Empires

Michael W. Doyle- Empires|

Istoria manifestă o fascinaţie bizară, freudiană, tip Eros-Tanatos, faţă de imperii. Imperiile, în încarnarea lor maximă – Imperiul Universal, reprezintă tocmai sfârşitul istoriei. Concentrată sub o singură autoritate, specia umană ar trăi probabil în pace, sustrasă stării de anarhie ce apare peren din rugina declinului vreunei epoci sau alteia. Istoria, înţeleasă ca studiu al marilor evenimente nu şi-ar mai avea rostul, deferindu-şi obiectul unei alte discipline : sociologia.

Este evident un poem ireal, întrucât istoria se hrăneşte din încercările ratate ale oamenilor de a paria pe improbabil şi a se defini prin raportarea la imposibil. Iar imperiile, cele mai costisitoare opere de artă ale speciei, sunt însuşi momentul de întâlnire al războiului cu pacea, al prestigiului cu umilinţa, al schimbării cu stabilitatea.

Cunoscut astăzi mai mult pentru cercetările sale legate de teoria păcii democratice,[1] rolul ONU în construcţia păcii şi atacul preemtiv, Michael W.Doyle era în anii ‘80 mult mai bine cunoscut pentru lucrările sale legate de imperii şi imperialism. Cu ceva timp înainte de Fukuyama, şi coleg de generaţie cu autori ca Michael Walzer şi Michael Ignatieff, Doyle a fost un student critic al optimismului liberal. Pentru aceşti gânditori promovarea liberalismului este cel mai bun medicament al unei lumi în care suveranitatea statelor este deopotrivă garantul ordinii legale cât şi piedica rezolvării şi prevenirii genocidului.

Născut în Honolulu, Hawaii în 1948, Michael W.Doyle a fost educat în Franţa şi Suedia şi a absolvit liceul iezuit din Tampa, Florida. A studiat la Academia Forţelor Aeriene din SUA înainte de a se transfera la Harvard, unde a obţinut licenţa, masteratul şi doctoratul. În 1993, a fost vicepreşedinte al Academiei Internaţionale a Păcii. Între 2001-2003 a servit în calitate de consilier al lui Kofi Annan pentru ca astăzi să predea la Columbia University. Asemeni altor liberali, ca John A.Hobson (1858-1941), Joseph Nye (şi poate chiar Robert Gilpin), dar diferit faţă de oameni ca George Kennan şi Kissinger, funcţionari în cadrul marii politici şi/sau complexului militaro-industrial, Doyle a pendulat între teorie şi practică. Tot ca şi primii mai sus numiţi el este un constructor de punţi, exersând un discurs critic intern al disciplinei relaţiilor internaţionale.

Două sunt insatisfacţiile de la care porneşte lucrarea sa, Empires : 1) înşurubarea disciplinei relaţiilor internaţionale în prezenteism şi 2) confuzia semantică ce domneşte în jurul cuvintelor imperiu, imperialism. [p.30]

Definirea esenţei imperiilor este împiedicată de heterogenitatea şi inegalitatea entităţilor politice ce ocupă mozaicul internaţional, iar pe de altă parte de încărcătura ideologică a conceptului (A vorbi despre imperii înseamnă a fi deja într-o polemică şi a te poziţiona pro sau contra imperialismului). O importantă confuzie se face între calitatea de hegemon şi cea de imperiu.[p.40] Pentru Doyle un imperiu se defineşte ca “un sistem al interacţiunii dintre două entităţi politice, dintre care una, metropola dominantă exercită un control politic asupra afacerilor interne şi externe ale unei periferii subordonate.”[p.12, 45 şi passim]

O definiţie apropiată defineşte imperiile” ca relaţii politice de control impuse de o anumită societate asupra suveranităţii altor societăţi.” Spre deosebire de simpla hegemonie sau alte forme blânde de control, imperiile comandă atât politica internă cât şi diplomaţia externă a celui subordonat [p.19]. Imperialismul devine astfel “procesul stabilirii şi menţinerii unui imperiu.“[ibidem]

Reconstituind un dialog între giganţii dispăruţi, Doyle îşi propune sa treacă în revistă teoretizările clasice pentru a le arăta limitările şi a crea peste ele un corpus nou. Pentru Doyle, teoriile explicative ale formării imperiilor sunt de două feluri, pe care le voi numi : de conţinut şi de poziţionare. În primul tip de teorii intră acele explicaţii care enumeră diferiţi factori : economic, militarist, religios şamd. În al doilea tip intră teoriile care pun greutatea fie pe metropola cuceritoare, fie pe periferia care într-un fel sau altul, duce metropolele la expansiune.

Trei sunt autori clasici ilustrativi: John Atkinson Hobson, Lenin şi austriacul Joseph Schumpeter. Pentru Hobson, într-un fel mentorul celorlalţi doi, cartea sa “Imperialismul- un studiu” (1902)[2] găseşte originea imperialismului modern mai ales în surplusul de capital al claselor superioare, surplus mereu în căutarea unor noi debuşeuri. Lenin, în 1916, va relua caroiajul hobsonian pentru a găsi în imperialism ultimul stadiu al capitalismului căruia numai revoluţia proletară îi este panaceu. Schumpeter, afla la întretăierea dintre sociologie, istoria economică şi psihologie, găseşte că nu capitalismul este vinovat de imperialism, ci mentalitatea militaristă a decidenţilor : monarhi, dictatori, nobili, junkeri, generali şamd. Viziunea schumpeteriană nu limitează imperialismul doar la evul capitalist şi devine un fel de precursor al analizei complexului militaro-industrial. [pp.19-24]

Dacă la aceşti primi autori explicaţia imperialismului este în esenţă una metrocentrică, focalizată deci pe metropolă, alţi autori ca John Gallagher şi Ronald Robinson (The Imperialism of free trade, Economic History Review, 1953) creează o terorie pericentrică ce susţine că statele slabe, periferice ale sistemului internaţional devin victime întrucât sunt prea slabe pentru a se apăra.[p.25]

Un al treilea punct de vedere, numit sistemic şi împărtăşit de realişti precum Morgenthau şi Waltz, citesc imperialismul drept o consecinţă a unei anumite distribuţii de putere între unităţile sistemului internaţional. Deci o reacţie chimică firească între atomi ce depozitează variate cantităţi de energie, ca să metaforizăm.

Sintetizând toate cele de mai sus, Doyle găseşte că imperialismul creează imperii prin interacţiunea celor două extreme (metropola şi periferia) via un factor median : influenţa transnaţională. Aici intră toate acele procese şi relaţii care apropie statele, culturile şi civilizaţiile : comerţul, migraţia, schimbul cultural. De multe ori toate acestea, purtate de interese private au extins raza de acţiune a unui stat înainte ca acesta să aibă de fapt o politica imperială.

După expozeul teoretic urmează diferite studii de caz. Dacă cineva îşi doreşte un caleidoscop mini-enciclopedic care să treacă în revistă toate marile imperii se va înşela. Scopul cărţii este unul clar mai limitat umărind o serie de situaţii istorice care demonstrează accepţiunea asumtă a ideii de imperii şi care pot fi urmărite din punctul de vedere al unui traseu dezvoltător al liberalismului. Avem un tablou în oglindă , în care anticul şi modernul sunt alipite datorită unor asemănări.

Prima parte relatează şi comentează Războiului Peloponesiac dintre Atena şi Sparta urmată de încapsularea Eladei în istoria Romei. Evenimentul permite exemplificarea dintre noţiunea de hegemon (Sparta), cea de imperiu (Atena) şi, totodată, cea de sistem bipolar (Sparta vs Atena) şi unipolar (Roma şi micile regate înconjurătoare).[pp.55-103]

A doua parte prezintă evoluţia imperiilor coloniale europene (spaniol, francez, britanic, întrucâtva cele belgian şi german în secolul XIX) în spiritul acelui cadru discursiv deschis de Şcoala de la Annales, Fernand Braudel şi ulterior teoria sistemului mondial (Raul Prebish, Immanuel Wallerstein, Samir Amin etc).

Ceea ce mi se pare foarte interesant este încercarea de a găsi o corelaţie între structura sistemului internaţional şi caracterul imperiilor. Astfel, constată Doyle, sistemul bipolar al vechii Elade a tins spre supunerea aliaţilor lăsându-le o anumită autonomie. Sistemul internaţional de secol XIX-XX a evoluat de la o Pax Britannica unipolară către un multipolarism cu efecte către periferie, adică spre ceea ce se va numi lumea a III-a. Consecinţa a fost eradicarea independenţei multor state şi comunităţi. [pp. 246-254]

După 1870, multipolarismul european are doi mari piloni: Coroana Britanică şi Germania lui Bismarck. Asemeni lui Kissinger, Doyle manifestă o admiraţie faţă de geniul cancelarului prusac. Pentru cei ce doresc o alternativă la Diplomaţia sau Chemin de la paix( A world restored, 1957) ale lui Kissinger, paginile dedicate secolului XIX oferă satisfacţia unei analize în detaliu.

Dacă imperiile sunt bune sau rele, răspunsul pare să nu fie unul limpede. Balanţa rezultatelor nu este uşor de reglat. Pe de-o parte, asemeni lui Marx şi Hobson, Doyle crede că imperiile au adus dezvoltarea lichidând închistarea tradiţională, dar, pentru multe societăţi au condus şi la distrugeri brutale. Apologia sau acuza nu este obiectul cărţii, ci explicarea sobră a factorilor istorico-economici.

Pentru un pasionat de istorie, mai ales dacă este cantitativist şi adept al bătăliilor, cartea lui Doyle nu poate oferi decât o plăcere trunchiată, un exaltaj ratat. Scopul cărţii este de a oferi o sociologie a imperiilor, mai mult decât un tablou complet, cronologic. Evident, harta pe care ne-o propune este lipsită de acuarela pasionantă pe care ar fi întregit-o descrierea unor imperii precum cel rus, chinez, expansiunile arabă şi mongolă, cruciadele poate, statul otoman imperiile din India : Gupta, Maurya şamd. Deasemenea imperiile sunt tratate separat, ca lumi în sine, iar legătura cronologică dintre ele cumva expediată cu eleganţă.

În altă ordine de idei, dacă este să vedem cartea ca pe o expresie a itinerariului biografic al autorului atunci înţelegem altfel structura argumentării. Hobson este un liberal de stânga iar scrierile sale tind mai mult spre eficientizarea Imperiului şi a relaţiilor metropolei cu acesta, decât decolonizarea. Lenin, la rândul său modifică catehismul marxist pentru a se potrivi cu propriile sale planuri pentru Rusia. În aceeaşi logică, format într-un spaţiu de iradiere catolico-protestantă, Michael W.Doyle scrie din perspectiva liberalului şi ulterior funcţionarului ONU care crede că ameliorarea lumii trece prin compromisul cu politica de putere.[3] Aleg aşadar să văd cartea ca un antet la lucrările şi cariera sa ulterioare.

Imperii : o lucrare care, în ciuda unor limitări, are o prospeţime contemporană placată pe adâncimea şi frumuseţea textelor clasice. Un text care îţi poate provoca regretul de a nu-l fi descoperit mai devreme.

Scrisă de Silviu Petre

[1] Michael Doyle, “Kant, Liberal Legacies, and Foreign Affairs“, Philosophy and Public Affairs (1983)
[2] Vezi aici
[3] Michael W. Doyle on Markets and Institutions, Theory Talks, April 15, 2008. EIA Interview: Michael Doyle on Nonintervention and the Responsibility to Protect, Carnegie Council, March 3, 2010

Autor: Michael Doyle
Rating:
Editura: Cornell University Press, Ithaca & London
Anul apariţiei: 1986
405 pagini

No related posts.