Două paradigme, o singură problemă – CE FACEM CU STRĂINII? PLURALISM VS. MULTICULTURALISM

Autor: Giovanni Sartori
Rating:

O carte a unui profesor italian de ştiinţe politice, Giovanni Sartori, cu titlul „Ce facem cu străinii?”, în actualul context româno-italian? Nimic mai tentant. Mai mult, înainte să o citesc, am văzut că ea a fost scrisă în anul 2000, aşa încât „n-a apucat” nici atentatele din Manhattan, nici „cazul Mailat”, cu tot ceea ce i-a urmat şi îi urmează. Orice fire cu un minim de maliţie ar fi căutat, pe întreg parcursul cărţii, inconcordanţe între ce se predică şi ce se pune în fapt. N-am găsit, din simplul motiv că termenul de „predică” nu mi s-a mai părut potrivit. Am găsit, însă, ceva mult mai interesant. Dezbaterea anunţată încă din subtitlul cărţii -pluralism vs. multiculturalism- este un cadru teoretic trasat foarte vag în accepţiunea publică, pe care autorul îşi propune să-l clarifice în vederea abordării problemei străinilor.

Originea termenului de pluralism trebuie căutată în toleranţă, mai exact, după războaiele religioase, atunci când Reforma şi puritanismul au separat viaţa în două categorii independente: Dumnezeu şi Cezarul. Despre implicaţiile acestei separaţii, voi vorbi mai târziu, deocamdată am reţinut primul concept cheie al pluralismului: toleranţa. Altfel spus, „cine tolerează are convingeri şi principii personale pe care le crede adevărate şi, cu toate astea, consimte că ceilalţi au dreptul să se afle în slujba unor «convingeri greşite»”.

Într-o lume multicoloră, în care unanimitatea imperială de până atunci devine suspectă, era firesc ca această nouă perspectivă în istoria ideilor (în special religioase) să aibă consecinţe practice. „Traducerea” diversităţii în plan politic a avut loc odată cu înlocuirea conotaţiei negative a „facţiunilor” politice, înţelese până atunci ca mici, uneori imorale grupuri de interes, cu cea pozitivă a partidelor politice, aceleaşi grupuri de interes, dar care acum lucrau etic, nu împotriva, ci pentru comunitate. În această conjunctură, trebuie înţeles că noţiunile de conflict şi consens capătă noi (specifice) dimensini.

Condiţionându-se reciproc, ele de fapt se atenuează într-un mod benefic. Astfel, consensul nu este total, ci numai asupra acelor fundamentals, numai asupra regulilor de desfăşurare a conflictelor (spre exemplu, în democraţie, regula majorităţii) iar din asta rezultă că nici conflictul nu este total, ci „îmblânzit”, devenind o fecundă „dialectică a disensiunii”. Tot la nivelul pluralismului politic, autorul adaugă două principii: politica înţeleasă ca pace – prilejuită de distincţia între Dumnezeul şi Cezar şi, astfel, între privat şi politic – şi principiul majoritar limitat, conform căruia majoritatea respectă minoritatea.

Desigur, acest respect nu poate fi nici total nici universal, căci altfel societatea pluralistă ar „accepta” până acolo unde şi-ar accepta dezmembrarea. „Cât de deschisă trebuie să fie o societate deschisă?”, devine aşadar întrebarea cheie a autorului. Răspunsul este: în măsura în care respectă o serie de principii. Mai întâi, trebuie ca toleranţa (culturală) să fie întotdeauna motivată (căci altfel s-ar numi dogmatism), apoi, aşa numitul „harm principle” (ea nu trebuie extinsă la cei intoleranţi) sau principiul reciprocităţii. Aici se întrevede, în opinia mea, un caracter uşor utopic. De exemplu, o întrebare firească ar fi: dacă cel intolerant, a cărui cultură sau religie îl defineşte astfel, ajunge inevitabil să facă parte din societatea ta, care este soluţia? Altfel spus, ce este refuzat, în societatea pluralistă, atunci când una din părţi neagă (involuntar, adevărat, dar nu mai puţin ineluctabil) o alta: principiul toleranţei sau principiul reciprocităţii? Mă gândesc, desigur, la migraţia musulmană (sau orice cultură fideistă) în Europa, însă şi la noul tip de „intra-migraţie” a cetăţenilor în Europa (rromi, kurzi, ceceni). Rămâne de discutat.

Multiculturalismul este, în esenţă, tot ce nu este pluralismul. Desigur, ele se aseamănă la un nivel inferior prin concepţia asupra unei lumi diversificate, însă multiculturalismul, ne spune Sartori, o face cât se poate de malign. În primul rând, prin aceea că „deschiderea” propusă de susţinătorii multiculturalismului nu este altceva decât multiplicarea unor „subansambluri închise şi omogene”. Politica de recunoaştrere multiculturală este asemănătoare affirmative action-ului american doar prin aceea că ambele ajung în final să discrimineze. În rest, prima o face în mod „clasic” (pentru a diferenţia) iar a doua adoptă discriminarea inversă (privilegii acordate nelegitim celor discriminaţi). Şi oricum cazul reuşitei „melting plot”-ului din SUA nu poate fi grăitor, din moment ce Europa nu a „beneficiat” de vidul cultural şi social pe care s-a clădit această formă de compromis multicultural. Ba chiar, cetăţenia diferenţiată este, în context european, un concept absurd ce ar putea fi tradus prin privilegii deoarece condiţia fondatoare a cetăţeanului lui Rousseau este omni-inclusivitatea legii.

Urmează apoi, în construcţia lucrării, un apendice redactat de autor în vara dinaintea atentatelor teroriste din 2001. Măcar pentru ideea că „flexibilitatea unei evoluţii jurisprudenţiale [de la o formă de drept la alta, condiţie esenţială integrării unui musulman în Occident n.m.] se pierde din cauza ancorării în doctrina coranică. În timp ce în Occident dreptul este autonom, pe pământul Islamului el este heteronom”, măcar pentru această idee, îi putem recunoaşte autorului calitatea unei anticipaţii.

Poate fi exemplul islamismului aplicat rromilor? Într-o oarecare măsură, da, căci la întrebarea „Pe cine integrăm?”, răspunsul pare a fi „Pe oricine nu este, devine, sau riscă să devină un contra-cetăţean”; „Cum? Nu doar prin acordarea cetăţeniei şi în niciun caz nu după modelul „melting plot”-ului american”. În plus, deşi din motive complet diferite, şi musulmanii şi rromii sunt mai complicat de asimilat în structuri socio-culturale. Nu cred că exagerez dacă spun că aceste probleme delicate amplifică serios diferenţele dintre pluralism şi multiculturalism astfel că ambele „îşi joacă” întâietatea şi adecvarea nu la nivelul conceptelor înalte, ci jos, în subsolurile unde acestea trebuie puse la treabă.

Scrisă de Octav Popa

Related posts:

1. Încercare de regăsire a sensului – PROBLEMA FERICIRII – FUNDAMENTUL SĂU ETICO-SOCIOLOGIC
2. Două lumi şi o oglindă plană