Downshifting ca la mama acasă – ALTĂ CREŞTERE. ŞCOALA MUNCII

Autor: Simion Mehedinţi-Soveja
Rating:

“A te coborî în lumea faptelor concrete, e cea dintâi regulă pentru siguranţa cugetării şi rodnicia vieţii”…

Să încerci să vorbeşti în amănunt despre lucrarea Altă creştere – Şcoala muncii a lui Simion Mehedinţi-Soveja, acum, la aproape 100 de ani de la apariţia primei ediţii, ar părea un gest care ţine mai degrabă de sfera arheologiei. Şi aceasta nu pentru că ideile autorului ar fi anacronice (ele nefiind, de altfel, produsul unei ideologii trecătoare, ci rezultatul eforturilor savantului de a elucida manifestările perene ale omului). Lucrarea lui Mehedinţi deschide însă atât de multe sensuri de existenţa cărora am uitat, încât este imposibil să nu te laşi copleşit de o senzaţie stranie – ca şi cum ai descoperi, atavic, caracterele unei limbi vechi pe care ai uitat să o vorbeşti.

Apărută în şapte ediţii din 1919 până în 1941, această lucrare în care Mehedinţi îmbină şarmant tonul ştiinţific al eseului cu cel cald al povestioarea anecdotice cu “morală”, este semnul cel mai dureros că, în mai puţin de un secol, am reuşit să ne depărtăm la mii de ani lumină de normalitatea pe care savantul o prefigura când scria: “Valoarea unui stat este proporţională cu organizarea ştiinţifică a educaţiei maselor, în vederea menirii istorice a fiecărei naţiuni”. Lectura acestei cărţi ne va ajuta, fără îndoială, să vedem dezastrul educaţiei româneşti la adevăratele lui dimensiuni, dincolo de epifenomenele – ele însele dureroase – prezentate prin mass-media.

Privită de departe, dincolo de micile şi atât de multele mizerii ce se văd cu ochiul liber, constatăm că şcoala de astăzi şi-a trădat menirea de a forma caractere, astăzi obiectivul principal fiind fabricarea de indivizi fără altă valoare decât cea statistică, instruiţi minimal, “pe specializare”, pentru a fi utili din punct de vedere fiscal societăţii în calitate de contribuabili conformişti, pe deplin adaptaţi la realităţile zilei. Originalitatea este acum valoroasă numai dacă este traductibilă în inovaţie tehnico-economică, iar personalitatea fiecăruia dintre învăţăcei devine, în ecuaţia forjării în vederea adaptării cu cât mai puţine şocuri la canoanele sociale, o necunoscută care nu interesează pe nimeni.

Blândeţea (fără de care un profesor nu poate încuraja creşterea unui tânăr cu caracter) deviază înspre delăsare penibilă, autoritatea (fără de care un profesor nu poate forma caractere) deviază înspre dresaj, iar locul gol din care au dezertat autoritatea şi blândeţea este ocupat fără preget de absurd.

Simion Mehedinţi atrage atenţia asupra nevoii de “individualizare a învăţământului” – în lipsa unor principii pedagogice înrădăcinate temeinic în realitate, noi suntem, după un secol, martorii unei gregarizări a lui – consecinţa directă a altoirii actului pedagogic pe nisipul mişcător al emancipării elevului. Atunci când, pentru a curăţa şcoala de profesori câlţoşi, învăţăcelului contemporan, cu mp3 playerul înfundat până în timpane şi mai departe, în “ciocan, nicovală şi scăriţă” i se dă dreptul să evalueze cu de la sine putere valoarea cadrelor didactice, nu ne putem aştepta decât să-şi exercite dreptul de a mâzgăli protestatar nişte înjurături însiropate pe tabla cu ecuaţii.

În astfel de condiţii, cel mai legitim lucru este să ne întrebăm dacă mai are nevoie cineva de caractere. Părinţii par a fi tare mulţumiţi cu ideea unor profesori care nu stau, cu catalogul în dreapta şi cu prestigiul de dascăl strălucind pe frunte, în calea realizării odraslei (prin realizare înţelegem triada sacră : vilă-bmw-afacerea lu’ tăticu), odraslele îşi văd nestingherite de Counterstrike-ul de fiecare zi, iar profesorii, parte resemnaţi, parte fericiţi de firimiturile aruncate în chip de şpagă, organizează din când în când câte-o grevă, pentru menţinerea formei, şi îşi periază cu atenţie prestigiul sus-menţionat. Miniştrii, între cele două puseuri anuale de revoltă (primul, cu ocazia solstiţiului de vară, când soarele se află în ecuatorul ceresc iar micii Ftiriazi dau examenele de capacitate şi bacalaureat, iar al doilea, cu puţin înainte de echinocţiul de toamnă, când redescoperă cu mirare că un procent de şcoli au rămas din nou în paragină), se felicită pentru implementarea cu succes a normelor europene şi se iau de braţ cu olimpicii. (OLIMPIC, -Ă, olimpici, -e, s.m; sinonime aproximative: “tocilar”, “fraier”; termenul desemnează o specie de indivizi în general nepăsători vizavi de triada invocată mai sus; de obicei, sunt printre primii dintre cei ce se îngreţoşează pe bună dreptate de ţara în care campusurile studenţeşti au devenit loc de parcare pentru maşinile şmecherilor care “s-au descurcat”).

Ce ne lipseşte? Îmi pare evident că reparaţia nu poate veni cu ajutorul altei injecţii de regulamente, fie ele redactate din birourile de Ministerul Educaţei şi Cercetării sau din afară. Lectura acestei cărţi de o grijă şi de o resposabilitate exemplară dovedeşte cu maximum de claritate că în lipsa unui liant transcendent care să ne coaguleze energiile într-o direcţie comună, pe verticală, ne putem revendica cu succes noi şi noi drepturi fundamentale precum dreptul de a căsca sau de a lipi gumă de mestecat pe bancă. Acel liant poate fi conştiinţa neamului de care aparţinem, cu toate datele lui specifice, întrucât, afirmă autorul, “pedagogia nu poate fi o ştiinţă internaţională, cum e algebra, ci are numaidecât o latură etnografică”. Inutil să subliniem că metodologia pedagogică occidentală nu poate fi deci aplicabilă decât mediului social în care a luat naştere, ea neputând fi altoită global, fără erori şi traume, în medii de o cu totul altă configuraţie culturală, cum ar fi cel balcanic, african sau asiatic.

Simion Mehedinţi evidenţiază în această lucrare necesitatea muncii în formarea caracterului omului: “Numai muncind în adevăr, poţi cunoaşte deplin lumea dimprejur, poţi preţui valoarea lucrurilor sau a oamenilor şi poţi tu însuţi a fi gata a trece de la vorbă la faptă – adică poţi dobândi un caracter. Căci, caracterul nu e numaidecât un dar de sus, ci un obicei sau o sumă de obiceiuri”, sesizând mai departe ruperea din realitate a şcolii româneşti care tinde către educaţia teoretică şi încearcă să o prevină, propunând întoarcerea la munca aspră, dat natural al omului:

“Clădirea sufletului omenesc cere două feluri de materiale: reprezentări şi emoţii (cărămizi şi ciment). Impresia şi reprezentarea fără emoţie e slabă şi de puţină însemnătate pentru viaţă. De aceea, şcoala de azi, clădind cu cărămizi fără ciment sau cu puţin ciment, nu ajunge la nici o ispravă.”

Poate părea paradoxal cum un savant condamnă ştiinţa, şcoala şi “cultura generală”. Dar pe Simion Mehedinţi universităţile nu l-au depărtat de oameni. Una din concluziile cele mai înseamnate ce se pot trage din volum este aceea că învăţătura nu-ţi dă prin ea însăşi dreptul la putere asupra maselor, aşa cum se crede acum – când ţara geme de doctori, masteranzi, specialişti, experţi şi analişti – ci te responsabilizează însutit. Cu un minim efort de atenţie în lectură, deci, vom înţelege că el condamnă, de fapt, o ştiinţă care s-a smuls de concret, o şcoală care a devenit “arta de a privi lumea pe hârtie”, o cultură generală care funcţionează care legitimează lenea şi mediocritatea mândră de sine. Taina lumii se descoperă prin muncă, copilul nu are nevoie “să fie informat”, nici “să se antreneze de mic ca să fie lider”, nici să înceapă să vadă lumea deformat, prin lentilele unor teorii noduroase:

“Când, între staturile de legume, micul grădinar va pune şi el într-un colţ cîteva răsaduri şi va vedea cum dintr-o iarbă cu două frunzuliţe se ridică săptămână după săptămână nişte frunze late şi creţe, apoi un mac roşu ca focul ori dincolo de o vineţică, o micşunea, o creiţă sau alte podoabe care minunează ochiul şi îmbată mirosul, copilul va pricepe o sumendenie de lucruri, care rămân o taină închisă cu şapte peceţi pentru cei care cunosc florile numai din pahar, iar legumele numai din farfurie.”

Munca nu înseamnă instructaj brutal, aşa cum s-ar putea crede în vremurile noastre leneşe şi hipersensibile, în care totul se află „doar la un click distanţă”. În consecinţă, savantul sancţionează net obiceiurile rele ale românilor (naţionale sau împrumutate de la alte neamuri), precum înjurăturile şi obiceiul de a bate femeile şi animalele, de a ţine pruncii în condiţii improprii (în România acelor ani murind anual mai mult de 100.000 de copii mici) dând permanent drept exemplu ţările occidentale (aceleaşi ţări pe care le acuză, câteva pagini mai încolo, de barbaria fără seamăn de a colonizărilor).

“O generaţie mai bună nu poate ieşi decât din şcoala iubirii. Numai iubirea pentru alţii ne poate învăţa cum să ne iubim pe noi înşine.”

Îndrumătoarea cea mai bună în “şcoala iubirii” care dublează “şcoala muncii” este femeia, dar nu acel model utopic de femeie construit şi ranforsat de ideologia feministă, ci femeia posesoare de blândeţe, dragoste, duioşie şi răbdare, după care, mărturiseşte Mehedinţi, se judecă valoarea unui neam şi care este “începutul şcolii”. Iată cum, între o critică aspră a sistemului de atunci şi câteva exemple instructive luate de la popoarele africane sau eschimoşi, în Altă creştere… îşi găseşte loc, armonios, şi o frumoasă pledoarie pentru un nou matriarhat. Ajutată de biserică, de o biserică vie, care şi-a conştientizat menirea (nu în care Doamne miluieşte ajunge, rostit indolent, “un singur cuvânt lung: tamleştamleştamleştamleşti” şi de pedagogi care au obligaţia să renunţe la “legea băţului” şi “să se afunde în viaţa poporului lor până la adâncimile ei cele mai depărtate”, femeia este cea care “trebuie să dea tonul educaţiei”.

Cunoaşterea nu este rezultatul adunării: matematică + fizică + istorie + biologie etc., ci rezultatul aplicării lor conjugate, practice. Pe terenul teoriei, o problemă de fizică îşi găseşte răspunsul pe terenul fizicii, în timp ce “a face un arc cu scripet e o lecţie de vânătoare, de război, de istorie şi de etnografie ori chiar de fizică şi mecanică aplicată”. În acest punct, extrem de important, mi se pare că se deschide, abisal, întrebarea cea mai greu de pus pentru cititorul de secol XXI : ce s-ar pierdut atunci când am părăsit, de voie, de nevoie, satul?

Dincolo de interpretările nostalgice: dacă viaţa satului românesc (variată, irepetabilă, imprevizibilă şi stimulantă, adevărată spontaneitate întru rost) permite contactul permanent cu realitatea brută (realitate care, nefiind mediată de paginile cărţii sau trunchiată de micul ecran, întăreşte firea omului), iar oraşul are drept cuvinte-cheie ordinea, eficienţa, viteza (care se pot manifesta decât dacă lucrurile şi fenomenele sunt controlabile, previzibile, segmentate şi calculabile), care sunt consecinţele pe care le suferă, în mediul urban, omul – care prin natura lui nu este nici controlabil, nici previzibil, nici segmentabil, nici cuantificabil?

Până la aflarea răspunsului, nu ne rămâne decât să plantăm civic, echipaţi cu mănuşi speciale de protecţie, câte un copăcel printre blocuri. Sau să oftăm încetişor : Downshifting? Puteam fi demult acolo…

Scrisă de Silviu Man

Related posts:

1. Ce nu am învăţat la şcoală despre Renaştere – DIALECTICA SPIRITULUI MODERN