Falsa independenţă şi viaţa ca produs – II

[Citeşte prima parte aici!]

Revenirea la firesc. Redescoperirea frumosului ca şansă a ieşirii din virtual

Revenirea la firesc ar însemna ieşirea din cadrele clişeizate ale unei realităţi din care viul a fost extirpat şi la care ne-am adaptat prin rutinizare. Dacă trupul a devenit o „piesă” ajustabilă, „modelată” după cerinţe exterioare, „înhămat” la o muncă epuizantă, repetitivă, monotonă, redus astfel la rolul de instrument, de verigă, reîntoarcerea lui la firesc i-ar impune ieşirea din angrenajul abstract, dislocarea din sistemul de rotiţe care-i consumă energia vitală. Recuperarea acestei energii, a esenţei vii de care a fost separat, reunirea cu sufletul de care a fost „rupt”, înstrăinat, reîntregirea fiinţei umane scindate, adică recâştigarea coerenţei ei vii, organice, ontologice se produce prin tensiune. Tensiunea pe care a recuzat-o omul fragmentar e singura care poate să-l adune, să-i „închege” sinele, să-l transforme în esenţa.

Găsesc potrivit să mă refer aici la un spectacol care a avut un impact adânc asupra mea: „Don Quijote” a trupei “Passe-Partout Dan Puric“. Piesa transmite cu o forţă extrem de vie (înfăţişând – tocmai pentru că nu apelează la medierea prin text – idei şi trăiri “întrupate”) recuperarea firescului, reafirmarea esenţei inefabile: trupul este infuzat cu energii vitale şi se reuneşte cu spiritul pentru a alcătui o coerenţă tensională; crusta ce îl menţinea îngheţat în sine începe să se crape, iar omul se devirtualizează (înghiţite în spaţiul virtualizat, entităţile sunt desubstanţializate, subţiate, comprimate), recăpătându-şi prezenţa, concreteţea vie. Supuşi tiraniei textelor, oamenii au devenit “entităţi indirecte” (Ovidiu Hurduzeu), descărnate, sortite unei relativizări uniformizante, devitalizante (“Plecând de la premisa că lumea actuală nu are un fundament real, nici transcendenţă, postmodernismul consideră realitatea un simplu reflex al “discursului”. Suntem prinşi în mod iremediabil într-o vastă reţea de imagini, semne, mesaje, coduri şi simulacre” – Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley). Astfel că, prin ieşirea din “text”, din artificial, din cadrele clişeizate, piesa induce un impact direct, producând rezonanţe vii la nivelul întregii fiinţe, unind spiritul şi trupul într-un acord tensionat, viu, armonios.

O astfel de frumuseţe (atâta timp cât nu ni s-a atrofiat cu totul simţul receptării frumosului, înseamnă că ne mai putem bizui înăuntrul noastru pe o consistenţă ontologică – frumosul autentic trezeşte omul din blazare, îi dezvăluie un adevăr despre esenţa sa şi despre lume, acel adevăr care dăinuie şi care nu e dobândit prin mijlocire culturală, nu este “constructul” unui “puzzle” de interpretări şi naraţiuni, ci face parte din esenţa profundă a omului, esenţă care nu poate fi epuizată, expusă, destăinuită, se sustrage oricărui act abstractizant) ne revelează şi ne confirmă un conţinut viu, şi, întrucât insuflă trăirea unui adevăr, ne impune să părăsim carapacea confortabilă a subiectivităţii.

Frumuseţea nu poate fi epuizată, înlocuită, rutinizată, întrucât ea îşi trage substanţa din inefabil. Ea are forţa de a induce efecte „incomode”, tensionale, dar eliberatoare în conştiinţa amorţită. Totuşi, „frumosul rămâne ascuns pentru cei care nu caută adevărul… Deficienţa spirituală profundă a celor care privesc arta şi o condamnă, faptul că nu sunt nici dispuşi, nici pregătiţi să reflecteze la înţelesul şi scopul vieţii lor dintr-o perspectivă mai înaltă sunt deseori mascate de exclamaţia banală şi simplistă: „Nu-mi place!”, „E plictisitor!”. Este un punct de vedere care nu poate fi discutat; dar se aseamănă cu ceea ce ar spune un orb căruia i s-ar vorbi despre curcubeu. Rămâne pur şi simplu surd la efortul pe care şi l-a asumat artistul pentru a împărtăşi celorlalţi adevărul la care a ajuns. [...] Cultura de masă modernă, orientată spre „consumator”, civilizaţia pieselor protetice anchilozează spiritul omului, ridicând bariere între om şi întrebările fundamentale privind existenţa sa şi conştiinţa esenţei sale spirituale.” (Andrei Tarkovski, Sculptând în timp).

Orbirea ne vine tocmai din faptul că ne-am lăsat absorbiţi cu totul în “hipervizibil”. “Hipervizibilul” stă la baza societăţii spectacolului. Arta autentică este cea care rezistă, se refuză asimilării în sisteme abstracte şi nu se risipeşte în excesul de reprezentări, pentru că ea se întemeiază în ontologic, într-un conţinut care dăiunie. Cred că frumosul nu e pe cale de dispariţie, ci există în fiecare dintre noi, stă la baza acelui conţinut care constituie unicitatea noastră. Relaţia reală cu celălalt trezeşte manifestarea acestui conţinut.

Este vorba despre o legătură ce se creează prin aşteptare a celuilalt, nu prin adaptare la celălalt. Prin aşteptare, se reinstituie distanţa faţă de celălalt, fapt care nu duce la înstrăinare, ci, dimpotrivă, la iniţierea unui dialog autentic, pornind de la recunoaşterea unicităţii sale, creându-se, astfel, o legătură vie, dinamică ce implică transformarea, tensiunea, descoperirea (nu numai distanţa este recuperată, ci şi timpul: el căpăta substanţă, dimensiune ontologică, iese din virtual). Relaţia prin adaptare la celălalt presupune a te mula după dispoziţiile, gusturile, plăcerile celuilalt, a te “ajusta” spaţiului său, zonei sale de confort, orizontului său subiectiv, a nu-l deranja pe celălalt, a nu-i tulbura plăcuta vegetare în sine, pentru că totul se reduce la confortul primirii celuilalt “de-a gata”, fără a comporta incomode transformări sau ieşiri din sine: celălalt e o entitate total separată de tine…

Scrisă de Irina Bazon

Related posts:

1. Falsa independenţă şi viaţa ca produs
2. Viaţa ca memorie – Experienţa şi identitatea fostelor deţinute politice