Este posibil un război între Egipt și Etiopia?

Temporar eclipsată de războiul civil libian, situaţia din Egipt trimite către un provizorat gestionând o anarhie. Pentru regimul militar acum aflat la putere, indiferent că se va retrage pentru a lăsa locul unui civil sau se va perpetua la putere, este necesar să efectueze acele reforme atât de necesare îmbunătăţirii traiului social. Altfel va fi nevoit să înfrunte un noul val de revolte din partea unei populaţii împotmolite în nevoie. O presiune suplimentară s-ar putea să nu fie cea din partea Orientului Mijlociu sau a Uniunii Europene cât a statelor riverane Nilului şi mai ales a Etiopiei care ar putea capitaliza problemele de la Cairo pentru a deveni hegemonul Africii de Est. Aşa după cum scriam cu ceva timp în urmă, două probleme în long durée se află atât în faţa Egiptului cât şi multor altor state din Africa de Nord şi de Est: explozia demografică şi puţinătatea resurselor. Al doilea aspect exemplificat în cazul Egiptului prin noul tratat al Nilului merită ceva mi mult decât două rânduri în presa regională. Pentru că un război care ar opune Egiptul şi eventual Sudanul altor state de pe cursul Nilului ar putea avea consecinţe serioase pentru Uniunea Europeană. O dată prin numărul de imigranţi care ar traversa Mediterana pentru a ajunge în Italia, Spania şi Franţa şi a doua oară prin implicarea Chinei care s-ar putea infiltra şi mai puternic în zonă oferindu-se să construiască baraje. O Chină resursofagă ar răpi unei Europe la fel de înfometate sfere de influenţă cruciale. Un alt actor care are ceva de spus în zonă este Israelul care are de ani de zile o relaţie fructuoasă cu Etiopia. Noua strategie de securitate pe care Tel Avivul este pe cale să o adopte (aprilie 2011- data scrierii acestor rânduri) tinde să vadă Egiptul ca pe un posibil risc (a liability)- consecinţa ar fi o încercare de înarmare a Etiopiei. O spirală a înarmării într-o zonă care de ani buni de zile cunoaşte alternativ haosul şi absolutismul militar nu este de dorit pentru iubitorii de stabilitate (şi nici pentru Israel).

Studiul de faţă va cuprinde trei părţi. Prima va fi dedicată noului tratat al Nilului şi consecinţelor sale în viitor; a doua relaţiilor dintre Israel şi Etiopia iar a treia capacităţilor militare ale celor două state.

I. Nilul – o coloană vertebrală lichidă

Cel mai lung fluviu din lume, cu un curs de peste 6000 km de la origine la vărsare şi un bazin hidrografic de 3.400.000 km², Nilul traversează teritoriul a 10 state: Burundi, Congo, Uganda, Tanzania, Rwanda, Kenya, Etiopia, Eritreea, Sudan şi Egipt. Cele două origini ale sale, Burundi şi Etiopia creează două cursuri de apă: Nilul Alb, moşit de Marile Lacuri din centrul continentului negru şi Nilul Albastru, înrădăcinat în Lacul Thana din Etiopia. Cele două cursuri încărcate cu abundente precipitaţii tropicale se unesc lângă oraşul Khartoum pentru a străbate un drum deşertic terminat în Marea Mediterană.

Butada devenită un arhiclişeu care spune că Egiptul este un fiu al Nilului exprimă de fapt eterna dependenţă a vecinilor piramidelor de capriciile unei naturi pe care omul nu a reuşit să o subjuge cât să o irite. Poziţia geografică şi importanţa militară a Egiptului sunt într-un echilibru fragil ameninţat pe termen lung de creşterea demografică spectaculoasă care consumă tot mai multe resurse. La un teritoriu de peste 1 milion de kilometri pătraţi, circa o treime din teritoriul egiptean (326.000 km²) este ocupată de bazinul Nilului. 85% din populaţia ţării trăieşte în această zona ferită de contrastantul peisaj deşertic. Prin comparaţie 73% din populaţia Ugandei, 74% din cea a Sudanului, 58% din Burundi, 16% din Tanzania şi 35% din cea a Etiopiei îşi duc viaţa în bazinul hidrografic al străvechiului fluviu. Cantitatea de precipitaţii alocată fiecărei ţări ilustrează şi mai clar dependenţa societăţii egiptene de artera hidrografică. Cantitatea de precipitaţii ce cade anual este de 1.570 mm/an în Burundi, 1915 mm/an în Congo; 2010 mm/an pentru Etiopia; 1790 mm/an în Kenya şi doar 120 mm/an în Egipt. Dacă o climă şi vegetaţie luxuriante oferă alternative statele central-africane, selenitatea climatului egiptean face din ignorarea diplomaţiei Nilului o sinucidere pentru regimul de la Cairo.

Egiptul- între meandrele geografiei şi cele ale politicii

Ȋncă din timpuri vechi Nilul a fost folosit ca un levier în jocurile de putere dintre variile regate ale Cornului african. Ȋn secolul XIX, conducătorul egiptean Mohammed Ali aspira la un soi de federaţie niluviană care să aducă statele riverane fluviului sub puterea de la Cairo. Prezentele relaţii dintre Egipt, Sudan şi restul ţărilor riverane sunt statuate de două tratate încheiate în 1929 şi 1959. Conform primului autorităţile imperiale se obligau să nu construiască instalaţii hidrologice care să impieteze cantitatea de apă furnizată Egiptului. Egiptul urma să primească 44 miliarde metri pătraţi de apă anual iar Sudanul britanic 4 miliarde. Un nou tratat semnat între un Sudan proaspăt independent (din 1956) şi Egipt are loc în 1959 şi reajustează cantităţile la 55,5 miliarde metri cubi anual pentru Egipt şi 18,5 pentru Sudan. Niciunul dintre cele două tratate nu a ţinut însă seama de interesele etiopiene de pe al cărui teritoriu izvorăşte 85% din debitul hidrologic al întregului fluviu. Decolonizarea a moştenit cadrul legal iar Egiptul a încercat printr-o serie de manevre diplomatice să menţină bunăvoinţa vecinilor riverani. Două au fost meridianele principale de acţiune: 1) nepărtinirea în conflictele ce implicau statele est-africane şi 2) orchestrarea unor forumuri de cooperare riverană. Hydromet, Undugu, Iniţiativa Bazinului Nilului (NBI) şi TECCONILE s-au dorit a fi formule de cooperare, fără însă a obţine vreun succes deosebit.
Hydromet, prima de felul său a fost instituită în 1967 şi avea rolul de a supraveghea debitul Nilului în regiunea marilor Lacuri, precum Victoria, Kioga şi Albert.

Mai târziu, în 1983 la Khartoum apare Undugu (termen preluat din swahili însemnând fraternitate). Undugu avea 6 membri riverani: Egipt, Sudan, Uganda, Rwanda, Burundi şi Congo alături de un stat non-riveran: Republica Central Africană. Iniţiativa nu a avut o viaţă lungă fiind dezmembrată după doar câţiva ani. Sunt exceptate Etiopia, Kenya şi Tanzania.
Penultima iniţiativă purta abrevierea muzicală a unui nume mai complicat: TECCONILE-Technical Cooperation Committee for Promotion of Development and Environmental Protection of the Nile Basin (1992): avea misiunea de a reglementa parametri comerţului precum şi ai cursului apei între semnatari.

Un important pas în cooperare multilaterală în face Iniţiativa Bazinului Nilului (NBI- Nile Basin Intiative) creată în februarie 1999 la Entebe în Uganda cu ajutor canadian (mai precis prin aportul CIDA: Agenţia de Dezvoltare Internaţională Canadiană). Iniţiativa va fi întreţinută prin conferinţele Nil 2000, o serie de întruniri periodice care să sudeze relaţiile dintre statele riverane.

Dincolo de jocul cuvintelor protocolare, interesele statelor nu au putut fi cu adevărat armonizate prefigurându-se doi poli: Sudanul şi Egiptul, semnaterele din 1959 şi restul naţiunilor central-africane conduse de Etiopia dornice de o renegociere a puterii. Aceasta din urmă are un meci mai vechi cu Egiptul, cimentat de tradiţia istorică.

II. Egiptul şi Etiopia: sau săbiile se ascut sub cuverturi de mătase

..şi iată-ne ajunşi în inima problemei. Complexe şi greu de rezumat, relaţiile dintre Egipt şi Etiopia redau ţesătura orgoliilor dintre două culturi şi regate milenare. Niciodată cu adevărat singure în duo-ul lor, interacţiunea dintre Addis Ababa şi Cairo trebuie privită în perioada Războiului Rece în tabloul mai larg ce include Statele Unite, Uniunea Sovietică şi Israelul. O tablă de şah cu o inflaţie de pioni şi nebuni, Războiul Rece a complicat balanţa de putere regională cu cea globală. Egiptul şi Etiopia, ca multe alte state mici au simţit nevoia de a-şi defini relaţiile externe în funcţie de animozitatea Washington-Kremlin. După un flirt eşuat cu Vestul, Nasser se hotărăşte să îşi încerce norocul cu Moscova în speranţa obţinerii de ajutor, tehnologie şi armament. Ȋn contrapartidă Statele Unite şi Israelul au devenit aliaţi ai Etiopiei, versiunea oglindită a Ţării Sfinte în Cornul Africii. O naţiune non-musulmană înconjurată de state musulmane Etiopia însăşi a căutat prietenia Statele Unite şi Israelului. Cu acesta din urmă o unea şi existenţa unei comunităţi de etiopieni mozaici, numiţi Falasha sau Beta Israel. Ei vor fi subiectul a două operaţiuni, Moses (1984) şi Solomon (1989) prin care vor fi aduşi în Israel. Serviciile secrete şi consilierii militari israelieni vor oferi aliatului etiopian nu odată ajutoare substanţiale în necazurile acestuia cu rebelii din Eritreea sau în războiul Ogaden cu Somalia. Mai spre zilele noastre Etiopia, alături de Kenya şi Djibouti a devenit un aliat în frontul Războiului Contra Terorii din Cornul Africii. A nu se uita că in 2006, cu sfatul CIA-ului şi al Departamentului de Stat armata etiopiană a invadat Somalia pentru a lichida Uniunea Curţilor Islamice, percepută ca fiind branşată la Al Queda. După Israel şi Egipt, Etiopia a primit de la SUA un ajutor de 960 mil$ în 2008, 916 mil$ în 2009, circa 500 mil$ în 2010, pentru 2011 prefigurându-se circa 586mil$.

Relaţiile cu Egiptul, de la care şi pornisem nu pot fi reduse la o inamiciţie ireductibilă. Poate cea mai bună metaforă descriptivă ar fi aceea a unui teatru kabuki unde umbrele împart acelaşi ecran dar personajele sunt antagonice. Ȋn anii lui Nasser tema identităţii africane comune, nevoia de solidaritate pe problema Nilului au dat iluzia unui rapprochement. Ȋn ciuda rezervelor personale, Nasser şi împăratul Haille Selassie s-au vizitat de mai multe ori în anii ’60. Venirea la putere a Derg-ului (comitetul miliar) condus de colonelul Mengistu a otrăvit relaţiile dintre cele două state care se vor ralia logicii Războiului Rece.
Cat despre fizionomia relaţiilor dintre cele două state în problema Nilului nici aici nu trebuie să privim cu un singur ochi.

Regii etiopieni precum Gebre Meskel, Ne’askuta Le’Ab, Anda Tsiyon sau Zar’a Yacob au încercat în trecut să restricţioneze cursul de apă al fluviului către vecinul nordic. Egiptul a invadat Etiopia de 16 ori pentru a o pedepsi pentru încercările de a schimba cursul Nilului. După 1945 junta militară de la Cairo a încercat prin preşedinţii săi succesivi să împiedice regimul de la Addis-Ababa să construiască baraje pe cursul Nilului. Preşedintele Sadat a declarat că armata egipteană va interveni de urgenţă în cazul unei fronde etiopiene. Ȋn 1980 un război aproape a izbucnit între cele două state. După 1990 însă relaţiile au fluctuat, alterând sau suprapunând momente cordiale cu tensiune. Ȋn 1993 cele două state semnează un acord de cooperare. Un an mai târziu, ministrul etiopian al apei şi irigaţiilor declara la Cairo că Nilul trebuie să fie o sursă de prietenie şi nu de dezbinare între state; afirmaţie oglindită în 1999 de ministrul de externe etiopian, Seyoum Mesfin ce asigura că Etiopia nu va porni un război cu Egiptul pentru bazinul Nilului. Un Memorandum de Ȋnţelegere la finele lui 2009 va permite delegaţiilor celor două state să schimbe expertiză economică inaugurând un Consiliu Comercial Egipt-Etiopia. Cele cinci baraje construite de Etiopia în ultimul decenii par să confirme bunele intenţii. Pentru alţii însă faptul împlinit nu este decât rezultatul neglijării de către Egipt a vecinătăţii sale africane pentru a se concentra pe identitatea mediteraneană şi islamică. Firmele europene, precum Salini Construttori din Italia au primit în mai 2010 un contract din partea guvernului de la Addis Ababa pentru a construi trei noi baraje. Dialogul dintre fostul dictator, Hosni Mubarak şi premierul Silvio Berlusconi pentru a-l convinge pe acesta din urmă să intervină pe lângă firmele italiene nu s-a soldat nu nici un rezultat. Războiul declaraţiilor dintre cele două state nu apare din neant, ci semnifică ruptura unui leucoplast pus peste o rană prea adâncă. Teama Egiptului de o Etiopie mai puternică ce i-ar putea nega accesul la apă alături de secesiunea Sudanului au asmuţit regimul de la Cairo către declaraţii belicoase. Prim-ministrul etiopian, Menes Zenawi a răspuns menţinându-şi poziţia şi afirmând voinţa de a rezista armat unei eventuale intervenţii egiptene. De curând, la începutul lunii aprilie a fost anunţată construcţia unui nou baraj numit Renaşterea (Renaissance) iar după alte surse Great Millenium Dam estimat la circa 5 mld$. Barajul va fi situat la 25 km de graniţa cu Sudanul, va unul din primele 10 din lume şi va genera circa 15.000 MW până în 2020. Conform forumului Ethiopian Review armata egipteană a primit deja ordine de a se mobiliza în cazul unor sugrumări ale jugulare Nilului de către Addis Ababa.

III. Prospectul unei confruntări?

Atât Egiptul cât şi Etiopia au o populaţie de circa 80 milioane locuitori. Forţele armate şi tehnologia aferentă oferă un abac plin de discrepanţe. Egiptul are cea mai bine dotată armată din Africa, cu un personal activ plus rezerve de circa 800.000 de oameni. Mulţi dintre ofiţerii săi au fost educaţi în Vest şi mai ales în SUA. Bugetul de apărare este cotat ca fiind al 35-lea din lume, putând întreţine o maşină de război dotată cu peste 1000 de tancuri Abrams americane alături de peste 1400 Patton. Ȋn schimb Etiopia are o armată de circa 182.000-200.000 cu un maxim de 350.000-400.000 în timpul războiului cu Eritreea din 1998-2000. Ȋn 2002 numărul de tancuri se ridica la circa 300 . De curând Israelul i-a oferit avioane fără pilot (UAV-uri). Ȋn altă ordine de idei forţele etiopiene au beneficiat în ultimii ani de o experienţă de luptă semnificativă: cu Eritreea, mai sus menţionată, cu Somalia (2006-2009) pentru a nu mai pune la socoteală misiunile din cadrul ONU. Ȋn ciuda discrepanţei de forţe, Egiptul ar trebui să treacă Marea Roşie sau Sudanul pentru a se afunda într-un posibil Vietnam. Sunt ultracunoscute eşecurile unor mari armate prinse în marasmul unor lupte de gherilă interminabile. Iar Etiopia a oferit numeroase exemple de gen în exotica sa istorie milenară. Mai sigur ar fi pentru decidenţii de la Cairo să submineze regimul de la Addis Ababa din interior, în speranţa ca se vor declanşa revolte de stradă precum în Africa de Nord.

Aşteptând o concluzie

Rândurile de mai sus pot fi privite nu ca o promisiune ori profeţie, ci mai mult ca o machetă cu soldaţi de plumb. Un comentariu bazat pe acel E=mc² al strategiei, adică Putere, Frică şi Foame. Şansele unui asemenea conflict sunt mici, dar posibile. Cel puţin dacă nu pe termen scurt atunci pe termen lung când apa, aurul albastru, cum o numea cineva ar deveni un motiv pentru a ucide. Poate că mai probabil ar trebui să ne uităm spre probleme pe care le va pune nou stat numit Sudanul de Sud. O pietricică plină de resurse şi prinsă între vecini mai puternici, Sudanul de Sud va fi creta cu care se vor scrie noi pagini tensionate în diplomaţia africană.

Scrisă de Silviu Petre

Related posts:

1. Criza din Egipt: între inflaţie demografică şi dobânzile unei amânări
2. Complexaţii lui Freud şi cât de greu este astăzi să mai fii normal – ÎNTRE FREUD ȘI HRISTOS
3. Afganistanul- un război non-câştigabil
4. Pentru un altfel de secol XX : Intervenţia aliaţilor în Rusia Primului Război Mondial
5. Islamul între reformism şi fundamentalism – FECIOARA ÎNCĂTUŞATĂ…