Falsa independenţă şi viaţa ca produs
Redescoperirea frumosului sau pledoarie pentru devirtualizare
Scopul existenţial al omului actual este să se realizeze, să devină independent. Această „independenţă” pe care o decretează vanitos „cel mai emancipat om al timpurilor”, nu este, de fapt, decât o altă formă de limitare; dacă omul anterior s-a luptat din greu să-şi câştige independenţa, omul actual e singurul care s-a bucurat de „privilegiul” de a primi de-a gata „libertatea”. Nihilist şi cinic, a rupt cu trecutul şi cu ceea ce i-ar fi asigurat o coerenţă, o continuitate ontologică în timp, având ca unică aspiraţie eliberarea de tensiune – fapt confundat comod cu însăşi libertatea. S-a abandonat, fără niciun fel de rezistenţă, unei forţe exterioare „protectoare”, care a ştiut să confecţioneze imaginile şi reprezentările seducătoare ale unei individualităţi cât mai lipsite de inefabil, cât mai ferite de nelinişti şi taine, cu alte cuvinte, cât mai clişeizate şi simplificate.
Încercarea unei individualităţi (unicităţi) de a ieşi la lumină, de a căpăta fiinţă, de a deveni prezenţă reală, presupune, inevitabil, un drum anevoios. Oferindu-i-se opţiunea facilă de a renunţa la acest drum, s-a îndreptat instinctual spre ceea ce îl scutea de nelinişti „inutile”: acea forţă exterioară i-a fabricat o individualitate, l-a sedus prin apelul la subiectivitate, prin urmare, la ceea ce îl reduce pe om la sine, încurajându-i lâncezirea în propriul egoism; dacă înainte libertatea era câştigată prin confruntarea tensionată în primul rând cu limitele proprii, omul tinzând, printr-un proces anevoios şi lucid, spre ceva calitativ superior, spre un „dincolo” de simpla existentă şi de cadrele fixe, acum ea este confundată cu „libertatea” subiectivităţii de a domni după bunul plac, prin negarea oricărei esenţe care ar putea să transcendă şi să existe mai presus de eul subiectiv. Altfel spus, această „libertate” ar echivala mai curând cu vegetarea între limitele proprii (ceea ce este opusul asumării conştiente a unei libertăţi interioare), cu anularea unicităţii prin înţelenirea ei în cadre prestabilite confortabile.
În loc să se confrunte cu realitatea, într-un efort critic şi conştient de a o înţelege („filtrarea” conştientă a realităţii produce tensiune, suferinţă), omul s-a mulţumit cu aparenţele ei, pe care le-a luat ca atare, neputincios în faţa complexităţii artificiale de imagini, coduri, semne, în permanentă extindere, care l-au înghiţit ineluctabil şi pe el. Omul „a sosit pe pământ pentru a face din existenţa sa un drum spre cunoaştere” (Tarkovski), dar cum îl mai poate preocupa cunoaşterea când pentru el adevărul nu mai există obiectiv, ci ca simplă preferinţă subiectivă, personală, devenind, cu alte cuvinte, o chestiune de gust?
Şi cum „gusturile nu se discută”, diferenţele dintre oameni nu mai implică niciun fel de tensiune, ei nu există ca unicităţi, şi, fiind total repliaţi în sine, nici nu mai pot dialoga între ei. Deşi trăim într-o eră a „tiraniei” comunicaţionale, oamenii sunt, în esenţa, din ce în ce mai non-comunicativi. Ceea ce înseamnă pentru ei diversitate e mai curând un „puzzle” de fragmente separate între ele şi cu atât mai uşor integrablile în structuri artificiale (pentru a reuşi înrobirea indivizilor, sistemul a avut ca ţintă principală prefacerea lor în fragmente, falsificarea lor, dezrădăcinarea, anularea alterităţii).
Această forţă exterioară i-a „confiscat” omului lăuntrul; nu l-a eliberat, ci i-a creat şi mai multe limite. O forţă malefică dar foarte subtilă, care a făcut chiar din limitele lui o „armă de seducţie”. Pentru a-l supune (a face din el un subiect) l-a determinat să se raporteze la aceste limite nu critic şi responsabil, într-un sens tensional, ci într-unul instinctiv şi reconfortant (înfruntarea lor sparge echilibrul, induce suferinţa, mentierea între ele e ceea ce-ţi poate asigura fericirea). Un mod subtil de manipulare, prin care omului i-a fost anulată, treptat, propria individualitate.
Subiectivitatea stă inevitabil sub semnul vulnerabilităţii; „normali” sunt cei care se supun docili limitelor proprii, care-şi înţeleg condiţia de supravieţuitori (încontinuu bolnavi) dependenţi de sistemul „protector”, atâta timp cât nu mai există decât ca fragmente, ca părţi integrante ale acestuia; lipsiţi de o substanţă proprie, de o identitate personală consistentă (sunt dezrădăcinaţi de neam, de religie, de trecut) ei sunt exclusiv determinaţi de repere exterioare. „Anormali” au devenit cei angajaţi într-o luptă tensionată cu propriile limite, cei care încă mai sunt „întregi”, nefalsificaţi, nefragmentaţi, pentru că îşi trag substanţa dintr-un spaţiu al continuităţii ontologice imposibil de redus, de raţionalizat, ce nu poate fi posedat, împărţit, controlat, „virtualizat”, înstrăinat.
Este vorba despre un spaţiu plin, pulsional, organic, sănătos, autonom (nu poate fi asimilat, integrat în ansambluri de spaţii reticulare, care i-ar consuma esenţa, l-ar „digera”, l-ar virtualiza – este vorba despre un spaţiu ontic „indigerabil”, care nu poate fi lipsit de substanţa sa inefabilă, redus la semne simplificate, convenţionale, la stereotipii), care dăinuie (spre deosebire de spaţiul contingent fragmentat, supus degradării, în care nimic nu dăinuie, dar unde tot ce e viu se chinuie să supravieţuiască, mulţumindu-se cu o existenţa apatică, „descărnată”, larvară şi efemeră).
În fond, independenţa cu care se tot mândreşte omul actual înseamnă cantonarea anchilozantă într-o „zona de confort”, înseamnă a fi ferit de orice experienţă „anormală” care l-ar putea proiecta dincolo de contingentul securizant. Unica aspiraţie de a se „realiza” îl „branşează” definitiv la mecanismul abstract care-l supune unei fatale sleiri în schimbul fabricării unui sine „împlinit”, deposedat de sursele vitale, abstractizat. Un sine „împlinit” nu mai are puls, s-a transformat într-un „produs”.
În viziunea lui Guy Debord (Societatea spectacolului), instrumentarea tehnică anulează munca, neagă activitatea umană (omul se abstractizează, devine instrument; pentru a fi integrat cât mai eficient în sistemul de producţie şi consum, el trebuie menţinut într-o permanentă stare de alienare) şi, implicit, suprimă libertatea („Nu poate exista libertate în afara activităţii”). Munca sa nu este o activitate care îl conectează la existenţă (existenţa înseamnă devenire, reînnoire, transformare, pe când rotiţa angrenată în mecanism nu evoluează, ci doar se învârte) sau care trimite spre un dincolo (munca presupune o evoluţie şi nu se poate desfăşura în afara unui sens adânc ancorat în viaţă; activitatea ca scop în sine, care consumă energia vitală, fără a o stimula, care nu-ţi aminteşte de existenţă, ci te “ajută” – rentabil, eficient – să o uiţi, înseamnă dinamică în gol şi rămânere pe loc, când viaţa nu poate fi stare pe loc, ci transformare şi tindere spre semnificaţii superioare care o îmbogăţesc).
Deposedat de esenţa sa inefabilă, omul s-a transformat într-o abstracţie, într-o imagine, într-o verigă. A devenit, prin urmare, produsul unei societăţi a spectacolului („Modul concret de a fi al spectacolului este tocmai abstracţia [s.n.]”, „În cadrul spectacolului orice activitate este negată”, „Spectacolul în societate corespunde unei fabricări concrete a alienării [s.n.]”, „Spectacolul este momentul în care marfa a ajuns să ocupe în totalitate viaţa socială”).
Munca sa are valoare doar ca marfă (nu ţinteşte dincolo de acest stadiu), astfel, viaţa nu mai este trăită, ci „produsă”: viaţa devine un „bun” pe care ajungi să-l posezi, să-l consumi; ideea de a poseda, ca şi ideea de a consuma, exclude procesul, elimină ceea ce nu poate fi realizat, încheiat, făcut; promovează ceea ce poate fi fabricat şi epuizat. Cu cât reuşeşte să facă din viaţă un produs al său, un „bun” pe care să îl poată poseda (eliminând cât mai mult factorii perturbatori, imprevizibili, incerţi), cu atât mai mult nutreşte omul actual iluzia „independenţei” personale, fără a mai apuca, nici în timpul liber (destinat exclusiv risipirii personale şi consumului imensei, excesivei cantităţi de produse) să-şi valorifice viaţa ca trăire. Drept urmare, „Cu cât viaţa e mai mult produsul său, cu atât el e mai separat de propria sa viaţă” (Guy Debord).
Pentru omul actual, „independenţa” ar fi şi o urmare a eliminării lipsurilor; în realitate, lipsa nu e niciodată înlăturată, altminteri întregul sistem de producţie şi consum care angrenează existenţa umană s-ar prăbuşi şi ar elibera cu adevărat omul. Supravieţuirea e indisolubil legată de consum, lupta pentru supravieţuire se traduce prin lupta pentru „dreptul” de a consuma cât mai mult, iar societatea de consum îşi găseşte raţiunea de a fi nu atât în satisfacerea nevoilor, cât mai ales în dirijarea, crearea şi sporirea lor neîncetată:
„Dacă supravieţuirea consumabilă e ceva care trebuie să sporească mereu, aceasta se datorează şi faptului că ea conţine mereu în sine privaţiunea. Dacă nu există niciun dincolo al supravieţuirii sporite, niciun punct în care ar putea să-şi înceteze creşterea, este pentru că ea însăşi nu este dincolo de privaţiune, ci doar privaţiune devenită mai bogată”; „Mobilizind orice trebuinţă umană şi acaparând monopolul satisfacerii sale, [valoarea de schimb] a sfârşit prin a dirija trebuinţa. Procesul de schimb s-a identificat cu toate trebuinţele posibile şi le-a redus după voia sa. Valoarea de schimb este condotierul valorii de întrebuinţare, care sfârşeşte prin a duce războiul pe propria socoteală”; “Victoria economiei autonome trebuie să fie în acelaşi timp pierzania sa. Forţele pe care le-a dezlănţuit suprimă necesitatea economică, baza imuabilă a vechilor societăţi. Când o înlocuieşte cu necesitatea dezvoltării economice infinite, ea nu poate decât să înlocuiască satisfacerea nevoilor umane primare sumar recunoscute cu o fabricare neîntreruptă de pseudonevoi, care se reduc la unica pseudonevoie a menţinerii dominaţiei sale.”
Toate acestea menţin omul într-o dependenţă permanentă de imaginile şi obiectele ce alcătuiesc contingenţa securizantă în care este profund angrenat. Privat de libertatea de a trăi după legile naturii sale complexe (aceasta este adevărata privaţiune, pe care însă nu a văzut-o, orbit de false nevoi), sedus de ceea ce l-a afundat treptat în inconştienţă şi uniformitate, s-a lăsat de bunăvoie modelat, schematizat, ajustat, din teama instinctuală de a nu-şi simţi ameninţată „zona de confort”, un spaţiu gol, virtual, în care conştiinţa şi tensiunile inerente ei zac într-o plăcută amorţire. S-a confundat cu acest spaţiu, văzând în el o imagine seducătoare a fericirii şi libertăţii, incapabil de a înţelege fatala simplificare şi mărginire a fiinţei sale. Comunicarea dintre oameni şi-a pierdut substanţa: ea nu se mai realizează între fiinţe complexe, ci între „zone de confort”, între oameni alienaţi, separaţi, între fragmente total libere. Într-adevăr, această libertate absolută este a oamenilor care au fost vidaţi de conţinut, de identitate şi, prin urmare, alcătuiesc împreună un colaj de fragmente, fiind incapabili de o relaţionare vie, coerentă între ei, tocmai pentru că diferenţa, alteritarea nu şi-a putut păstra substanţa care ar fi salvat-o de la topirea în amalgamul haotic.
Trezirea conştiinţei ar însemna putinţa de a detecta falsa independenţă (libertatea care a fost confundată cu eliberarea de tensiune, fiind astfel dezgolită de substanţă: câştigarea libertăţii – şi nu primirea ei de-a gata – implică, inevitabil, tensiunea), falsele nevoi (cele care ne îndepărtează de firesc, stârpind din noi viul – cu tensiunile, contradicţiile, imperfecţiunile ce îi sunt inerente –, transformându-ne în fragmente ce nu au, prin sine, esenţă şi sens).
Am fost deposedaţi, printr-un proces fatalmente subtil, de complexitatea noastră vie pentru a deveni fragmentele unei complexităţi artificiale pe care, deşi nu mai reuşim să o înţelegem, o luăm pasivi ca pe un fapt firesc, care nu mai poate fi pus în discuţie – suferim de un deficit prea mare de realitate, de conţinut, pentru a putea ieşi din virtual, din complicata ţesătură de imagini, coduri, semne, ce se extinde la nesfârşit (un adevărat „iureş” reticular ce ne absoarbe pe negândite în multitudinea lui abstractă de conexiuni şi încrengături) – şi tot ce considerăm că se cade să facem este să luăm lucrurile aşa cum sunt, să „trăim în prezent” – cea mai indicată „lecţie de viaţă”, cea mai eficientă metodă care ne asigură definitiva şi uniformizanta armonie cu datul, oricât de lipsit de sens şi de sevă vie ar fi acest „dat”. Dacă nu se va strădui să-şi vină în fire, să-şi recapete conştiinţa, prin raportarea la sistemul de valori şi credinţe care îi alcătuiesc un solid fundament ontologic şi din care a fost dezrădăcinat, va continua să trăiască sub hipnoză, luând drept firesc tocmai ceea ce l-a denaturat şi i-a contrazis esenţa.
[Citeşte partea a II-a aici]
Scrisă de Irina Bazon
Related posts:
Îţi merge tastatura frumos, nu zic nu. Dar toată învălmăşeala asta de probleme, tragismul ăsta bătrânesc şi veşnica neîncredere atât de intelectuală … nu merge.
“Am fost deposedaţi”
“A detecta falsa independenţă”
“I-a confiscat omului lăuntrul”
“Omul s-a mulţumit cu aparenţele”
“Tirania comunicaţională”
Sunt eu de vină sau ăstea par idei teribil de nemestecate.
Plus că, apoteotic, ditamai concluzia e “să ne recăpătăm conştiinţa”? Şi valorile? Haidi, da!
Miza textului nu e cu nimic mai adâncă decât miza învăţătoarelor care ne ziceau că trebuie să fim mai buni.
[...] [Citeşte prima parte aici!] [...]
@ octav,
cred ca esti prea prapastios.
“Invalmaseala de probleme”,
“tragismul asta batranesc”,
“idei teribil de nemestecate”
“apoteotic, ditamai concluzia”.
Las-o-n fasole, eu zic mai bine sa ne batem putin pe burta (personal, reciproc si reflexiv), sa ragaim si sa continuam de unde ne-am oprit.
Parol!
Radu, aşa o fi. Am scris la repezeală. Da’ asta nu schimbă cu nimic ideea din comentariu.
Să mor io!
Mnoa, nene Octav, eu am priceput ideea ta din comentariu. Normal ca am priceput, ca doar nu-s planta. Am urmarit in ultima vreme cateva abordari pe care le-ai avut la adresa unor articole/recenzii de pe bookblog. Una este cea de mai sus, alta, de care-mi amintesc acum, este cea la adresa articolului Conformismul absolut al intelectualului comun sau pledoarie pentru revenire la funcţia critică scris de Dragos Moldoveanu. Textul care incepe cu “N-ai nicio scuză pentru lexiconul emfatic cu care pui la cale ideile. Îţi spun cu prietenie: e greţos şi sperii.” Iti mai amintesti, nu-i asa?
Acuma, n-am sa-ti atrag atentia in privinta violentei de limbaj, ar fi chiar culmea o astfel de observatie de la cineva ca mine, care numai de exces de delicatete nu poate fi suspectat. N-o sa fiu copil si-o sa trec la fondul problemei: aberezi. Banal, cu un aer de pseudo-intelept decrepit. Marea ta problema este ca ai citit mult si ai acumulat un bagaj de cunostinte de la inaltimea caruia ai pierdut contactul cu sensurile fundamentale. Tu nu te inseli, esti prea inteligent pentru asta, tu-ti furi caciula cu maiestrie. Ilustrezi o mai veche observatie, aceea ca azi trebuie multa carte ca sa te inseli grosolan.
Cum sa-ti zic, eseurile scrise de Dragos Moldoveanu si de Irina Bazon, pe linia criticii lumii moderne, sunt corecte. Sper ca reprezinta doar un inceput pentru fiecare dintre ei, pentru ca diagnosticarea nu-i totuna cu vindecarea maladiei. Dar e un gest de onestitate si de realism, un gest dureros, cata vreme se pastreaza in limitele moderate ale uimirii autentice. Da, lucrurile merg prost, sau scroafa e moarta in papusoi, cum zice un proverb tragic moldovenesc. Lumea asta in care ne simtim inadecvati e cauza inadecvarii noastre, asta spun ei, mai elaborat decat vreau s-o fac eu. Ca nu trebuie persitat pervers in aceasta critica, asta e alta poveste…
Moment in care intervine Octav: cum asa, nu vedeti? de fapt nu e nici o criza, totul e frumos, totul e putred, totul e cum a fost dintotdeauna. Si forta exemplului: ganditi-va la regii din evul mediu preacrestin, care si ei defecau in dosul palatului, ia mai lasati-ma cu criza spirituala, nici pomeneala, sta marturie persistenta gestului regal, impartasit in taina, democratic, si pastrat cu sfintenie de-a lungul timpului. Cine-l poate contrazice pe nenea Octav Persiflatorul? Nimeni altcineva decat scroafa, draga Octav, scroafa moarta-n papusoi, tragedia gospodariei autarhice, nema masa de Craciun, nema purcei de vanzare in iarmaroc, dar tu nu vezi, tu ai o perdea de papusoi plantata in dreptul nasului care te impiedica sa vezi tragedia, la tine trebuie sa puta, sau sa se adune vulturii, ce stiu eu? Si tare ma tem ca-ti lipseste o fibra a tragicului, ca daca ai da din intamplare peste scroafa defuncta, in loc sa ai senzatia vidului peste lingurica, ai scoate candid si tembel un lipstick, ca sa ne faci surpriza unui zambet senzual pe moaca ei latareata…
In rest, cum spuneam, esti un baiat destept.
Of, cât aşteptam o reacţie de genul ăsta din partea lor!
Să-ţi dau întâi dreptate:
Da’ bineînţeles c-am pierdut contactul cu sensurile fundamentale (ba mai mult, sunt aproape convins că habar n-am la ce te referi). Da’ bineînţeles că-mi lipseşte o fibră a tragicului şi “Octav Persiflatorul” e o corcitură de butoane de siguranţă, un fel de escape, backspace şi delete laolaltă. Nu încerc s-ascund asta şi accept de-îndată ideea că exista chestiuni care m-ar putea contraria chiar şi în naivitatea mea.
Trecem la partea de pioasă cafteală:
Nu cred că mai trăim în lumea modernă, dacă am făcut-o vreodată. Ho, nu sări, nu cred nici că trăim în “postmodernitate” (cu belciugele ei de toleranţă şi jemanfişism forţat ataşate). Cred însă că aşa concepte ne îngrămădesc gândirea chiar şi folosindu-le drept contrarii în diagnoze altfel lăudabile. Mi-e imposibil să nu îmi sune în cap Michael Jackson şi a lui
“Heeeaal the wooorld
Make it a better place
For youuuu and for me
And the entire human race”
Tot ce atacă Dragoş şi Irina sunt premise neexplicite (în cel mai pur sens retoric, adică silogismul lor merge “on the low-low” cu minore şi majore nerostite). Ho, nu sări, nu zic că ei nu ştiu despre ce vorbesc. Sunt ferm convins că gândirea lor funcţionează brici. Însă am spus gândire şi-atunci am spus intelect, intelect care a fost îmbibat din faşă cu conceptele în care tocmai am aruncat cu roşii mai sus. Şi-atunci, într-adevăr, în ringul construit de ei, adversarul e real şi chiar periculos. Dar ringul acela nu e lumea.
“Critica lumii moderne” e minunată. E, cum nici eu n-aş fi putut să o spun mai bine … “corectă” (a se vedea sensul matematicii din generală când ne dădeam singuri probleme)! “Lumea modernă” însă, aşa cum o văd ei – şi mi-e imposibil să nu aud vaietul bolnăvicios al lui Kierkegaard în ce au scris până acum – e un construct, un amalgam de reflecţii preorientate teoretic. O vrei pe şleau? E lumea din cărţile de filosofia culturii.
Aşa luate lucrurile, nu ştiu (şi chiar nu ştiu, nu mănânc ştii tu ce) cine gândeşte mai dogmatic, ei care s-ar putea să aibă dreptate teoretic sau eu care nu vreau să fac propoziţii mobilizatoare despre “lumea de azi” “omul modern” “uh” “ah”. Când am citit Guy Debord m-a luat cu furnicături pe spate cât alai a stârnit. Eu am avut reacţia asta, Irina – cealaltă, who are you gonna kill?
Eu s-ar putea să fiu mai tembel în faţa scroafei, dar s-ar putea să nu existe scroafa. Mai ales că scroafe au existat de când hăul (şi-aici zic, pe rând, doar în modernitate: scroafa iluministă, scroafa romantică, scroafa modernistă, scroafa postmodernă, ca să nu mai punem scroafele intermediare) şi pe rând fiecare a murit.
Cred că marşul cu “să căutăm scroafa” când toată lumea doarme în păpuşoi are deja prea multe trompete la activ, prea mulţi Michaeli Jacksoni. O vrei pe şleau? Nu cred că există noncoformism în general, ci doar o formă de anti-ism la fel de conformat. Ori suntem amândoi în aceeaşi paradigmă şi-atunci n-ai cum să te dai la o parte, ori te-ai dat la o parte şi-atunci eşti (simplu, nicidecum revoluţionar sau curativ) într-o altă paradigmă la fel de păguboasă.
Sunt convins că n-o să-mi dai dreptate, nu e o discuţie în care să împărţim “a”-uri şi “f”-uri. Am vrut să-mi descriu un pic ochelarii, să vezi ce văd şi eu prin ei.
Atat “octav”, cat si “Radu Iliescu”, au calitati scriitoricesti indiscutabile si este o reala incantare sa le citesc polemica/discutia/schimbul de replici. Le multumesc amandorura pentru ca au facut referire la numele si articolul meu (nu cred ca se “preteaza” sa vorbesc in numele Irinei). Catre “Radu Iliescu”: Draga Radu, sunt de acord cu tine ca nu ne putem opri la diagnosticarea maladiei. Insa, pana ca boala sa fie vindecata, primul pas a fost, intrucatva, atins, chiar daca am utilizat un “lexicon emfatic”, asa cum spunea “octav”.
Sanatate!
Draga Octav,
de un lucru putem fi siguri: esti lucid si ai dreptate. Daca mai adaugam si faptul ca esti inteligent si citit, atunci chiar pari un caz fara sperante, deie Dumnezeu sa ma insel!
Sa-ti explic despre ce vorbesc… Am sa fiu plastic: carpe diem. Toata lumea stie ce inseamna (ma rog, bovanii care chiar nu stiu fac si ei parte din lume): traieste clipa. Indemnul biblic se traduce prin evitarea visurilor neroade, prin refuzul (auto)proiectarii in ceea ce nu s-a concretizat inca (viitorul), dar si respingerea nostalgiei exagerate dupa ceea ce a disparut cu desavarsire (trecutul). Valorificarea clipei, a prezentului, a certitudinii, apare in multe indemnuri izvorate din carpe diem. Imi amintesc de acel “Lasa zilei amarul ei!“, adica nu te ingrijora inutil pentru necazurile care n-au venit inca, iti ajung cele pe care le ai deja, poti fi sigur ca altele le vor lua locul si fara ingrijorarile tale. De aici bucuria simpla si pura pentru fericirea pe care Dumnezeu ti-o trimite aici si acum, care nu trebuie umbrita de pofte si de nesat nerod. Conform aceleasi logici, in islam sufitii isi spun si ei “Fiii clipei”.
Ei bine, carpe diem a suferit un rebranding de inspiratie hedonista: satisfa-ti placerile, nu te priva de josnicii, e suficient sa-ti aduca vreun profit oarecare. Dupa noi, potopul. Oricum doar clipa conteaza. Nu exista viitor, deci nici plata pentru faradelegile si betia de prostie in care ne scaldam azi.
Ambele interpretari pornesc de la carpe diem. Si ambele au dreptate! Numai ca intr-un mod diferit. Ceea ce le desparte e un grad, un etaj. Nu se intalnesc, desi au acelasi punct de pornire. Interpretarea din vechime este profunda si tamaduitoare. Indemnul la dezmat e parodic si demonic.
Si totusi, repet, ambele au dreptate. Exista mai multe dreptati, una de tip inalt si nobil, si o dreptate contabila, infernala. Adica, in linii mari, e adevarat ca trebuie sa te concentrezi pe prezent, fara sa te sfarami prea mult in legatura cu trecutul si viitorul. Si e adevarat ca trebuie sa primesti cu bucurie ceea ce ai acum, fara sa te chinuie gandul a ceea ce ai putea avea. Numai ca exista o diferenta fundamentala: abordarea traditionala lasa o doza magnifica de imponderabil, in vreme ce parodia moderna e lucida. Cei din vechime stiau ca neprevazutul trebuie sa se manifeste, de aceea se straduiau sa adopte o anume conduita metafizica in raport cu el. Modernii au cuantificat totul, 1 + 1 = 2, nu mai exista surprize. Ce-i in mana nu-i minciuna.
Uita-te si la perspectiva pe care moartea o da vietii. Sfantul Vasile cel Mare spunea ca gandul la moarte este inceputul intelepciunii, referindu-se de buna seama la viata traita din perspectiva infinitului, la curgerea valorizata de etalonul eternitatii. In prisma asta, iti traiesti viata ca un erou sau ca un sfant. Totul poate fi inteles pornind de la gandul mortii: jertfa mamei la capataiul pruncului, operele magnifice ale celor ce inteleg lumea si mai ales nelumea, dragostea nesfarsita a celor ce-si traiesc batranetea impreuna… Tocmai pentru ca vei muri, trebuie sa traiesti ca si cum viata ar fi foarte putin, in umbra marilor valori.
Aici vine modernul si spune: oricum o sa murim cu totii, ce rost au toate astea? Ce valori nu palesc in fata certitudinii mortii? Acumularea de obiecte, juisarea tembela si matzul-batz devin refugiul celui care, plin de luciditate, realizeaza ca va muri, ca toata lumea. Ca se va transforma in fabrica de viermi, deci, nici primul, nici ultimul.
Vezi tu, draga Octav, cu dreptatea si cu luciditatea se poate face orice. Poti sa te duci intre nemuritori sau poti sa te zombifici lejer. Exista o dreptate a celui ce admite sa-si dea si camasa de pe el, cum tot dreptate are si cel care spune “camasa mea e a mea, nu-s obligat s-o impart cu nimeni”. Exista o luciditate a celui care vede nenumaratele semne ale prabusirii lumii, cum tot luciditate are si cel care conchide ca pana la urma, lucrurile sunt ca intotdeauna. Tu ai perfecta dreptate atunci cand sustii ca lumea e lume, si ca n-are rost s-o critici. La fel cum si colegii nostri au tot dreptul sa fie suparati pe lumea asta lume.
Tot ce conteaza e ce va face fiecare de aici incolo cu certitudinile sale…
f. misto. o sa iti folosesc mesajul asta intr-un post, daca e ok cu tine.
Esti invitatul meu.
Catre Radu Iliescu:
In primul rand, multumesc pentru comentarii.
Doresc sa imi exprim si eu un punct de vedere:
Nu cred că acest om pentru care viaţa înseamnă “a trăi în prezent”, a lua lucrurile aşa cum sunt, lăsându-se în voia permanentei lor mişcări şi schimbări ar putea fi caracterizat de luciditate (posibilitatea de a schimba lucrurile este exclusă tocmai din pricina condiţiei mereu instabile şi schimbatore a lumii prezentului, în care nici o valoare, nici o pasiune nu prea are şanse să dăinuie; astfel că a devenit aproape imposibilă schimbarea în sensul ei propriu, adică acea transformare care capătă densitate fiinţială, fiindcă energii de acest gen – fiinţiale – o declanşează şi o propulsează pe o direcţie coerentă şi consecventă: de pildă curajul, emoţia, angajarea, credinţa într-o posibilă ordine superioară – pasiuni care ies din limitele subiectivităţii, care se pot traduce şi ca energii creatoare şi care, ca fenomene ale negaţiei, nu admit ordinea comună, implicând, prin sensul lor negativ, şi o anumită doză de tragic, consubstanţial, de altfel, oricărui proces cu adevărat lucid).
Acest gen de om, foarte actual, nu mi se pare lucid, ci doar cinic. El trăieşte sub semnul “gândirii pozitive”, fiind alergic la marile adevăruri, exaltând tendinţele vitaliste (trăirea în prezent înseamnă pentru el de fapt a se deda plăcerilor şi senzaţiilor momentului, în nici un caz o trăire conştientă (lucidă) a prezentului; cred ca a trăi cu adevărat în prezent înseamnă a-ţi asuma dimensiunea lui ontologică, aceasta având ca o baza imuabilă tocmai conştiinţa trecutului – iar trecutul este ignorat sau repudiat de către cinic). Gândirea pozitivă, afirmativul în grad excesiv, cumulul exagerat, incoerent, prolix şi pestriţ de afirmaţii (nici îngrămădirea eterogenă de opinii diverse sau contrarii nu este susţinută printr-o tensiune declanşată de negaţia în sensul ei propriu – până la urmă fiecare are dreptatea lui, certitudinile lui; este o pluralitate de opinii care fie se opun neproductiv, fie umplă spaţiul inutil şi se multiplică pentru ca tocmai excesul şi eterogenitatea lor să nu permită vreo posibilă ieşire în faţă şi impunere a vreunui punct de vedere) alcătuiesc doar un colaj fragmentar al cărui efect nu este altul decât eliminarea definitivă a negaţiei şi interogaţiei (care pot determina schimbarea atâta timp cât pornesc din tensiune – dezgolite de ea rămân simple abstracţii, manifestări superficiale, practic pasive – întrucât sensul lor implică lipsa certitudinilor facile şi comode, luciditatea, scepticismul, spiritul critic, asumarea libertăţii, pasiunea ca transcendere a datului), şi, mai ales, a negativităţii care cuprinde în esenţa ei conştiinţa morţii (ce poate deschide calea spre revelaţie şi posibilitatea transcenderii). Cum spune Alexandru Paleologu, “fără perspectiva şi conştiinţa morţii viaţa rămâne simplă vieţuire şi îşi ratează şansa de a fi în chip deplin viaţă umana”.
Tocmai reducerea la această simplă vieţuire presupune trăirea sub semnul „gândirii pozitive”, triumful afirmativului ca acceptare sterilizantă a datului, luarea lucrurilor ca atare, pentru că schimbarea e o iluzie. Aceasta nu este o atitudine sceptică. Deşi cinicul zilelor noastre are în aparenţă o atitudine negatoare, el se raliază de fapt – prin lipsa de angajare, de credinţă, prin înţelenirea în certitudini facile, prin lipsa spiritului critic şi sceptic, prin impasibilitatea sa de om “cool” – ordinii existente şi se supune determinaţiilor exterioare. Negaţia cinicului este indiferentă, neutră, coboară în deriziune şi relativism. Cea a lucidului (fire sceptică) înseamnă angajare, el nu doar constată neutru, ci se opune, se angajează. Cinicul actual este îngropat în certitudini, dar nu mai crede cu adevărat în nimic, a renunţat la drumul anevoios spre adevăr, nu a trăit şi nu va trăi niciodată revelaţia vreunui adevăr, el a luat de mult lucrurile de-a gata; nu-şi mai pune întrebări, întrucât întrebările au fost de mult rezolvate. Lucidul nu este blocat comod în certitudini, dar crede într-un adevăr, urmează un drum care duce la dezvăluirea acelui adevăr pe care îl intuieşte şi îl trăieşte în sine, el este capabil de o privire cuprinzătoare (în care sunt concetrate în mod tensional trecutul, prezentul şi viitorul) şi nu se rezumă numai la evidenţe, intuieşte complexitatea imensă a spiritului şi se află într-un proces niciodată încheiat al trezirii – tocmai asta face posibilă o dezvăluire a adevărului. Pe când cinicul nu are cum să se “trezească”, el se consideră din capul locului treaz, caz în care procesul cunoaşterii nu mai poate avea propriu-zis loc.
Cinicul este arogant, nu se socoteşte deloc orb, crede că vede lucrurile exact aşa cum sunt şi tinde să respingă din start ceea ce nu poate fi înţeles. Lucidul nu neagă propria sa orbire, este conştient că drumul spre adevăr este presărat cu nedumeriri, ezitări şi piedici, ceea ce este intrinsec procesului cunoaşterii, pe care şi-l asumă în mod matur şi realist. Cinicul zilelor noastre este incapabil de o viaţă sufletească bogată şi tinde spre infantilizare şi imaturitate.
În plus, lucidul trăieşte cel mai acut realitatea zicalei “adevarul doare”, întrucât suferinţa este inerentă lucidităţii, iar pe adeptul “gândirii pozitive” nu prea îl mai doare de nimic (cel mult, durerile sale pot fi cauzate de nevoi subiective şi de lupta pentru supravieţuire sau pentru încadrarea cât mai eficientă în ordinea dată), cu atât mai puţin de sensurile profunde. Cinicul este incapabil să-şi asume o astfel de durere.
Nu cred că acest om cinic poate avea dreptate pentru că nu este capabil cu adevărat de o conştiinţă critică şi nici de scepticism (care implică îndoiala, dar şi luciditatea, filtrarea conştientă a realităţii şi nevoia de a cerceta), fiind doar un “nihilist vesel”. Veselia sa nu cred că are vreo legătură cu acel tip de umor, de ironie care trezeşte, stimulându-ţi luciditatea (acest gen de umor e o negaţie cu efect tensional, care nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune şi un sens tragic) şi eliberându-ţi spiritul, ci cu umorul care mai degrabă sufocă şi paralizează spiritul, degenerând de fapt în zeflemea, derâdere şi ridiculizare, ceea contrazice însăşi esenţa umorului pentru că învăluie totul în relativitate şi cinism – prin urmare, doar un nihilism vesel, care până la urmă nu schimbă cu nimic lucrurile.
În concluzie, nu sunt de acord că “parodia modernă e lucida”.
@ Irina,
tu ai fost pe la Litere, nu? Grea povara, te cred… Nu risc nici un prognostic, poate scapi, poate nu…
de ce subiectivitatea a devenit pesonajul negativ, cand datorita ei putem trancede realitatea curenta? vezi de exemplu (mai sunt acolo si alte articole in acest sens)
http://doxosophia.wordpress.com/2011/04/01/o-lume-aproape-straina-stari-alterate-de-constiinta-si-spirite/