Fallacies

Autor: C. L. Hamblin
Rating:
Editura: Vale Press
Anul apariţiei: 1970
347 pagini
ISBN : 0-916475-244-7

Dacă ar fi strict după mine, aş începe recenzia astfel: Tanaaa! Îmi imaginez că puţini mai sunt aceia care să nu fi simţit măcar o dată înţepătura tonică şi agitatoare a unei cărţi „esenţiale”. Totuşi, n-are nicio noimă să produc acum căscaturi în lanţ vorbind despre Hamblin şi cartea lui în terminologia (altfel admirabilă) a domnului Thomas Kuhn; să menţionăm doar în treacăt că, de n-ar fi atât de hiper-bătătorită, sintagma „schimbare de paradigmă” s-ar potrivi de minune.

Drept urmare, vom începe ceva mai româneşte: ne vom da puţintel de ceasul morţii. Titlul acestei cărţi este, da?, Fallacies. Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu înţelesurile din preajma dicţionarului, fallacies se referă în mod obişnuit fie la un tip de 1) eroare crezută de mai toată lumea (de pescuit pentru plăcere: fructul menţionat în Vechiul Testament nu e un măr, fraza “Huston, we have a problem!” n-a fost niciodată rostită de Apollo 13, sushi nu înseamnă peşte crud şi poliţiştii nu au tot timpul nevoie de mandat etc.[1]), fie se referă la 2) un soi de “tentativă de omor” în argumentare, o “încercare de manipulare”, un “argument prost, bine îmbrăcat”, “propagandă, dom’le”, “huooo!”, pe scurt, o minciună care a “suferit” un bine-gândit şi insidios proces de gogonare.

Vedem cum, în timp ce în engleză există 2 înţelesuri pentru termenul de fallacy (dicţionarele englezeşti dau chiar 3, separând uneori “eroare pur şi simplu” de “credinţă nejustificată” – common misconception), în româneşte termenul nici măcar nu şi-a făcut apariţia. În afară de un teribil de livresc adjectiv “falacios”, care subzistă nefrecventat într-un colţişor, textele în româneşte sunt nevoite să folosească termenul de “sofism” – care, vom vedea, are în spate un greu de ignorat ataş teoretic. Aşadar, “falacii”? “Falaţii”? “Gât-legău”? “Nasufletă”? Dacă vă încălzeşte cu ceva, francezii sunt în aceeaşi situaţie: deţin sophisme şi fallacieux(euse) – atât.

Bun. Înapoi la cărţulie. Fallacies (1971) a dat pe mai toată lumea cu roţile în sus la data apariţiei. Charles Leonard Hamblin, autorul ei – am ceva cu apoziţiile evident evidente – este un nene foarte deştept (ne spune Wiki) dar care n-are, sau n-avea, decât mici legături cu termenul de fallacy. În linii mari-mari, fallacy “a fallacious argument, as almost every account from Aristotle onwards tells you, is one that seems to be valid but is not so” (12). Tot de la Aristotel încoace – poate v-au trecut pe la ureche Respingerile Sofistice – avem şi o clasificare a sofismelor în două categorii: in dictione (provenite din limbaj), adică sofisme care au nevoie de ambiguitatea limbajului natural pentru a fi sofime (echivocaţia, ambiguitatea, amfibolia, compoziţia, diviziunea, accentul, etimologia[2]), şi extra dictionem – sofisme care nu au nevoie de ambiguitatea limbajului, adică în principiu ele ar putea fi sofisme şi în limbaj formal (accident, generalizarea pripită, ignoratio elenchi, petitio principii, afirmarea consecventului, falsa cauză şi întrebarea multiplă). Şase sofisme în prima categorie, şapte în cea de-a doua, asta este ceea ce apoi a fost numit Aristotle’s List. Treisprezece sofisme care, în mare, ne spune Hamblin, au rămas tratamentul standard de-a lungul a multe multe secole (îi şi zice, The Standard Treatment). A, da! În afara Listei lui Aristotel dar încet-încet parte din TST, trebuie menţionat genul ad fallacies, “inventat” de John Locke. În principiu, fallacy-urile cu ad ţin de relevanţă, cel puţin aşa se considera până la Hamblin; termenul de relevanţă este însă mult mai bulbucat decât pare, aşa încât dincolo de cazurile simple („Silviu e cel mai tare”, „De unde ştii?”, „Păi numele lui începe cu S”), ideea erorii de relevanţă a fost puternic revizuită. În engleză, ad-urile apar deseori şi ca appeal to (belief, flattery, fear, pity etc), sau pur şi simplu ad hominem (“when a case is argued not on its merits but by analysing the opponent” 42).

Care-i baiul? Mai multe baiuri, de fapt, începând cu Aristotel. “The closeness with which Aristotle is sometimes followed”, zice Hamblin, “is startling to the modern mind” (117). Definiţia este evident certată cu unele principii de înţelegre: raţionamentele (silogismele, inferenţele) sunt valide sau nevalide, pentru argumente ne trebuie altă “unitate de măsură”. Ea nu va fi de natură logică sau epistemică, sau nu numai, ci dialectică; ea va lua în considerare că argumentul este un act de vorbire între 2 părţi şi trebuie judecată . În principiu, fiecare fallacy în parte – adică fiecare încercare de analiză, evaluare, identificare a unui fallacy, aşa cum apare în TST – are neajunsuri încât dacă ai condeiul lin ca Hamblin umpli primele 6 capitole ale cărţii. Teoreticienii care i-au urmat (John Woods, Douglas Walton) au numit această revizuire un “devastating criticism”. Am încercat să adun pentru fiecare sofism ideile critice aşa cum apar la Hamblin în această serie de recenzii.

Povestea e imensă. A reface complet două milenii de teorii şubrede nu e nici uşor, nici uşor de înţeles, nici rezumabil într-un curs scurt. Mai spun că, până acum, eu nu ţin minte să fi citit vreo apropiere post-Hamblin a subiectului fallacy fără menţionarea lucrării lui Hamblin (şi, de regulă, plata tributului un paragraf-două acolo). Ceea ce nu înseamnă că tot ce i-a urmat lui este un nou Standard Treatement. Aş spune că Hamblin doar a dat drumul la gaz; scâteile au venit din altă parte şi au produs un alt gen de foc. Vom reveni cu detalii de la feţele locului.

[1] Vă puteţi delecta, pentru primul sens, cu Wikipedia (List of common misconceptions) sau cu nenea Alfred Ackerman (Popular fallacies, 1908)

[2] Vă puteţi delecta cu altele aici şi aici.

Scris de Octav Popa

No related posts.