Fals interviu cu Raymond Aron – DIX-HUIT LEÇONS SUR LA SOCIÉTÉ INDUSTRIELLE

Autor: Raymond Aron
Rating:
Editura: Gallimard
Anul apariţiei: 1962
375 pagini
ISBN: 2-07-032347-1

Pe tot parcursul acestei cărţi m-am simţit în anii ’60, dus de mânuţă dintr-un concept în altul, ca la meditaţii pe vremuri, de către un Raymond Aron îngăduitor, răbdător cu mine şi cu propria-i disciplină. Voi împrumuta demersul non-critic al unei asemenea situaţii, ceea ce nu înseamnă că sunt de acord cu toate răspunsurile noului meu „prof”. Semnele citării încadrează pasaje din carte.

Elevul curios: Domnule profesor, înainte de toate, vă spun sincer că n-am prea înţeles care-i treaba cu sociologia asta. Ce face ea de fapt ?

Raymond Aron: Să procedăm astfel. Să vorbim despre sociologie „în funcţie de surorile ei apropiate”: filosofia şi economia politică. „Spre deosebire de filosofie, sociologia vrea să fie o ştiinţă particulară” şi „spre deosebire de economia politică, ea nu se limitează la a lua în considerare un aspect izolat al realităţii”. Asta ca „diferenţă de metodă”, însă putem fi şi mai exacţi. Iată cele trei obiective ale sociologiei: „definiţia şi înţelegerea socialului”, „analiza consensului social, să-i spunem logica subterană a vieţii în comun” şi „analiza în comun a diferitelor aspecte din istoria socială”.

e.c.: Nu e asta cam mult? Nu-şi propune astfel să devină un fel de mamă a ştiinţelor?

R. A: Ba uneori da. „Durkheim avea ambiţia de a îngloba toate ştiinţele sociale şi de a extrage principiul unităţii lor şi a mijloacelor de sinteză”. Karl Marx şi Auguste Comte au avut şi ei asemenea tendinţe de a decela un principiu unic, fie de ordin economic, fie de ordin religios. Însă am putea spune că demersul sociologic nu e nici aşa nici aşa pentru că „realitatea socială nu este nici totală nici incoerentă, şi de aceea nu se poate nici afirma dogmatic validitatea universală a unei teorii dar nici relativismul tuturor teoriilor”

e.c.: Am înţeles. Putem trece acum la ceea ce numiţi dumneavoastră „societate industrială”. La ce vă referiţi?

R. A: Rapid spus, societatea industrială este „acel tip de societate în care industria este forma de producţie cea mai importantă”. Însă din acest criteriu principal le putem deduce pe următoarele: 1. „separarea locului de muncă de mediul familial”, 2. „concentraţia muncii în intreprinderi”. 3. „diviziunea din interiorul intreprinderilor”, 4. „calculul raţional”, 4. „acumularea de capital”. Adică, de la 1 la 4, nişte oameni au plecat la un moment dat în istorie de-acasă, s-au hotărât să facă treabă cot la cot, fiecare cu ocupaţia lui, ţinând mereu „scorul” activităţii şi punând mereu ceva de o parte. Numai că aici intervin două probleme: 1. „cine va avea dreptul să deţină realmente noua intreprindere şi ustensilele din ce în ce mai sofisticate folosite de angajaţi” (iată un termen nou)”? şi 2. „care este modul de reglare” sau altfel spus „cine va dicta acestor conducători cum să-şi dirijeze treburile şi oamenii”?.

e.c.: Aha! Păi … cine?

R.A: De-aici distingem două tipuri de societăţi industriale: societatea capitalistă şi societatea sovietică. La cele două întrebări, capitalismul răspunde 1. Cine deţine? prorprietarii, oamenii pe care îi denumim „conducători” sau „angajatori” sau „antreprenori” şi 2. Cine decide? Consumatorii, oamenii care cumpără acel surplus despre care vorbeam. La aceleaşi întrebări, URSS va da un singur răspuns: Statul. De-aici, numeroase consecinţe privind schimbul mărfurilor, politicile de consum, activitatea sindicatelor etc.

e.c.: Care funcţionează mai bine?

R. A: Acum, depinde ce înţelegem prin acest mai bine. Probabil că te referi la creştere economică, în sensul larg al termenului care se traduce atât prin „creşterea producţiei” cât şi prin „transformarea economiei şi societăţii”. N-aş vrea să faci confuzia cu o altă noţiune foarte la modă astăzi, aceea de progres, care „implică de cele mai multe ori o judecată de valoare, afirmarea superiorităţii societăţilor actuale faţă de cele din trecut”. Din principiu, să ştii, „cunoaşterea ştiinţifică n-ar trebui să aibă ascusă în ea o judecată de valoare”. Creşterea economică „nu echivalează neapărat cu un progres uman, şi uneori nici cu un progres economic” pentru că se poate întâmpla ca „obiectele produse să nu corespundă unei mai bune satisfaceri a nevoilor indiiduale” sau „creşterea economică generală să se traducă printr-o din ce în ce mai mare inegalitate a împărţirii produsului naţional”.

e.c.: Şi-atunci, aceste societăţi, cum pot avea „creştere economică”?

R. A: Întrebându-ne aceasta, căutăm de fapt factorii care determină creşterea economică, nu? Să spunem că ea „depinde în mod esenţial de o atitudine a subiecţilor economici”, tradusă prin „spiritul ştiinţei şi tehnicii”, „spiritul calcului raţional” şi „gustul pentru progres”. „Producătorul/antreprenorul trebuie să aibă sentimentul că o mărire a efortului său va însemna o îmbunătăţire a vieţii sale”. Dar, evident, atitudinea subiecţilor nu e suficientă. Mai este nevoie, apoi, de un anumit cadru instituţional care să fie compatibil cu această atitudine, adică de o „administraţie şi o justiţie relativ raţionale, previzibile”. Tot aşa, avem nevoie şi de un anumit cadru ştiinţific, fie că vorbim despre ştiinţa care inventează noi industrii sau ştiinţa care inventează noi mijloace de producţie în vechi industrii. Însă nici asta nu este suficient, mai este nevoie de o „creştere a capitalului disponibil pentru investiţie”. „Cu atât venitul pe cap de locuitor este mai ridicat, cu atât partea din produsul naţional susceptibilă de a fi investită fără sacrificii extreme din partea populaţiei este mai mare”. Cam asta ar fi. Desigur, putem vorbi şi despre creşterea populaţiei sau creşterea nivelului de educaţie, dar primi factori sunt mult mai importanţi. Ţine minte, însă, că „niciunul dintre aceşti factori nu se referă în mod direct la problema creşterii economice şi nu ne permite să spunem dacă un tip de societate sau celălalt este favorabil sau nu creşterii economice”. Şi în plus, să-ţi spun un secret, „nu cred că acest concept trebuie văzut ca un bine absolut”. „Nu este evident de ce societăţile trebuie să se preocupe înainte de orice de a avea o rată din ce în ce mai mare pentru un asemenea proces de transformare”.

e.c.: Dar, chiar cu „viteze” diferite în funcţie de tipul de societate, ne putem gândi la creştere economică permanentă de-acum încolo? Societatea industrială este, cu mici pauze, esenţialmente progresivă?

R.A: Să fim atenţi, căci deja vorbim în alţi termeni. Dacă până aici am vorbit despre acţiunea trecutului asupra prezentului, acum îmi ceri să folosesc timpul viitor cu privire la societatea industrială. Ori, „orice previziune istorică trebuie să ţină cont de ceea ce numim pluralitatea determinaţiilor şi posibilitatea întâlnirii accidentelor”. Totuşi, „înspre binele sau înspre răul nostru (mă gândesc mai degrabă la bine), nu o să ne putem abţine niciodată de la a prevedea viiorul”. Aşadar, să menţionăm că există şi pesimişti pe lumea asta. Unii dintre ei vorbesc despre „auto-distrugerea capitalismului” sau „imposibilitatea comunismului”. Există, aşadar şi factori defavorabili: limitarea posibilităţilor de investire, „relaxarea” domeniului tehnic care nu produce industrii noi, scădere demografică, eterogenitatea socială (dată de diviziunea muncii, diviziunea puterii, diviziunea de clasă etc) şi ideologizarea („fiecare societate industrială are nevoie de o ideologie pentru a combate distanţa dintre ceea ce oamenii trăiesc şi ceea ce, conform ideilor, ar trebui să trăiască”). Există şi o teorie a pauperismului relativ care ne spune că pe măsură ce societăţile au creştere economică, puterea de cumpărare a fiecărui cetăţean scade. Până acum, această teorie n-a fost demonstrată.

e.c: Dar chiar fără creştere economică, aceste două societăţi vor rămâne mereu separate?

R.A: Foarte bună întrebarea, mulţi sociologi şi oameni de stat s-au gândit la ea până acum. E în firea omului să caute între două extreme calea de mijloc mai bună. Există teorii conform cărora „după o anumită etapă de dezvoltare, cele două tipuri vor tinde să se apropie”. Marx afirma, de exemplu, că pe parcursul creşterii economice, „formele juridice ale proprietăţii private devin incompatibile cu proprietatea privată” şi dacă ne despărţim de caracterul ideologic al acestei afirmaţii putem descoperi că „dispersia între acţionari a proprietăţii private în marile intreprinderi (de exemplu cele americane, care numără mii, zeci sau sute de mii de acţionari)” poate fi considerată o formă de eliminare a individualului. De cealaltă parte, teoreticienii capitalişti observă că monopolul (calul de bătaie al liberalismului) este o noţiune foarte vagă, care poate fi observată în ambele societăţi. „Într-un sens, nu există niciodată monopol, căci nu există produse singure pe piaţă care să nu aibă concurenţi sau posibili substitutori”, în timp ce, „într-un alt sens, există tot timpul un monopol căci fiecare vânzător deţine practic monopolul produsului său particular”. Renault are monopol pe noul model de maşină, aşa cum nu are monopol pe piaţa maşinii în genere. Ce vreau să înţelegi este că dacă va exista un melanj între cele două, cu siguranţă atunci vom discuta despre el în cu totul alţi termeni.

e.c: Fără să exagerăm, putem afirma că un asemenea eventual „melanj”, cum îi spuneţi dumneavoastră, ar putea să ducă la pacea universală?

R.A: Nu gândi aşa. Eu cred, într-adevăr, că stabilizarea recentă acestor două tipuri foarte diferite de societăţi industriale este „o victorie precară”. Distrugerea uneia în cealaltă (în sens economic şi social) nu este deloc inimaginabilă. Însă în acelaşi timp, „trebuie să remarcăm că a şti dacă societatea capitalistă şi societatea sovietică se apropie, n-are nimic de a face cu a şti dacă acestea vor începe sau nu un război”. Ştii cum e, „cel care este pe punctul de a muri, nu e nici reconfirmat nici consolat dacă îi spunem că nu va muri de maladia pe care doctorul a diagnosticat-o ci de o alta”. Altfel spus, ar fi bine să nu facem prea des trecerea de la abstracţie la istorie, de la eventuale simptome la diagnostic. Să aşteptăm toate analizele!

Scrisă de Octav Popa

Related posts:

1. „Sapă, cârtiţă bătrână!” – interviu cu Vlad Mureşan – II
2. "Sapă, cârtiţă bătrână!" – interviu cu Vlad Mureşan