să se împace cu sora ei, lumea noastră ar trebui să se dea de trei ori peste cap. Atunci, şi doar atunci, şi-ar regăsi până la urmă pacea cu ea însăşi, acesta ar fi sfârşitul tuturor crizelor.
Iar delicata operaţiune a datului de-a berbeleacul începe fără greş cu umilinţa. Toate tradiţiile cad de acord asupra acestui lucru: devii mare, puternic, important Dincolo numai dacă aici îţi asumi, volitiv şi deplin opţional, postura celui mic, slab şi neînsemnat. Nu e ca în lauda ridicolă a femeii la care nu se uită nimeni, şi care nu ratează nici o ocazie de a se mândri cu cuminţenia ei. Trebuie, dimpotrivă, să poţi mima măreţia, puterea şi importanţa – după convenţiile lumii sublunare – şi să renunţi la toate acestea alegând exact contrariul, jertfind deci criteriile de aici în favoarea celor de Dincolo. Talmudul, în Nidda 30b spune: “Chiar dacă toată lumea îţi spune, Eşti un dreptcredincios, consideră-te pe tine rău.” La rândul lor Legile lui Manu, 2, 162, ne transmit: “Brahmanul trebuie să se îndepărteze de onoare ca de otravă, şi trebuie întotdeauna să caute dispreţul ca pe o ambrozie.” Bukhari aminteşte în culegerea sa un hadith sahih al Profetului Muhammad: “Nu v-am spus că locuitorii Paradisului vor fi cu toţii cei umili şi cei slabi, ale căror jurăminte Dumnezeu le va accepta atunci când ei vor făgădui credinţă? Nu v-am învăţat că locuitorii Infernului vor fi cu toţii fiinţe pline de cruzime, cu corpuri puternice şi aroganţi?” Al treisprezecelea capitol din Bhagavad-Gita, enumerând metodele prin care trebuie îmblânzit “trupul acesta care este câmp”, începe taman cu umilinţa: “A nu fi mândru, a nu fi prefăcut, năvătămarea, răbdarea, dreapta purtare, cinstirea maestrului, curăţia şi statornicia, stăpânirea de sine, renunţarea la obiectele simţurilor, lepădarea de sine, înţelegerea răului [care vine din] naştere, moarte, bătrâneţe şi boală.” (7-8)
În Evanghelia lui Marcu, atunci când ucenicii lui Iisus se ceartă pentru întâietate, acesta îi ierarhizează tot pornind de la umilinţă: “Iar ei tăceau, fiindcă pe cale se întrebaseră unii pe alţii cine dintre ei este mai mare. Şi şezând jos, a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor.” (9, 34-35) El însuşi, în noaptea Cinei celei de Taină, spală picioarele ucenicilor săi, într-un gest de umilinţă menit să consacre ascendentul său spiritual asupra lor: “S-a sculat de la Cină. S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, s-a închis cu el. Supă aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.” (Ioan 13, 4-5) Tocmai pentru că nu vede măreţia şi eroismul gestului în reflecţia Lumii de Dincolo, Apostolul Petru refuză ceea ce percepe simplu, după criteriile lumii sublunare: “Doamne, oare tu să-mi speli mie picioarele?” El cunoaşte semnificaţia curentă a spălării picioarelor în Orient. Îi scapă însă reversul, gestul în oglindă. Petru nu ştie, însă compensează neştiinţa cu credinţă: “Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul.” Iar credinţa lui se va transforma în ştiinţă.
Câteva sute de ani mai târziu, Profetul Muhammad, întrebat unde este Paradisul, răspunde: “Paradisul este la picioarele mamelor.” Lumea de Dincolo ca o floare pe care, ca s-o culegi, trebuie să te apleci. Altădată: “Paradisul este la umbra săbiilor.” Umbră de care, ca să profiţi, trebuie din nou să te apleci. În rugăciunea ritualică islamică există o postură despre care exegeza simbolică spune că întruchipează maxima apropiere a credinciosului de Dumnezeu: îngenuncheat, cu palmele şi fruntea lipite de pământ. Este atitudinea de maximă umilinţă a servitorului, a cărui nimicnicie fuzionează paradoxal cu maiestatea Domnului. Sujudul islamic, ca şi metania creştină, sunt oglinzile plane prin care lumea noastră se vede firesc, dezgolită de iluzii, în apele Paradisului…
Scrisă de Radu Iliescu
No related posts.
