Epoché ca remediu al psihozei

Autor: Sigmund Freud/ Edmund Husserl
Titlu: Opere III. Psihologia inconştientului / Meditaţii carteziene. O introducere în fenomenologie
Editura: Trei / Humanitas
Anul apariţiei: 2004 / 1994
Traducători: Gilbert Lepădatu, George Purdea, Vasile Dem. Zamfirescu/ Aurelian Crăiuţu
400 / 249 pagini
ISBN: 973-9419-49-6 / 973-28-0471-8

În cea de-a doua topică a sa, Freud elaborează conceptele de „Eu”, „Se” şi „Supraeu” cu implicaţia distinctă a conturării (şi elucidării în acelaşi timp) ulterioare a psihozei şi nevrozei, lucru ce va fi vizibil în eseurile dedicate celor două disfuncţii psihice şi în abordarea lor comparativă. Împărţirea în două etape a evoluţiei psihozei şi nevrozei pe care Freud o face are o serie de elemente comune, în ceea ce priveşte prima etapă a psihozei, cu reducţia fenomenologică pe care o va elabora Husserl în Meditaţii Carteziene. În această privinţă, putem parcurge o varietate de asemănări care regresează istoric până la Descartes, însă în textul de faţă dorim să ne referim la acest punct comun al fenomenologiei şi psihanalizei, prezentând în paralel conceptul de epoché fenomenologică la Husserl şi perspectiva lui Freud asupra psihozei.

Relaţia dintre Eu şi Se (Freud, pp. 268-276) este esenţială la Freud în definirea nevrozei şi psihozei. În timp ce nevroza este rezultatul unui conflict între Eu şi Se-ul său, psihoza reprezintă un conflict între Eu şi lumea exterioară. Definitorie aici este relaţia psihoticului cu realitatea: în primă instanţă Freud tinde să izoleze cazul unui conflict cu realitatea doar la cazul psihozei, lucru observabil cu uşurinţă chiar în definiţiile celor două afecţiuni. Evident, ambele presupun o anumită relaţie patologică cu ceea ce înseamnă pentru noi „realitate”, însă, conform lui Freud, aceasta are o pondere mai mare în decuparea unei definiţii a psihozei – fie ea şi prin excludere, prin negare – decât în cazul nevrozei.

Este părerea noastră că în cazul psihozei putem vorbi de o bipolaritate între Eu şi lumea exterioară (în ceea ce urmează vom numi lumea obiectivă exterioară Eului „realitate”). Această bipolaritate presupune coextensivitatea celor doi termeni ai săi, dar nu în orice sens, ci numai într-unul de negare: Eului îi sunt negate unele dorinţe (sau toate) din partea realităţii obiective şi nu rămâne decât cu „arma răzbunării” care este negarea realităţii. Acesta este mecanismul constitutiv al psihozei. El poate fi privit pe ambele lui faţete: pe de-o parte, privarea psihoticului de satisfacţie din multiple puncte de vedere, iar, pe de alta, „capacitatea” lui nu numai de a bloca percepţii, dar şi de a „crea autocratic o nouă lume interioară şi exterioară” (Freud, p. 318) operând unele modificări la nivelul lumii interioare, care până la declanşarea psihozei reprezenta reflecţia lumii exterioare.

Câteodată, Freud stabileşte condiţii simple şi auto-suficiente pentru declanşarea psihozei, cum ar fi frustrarea, în general materializată în neîndeplinirea unor dorinţe din copilărie care ajung să se „înrădăcineze” în subiect. Alteori, declanşarea psihozei este analizată mai structural, şi aici intervine şi raportarea subiectului la impactul realităţii, care cunoaşte două momente (etape): o desprindere de realitate şi o „reparare a daunelor” presupuse de această desprindere (Freud, p. 342). Scopul psihozei este, în cele din urmă, de a ameliora impactul realităţii care boicotează dorinţele subiectului.

Freud, comparând cele două „maladii”, nevroza şi psihoza, o pune pe prima sub stindardul puterii exercitate de realitate şi pe a doua sub influenţa hotărâtoare a Se-ului. Cea de a doua etapă a psihozei nu presupune decât dorinţa de putere a Se-ului care nu se lasă constrâns de realitate. Se-ul experimentează o rebeliune împotriva realităţii. Însă Freud această rebeliune e dovedeşte a fi, de fapt, una împotriva incapacităţii sale de a se adapta „necesităţii reale, Ananké”. Totuşi, o diferenţă fundamentală din prisma realităţii se arată între nevroză şi psihoză: nevroza vrea să evite cât cât se poate de mult un fragment din realitate, în timp ce psihoza vrea să-l „reconstituie”. Prin urmare, cele două etape ale psihozei expuse mai sus se pot traduce şi astfel: după o fugă iniţială, care reprezintă şocul impactului, în psihoză urmează o tentativă a reconstituirii.

Fuga de impactul realităţii eşuează în cazul nevrozei, unde pulsiunea refulată nu-şi poate crea nici un substitut total. În ceea ce priveşte psihoza, prima sa etapă este în sine patologică şi face ca boala să fie inevitabilă. Trebuie insistat pe împărţirea freudiană în două etape a nevrozei şi psihozei pentru a delimita cât mai precis ceea ce s poate pune „în joc” cu epoché fenomenologică la Husserl, după cum am anunţat încă de la început. Un prim temei pentru această „punere în joc” este faptul că şi prima etapă a psihozei, precum şi reducţia fenomenologică presupun o „negare” a realităţii şi a lumii exterioare în general. Este evident că o echivalare propriu-zisă între cele două nu ar fi nicicum posibilă, însă intenţia noastră este de a le compara şi nu de a le suda.

Epoché fenomenologică este conturată la Husserl încă din primele secţiuni ale Meditaţiilor Carteziene. Dacă la Freud, într-o psihoză incipientă, realitatea este negată de către subiect pentru a-i scăpa impactului acesteia, la Husserl este vorba de o „devalorizare universală” ce presupune o „scoatere din joc” a tuturor atitudinilor faţă de lumea obiectivă. Pe scurt, epoché fenomenologică. Aceasta ne dezvăluie universul „trăirii pure”, a fenomenelor în sensul fenomenologic în care ele îşi capătă valabilitatea existenţei proprii prin cogito (Husserl, §8).

Observăm deja asemănarea parcursivă dintre psihoză şi reducţie fenomenologică: prima etapă e constituită din negarea lumii exterioare pentru ca apoi – a doua etapă – să treacă la o reconstrucţie a sa; în termeni proprii lui Husserl a doua etapă constă în conferirea de valabilitate fenomenelor, în timp ce pentru Freud aceasta constă în acoperirea si într-un final impunerea unei alte realităţi. Lumea la Husserl devine, astfel, o pretenţie de existenţă. Ego-ul pur, împreună cu fluxul pur al cogitaţiilor sale, se obţine prin dirijarea privirii exclusiv asupra vieţii ca şi conştiinţă despre lume. Domeniul existenţei naturale devine, astfel, secundar în raport cu valabilitatea sa; el presupune un domeniu transcendental permanent. Epoché transcendentală, deci, se numeşte astfel în măsura în care conduce înapoi către acest domeniu transcendental.

În urma epoché aplicată vieţii empirice, eul transcendental şi viaţa lui nu mai fac parte din lume. Totuşi, pentru a desemna eul care încă face parte din lume, Husserl vorbeşte despre un eu psihologic. Din perspectiva lui Husserl am spune că Freud studiază eul psihologic încă prins în lume şi care prin negarea realităţii, nu devine subiect transcendental.

Mai mult, o altă diferenţă majoră se află la nivelul intenţionalităţii. Pentru Husserl, deasupra eului „naiv” se constituie un eu fenomenologic ca şi „spectator dezinteresat”, interesat doar de observaţie şi descriere adecvată (Husserl, §19), ceea ce este exclus din start la psihoticul lui Freud, precum şi pespectiva en detail pe care Meditaţiile carteziene o oferă asupra alterităţii. După ce epoché fenomenologic-transcendentală a fost efectuată, Eul transcendental îşi dă seama că lui nu-i este dată esenţa celuilalt. Psihoticul crede, în schimb, că deţine esenţe. La Husserl există o intenţionalitate mediată care pune în evidenţă o coexistenţă (Mit-da) care nu se personifică niciodată (Husserl, §50), ceea ce se numeşte aprezentare. Prin urmare, se poate lansa, ţinând cont de aceste trei mari perspective enumerate în paragrafele de mai sus, că subiectul transcendental este exact opusul afectării psihozei, cel puţin comparând perspectivele husserliene cu cele freudiene.

Psihoza este cel puţin din punct de vedere conceptual un opus al reducţiei fenomenologice şi aceasta are trei cauze: în primul rând, realitatea în psihoză este negată pentru a construi în mod „autocrat” (Freud) o alta, în timp ce, prin epoché fenomenologică Ego-ul va determina valabilitatea realităţii. În al doilea rând, Eul transcendental apare ca unul dezinteresat faţă de lume, în timp ce, sub psihoză, se impun interese esenţiale. Acest fapt implică a treia mare diferenţă, anume inexistenţa alterităţii în psihoză vis-à-vis de poziţia pe care o ocupă în Meditaţii ca şi condiţie de posibilitate pentru a nu cădea în solipsism.

Scrisă de Cristian Hainic

No related posts.