Dumnezeu (nu) este un mare papagal roșu! (paradoxul Kirkegaard-Flaubert)

Steinhardt aminteste undeva în Jurnalul fericirii despre sentința provocatoare a lui Kirkegaard: “Dumnezeu nu este un mare papagal roșu!” Și comenteazã: “Dacã în piațã ar apãrea dintr-odatã și din senin o uriașã pasãre violent coloratã, de bunã seamã cã toatã omenirea s-ar nãpusti sã vadã și ar pricepe cã nu e lucru obișnuit. Credința, pocãința în felul acesta ar fi prea ușoare. Murã-n gurã. Na-ți paraua, dã-mi sarmaua.” Ideea este, firește, cã nimic nu este simplu în metafizicã, cei care pretind contrariul fiind ei înșiși niste simpluți. Ba, pe lângã faptul cã sunt complicate, lucrurile mai sunt și subtile.

Așadar, Dumnezeu nu este un mare papagal roșu, spune Kirkegaard.

În nuvela lui Flaubert – O inimã simplã, unei bãtrâne servitoare i se întâmplã un fapt aproape de basm: o doamnã îi face cadou un papagal: “În ziua aceea i se întâmplã o mare fericire. În momentul cinei, negrul doamnei de Larsonnière apãru cu papagalul în colivie, cu bastonul, lanțul și lacãtul. Un bilet al baroanei o anunța pe doamna Aubain cã soțul ei fiind avansat într-o prefecturã, plecau în aceeași searã. Și o ruga sã accepte pasãrea ca pe o amintire, cu respectele ei.” Firește, doamna Aubain este cea pentru care bãtrâna servitoare face menajul de când era o biatã țãrãncuțã sositã la oraș. Deci papagalul cade în grija servitoarei, care-l primește aproape cu venerație.

Cu greu poate înțelege lectorul lui Flaubert ce înseamnã papagalul pentru personajul sãu. Efortul empatic este considerabil: trebuie sã te dezbraci tu, cititorule, de ceea ce crezi cã este personalitatea ta, de orizonturile tale de om al secolului XX, de informațiile pe care le-ai acumulat în zeci de ani de bibliotecã… Și dupã ce dai jos pielea de care esti atât de mândru, trebuie s-o îmbraci pe cea a servitoarei Félicité, sã fii singur ca și ea, sã stergi praful ca și ea, sã te identifici cu stãpânii ei ca si ea. Trebuie sã devii cineva care nu este nici mãcar el însuși, o femeie într-adevãr sãracã cu duhul, adicã exact ceea ce Iisus a vrut sã spunã prin asta: goliciunea mentală a celui aflat într-o stare de așteptare. Ignoranța deschisã (deosebitã de ignoranța închisã a celui ce stie multe… prostii). Atunci, și abia atunci, cititorule, vei putea liniștit sã-ți numești locul cel mai îndepãrtat al imaginației tale, acela pe care nici mãcar tu nu l-ai vizitat: America, fãrã ca mãcar vreo legãturã sã fie între America „ta” și spațiul geografic cu același nume. Atunci, și abia atunci, papagalul primit va fi cel mai important lucru din viața ta. Așa a fost pentru Félicité. Și dacã nu devenim la rândul nostru Félicité, nu vom sesiza cât de extraordinar poate fi un fapt banal pentru unii oameni.

Félicité merge la bisericã. Acolo, privind porumbelul care se pogoarã asupra creștetului Mântuitorului, bãtrânei bolnave cãreia „cercul strâmt al ideilor i se îngustase și mai tare”, i se pare cã Sfântul Duh aduce a papagal. „Cu aripile lui de purpurã si cu corpul de smarald, era într-adevãr portretul lui Lulu”. Acasã, papagalul, împãiat de câțiva ani si cocoțat pe o stinghie, odihnește lângã icoane. „Se asociarã în gândirea sa, papagalul gãsindu-se sfințit în raport cu Sfântul Duh, care devenea mai viu în ochii sãi, și plin de înteles. Tatãl, dacã stãm și ne gândim bine, nu ar fi putut alege un porumbel, pentru cã orãtãniile alea n-au voce, ci mai degrabã pe unul din strãmoșii lui Lulu. Si Félicité se ruga privind icoana, dar din timp în timp se întorcea și spre pasãre.”

Papagalul este mort demult. Félicité e propria sa fantomã, supraviețuind fãrã noimã femeii pe care a slujit-o toatã viața. Dumnezeu se milostivește în cele din urmã și o strânge la El: „Un nor de azur urcã în camera lui Félicité. Îi fremãtarã nãrile, inspirând cu o sensualitate misticã, apoi își închise pleoapele. Buzele ei surâdeau. Mișcãrile inimii i se încetinirã una câte una, din ce în ce mai imperceptibile, mai vagi, ca o fântânã care se sleiește, ca un ecou care se stinge. Și, când dãdu drumul ultimei rãsuflãri, crezu sã vadã, printre cerurile care se deschiseserã, un papagal gigantic, planându-i deasupra capului.”

O femeie proastã, suntem tentați sã spunem. Cu toatã bunãvoința, nu gãsim nici mãcar un singur motiv ca sã afirmãm contrariul. Așa cã, pentru simplificare, conchidem cã este o femeie proastã. Sigur, ar fi teribil sã putem gãsi mãcar o singurã sincopã în tembelismul ei tern, o sclipire neașteptatã, o surprizã imposibil de anticipat, ceva care sã rãscumpere efortul nostru empatic. Un dram de ceva care sã ne trezeascã simpatia, reconfortându-ne pe noi pânã la urmã. Nu. Prostia lui Félicité este uniformã, suficientã sieși, perfect coerentã. Bãtrânețea nu o schimbã în înțelepciune. Boala nu o „purificã”. Iremediabil, servitoarea lui Flaubert este proastã din prima și pânã în ultima zi a vieții ei.

Félicité merge la bisericã. Ea nu l-a citit pe Fericitul Augustin. Nici Summa lui Toma d’Aquino. De fapt, ea nu prea citește. E prea proastã pentru asta. Nu merge însã nici din cele o mie de motive futile pentru care se duc, vai, cei mai mulți dintre noi: obișnuințã, conveniențã socialã, diferite alte forme de constrângere. Nu. Félicité merge-la-bisericã-și-atât. Probabil cã așa ar trebui sã fie. Probabil cã dacã ne-am întâlni cu ritualurile divine fãrã sã le corupem cu zecile de conotatii mundane pe care le târâm cu noi peste tot, am putea și noi sã sesizãm cât de mult esența Sfântului Duh seamana cu un mare papagal roșu.

Așadar, Dumnezeu este un mare papagal roșu, spune Flaubert.

Paradoxul Kirkegaard-Flaubert nu mai are nevoie, din punctul meu de vedere, de nici un comentariu.

Scrisă de Radu Iliescu

Related posts:

1. Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu
2. Dumnezeu a scris lumea toată pe un pergament
3. Simone Weil sau treptele iubirii – FORME DE IUBIRE IMPLICITĂ A LUI DUMNEZEU
4. Totul este relativ