Friedrich Nietzsche – Nasterea tragediei|

Putem chiar să inventăm un joc: găsiți asemnănările dintre „Nașterea tragediei” (1872) și „Schimbarea la față a României” (1931) a lui Cioran. Încep eu. Amândouă au fost scrise fulgurant, la o tinerețe de 25 respectiv 26 de trandafiri în buchetul vieții, nu-i așa. Amândouă fac un stretching monumental vorbind despre culturi întregi, secole întregi, istorii întregi, popoare întregi. Amândouă deplâng un anumit ceva, romanțios, où sont les neiges d’antan, unde-s pistoalele, pumnalele, așa că pesimismul și gamele minore acoperă resursele stilistice aproape în întregime: tragedia culturilor mici la Cioran, lipsa tragicului în culturile mari la Nietzsche. Amânoduă se dezbracă de caracter până la final, dezgolind un soi de indignare la limita respirabilului, un avânt neuman și belicos, Cioran mai subtil și mai potolit (vezi toată teoria „adamismului”), Nietzsche mai sonat și mai cumplit (vezi „renașterea mitului german”). O să încetez – mă gândesc c-ați prins ideea – dar urmăriți, rogu-vă, pe parcursul recenziei celălalte multe asemănări.

Întreaga temelie metafizică a lucrării ne este relevată expeditiv, militărește aproape, într-un paragraf peste care dacă nu ești atent sau te grăbești un pic ai toate șansele să sari. Aroma schopenhaueriană[1] nu este deloc camuflată: „Mă simt înclinat să admit ipoteza conform căreia Ființa adevărat și Unitatea primitivă, care este suferință eternă și contradicție, au nevoie de viziunea copleșitoare a unei aparențe delicioase pentru a se justifica în mod infinit; această aparență din care facem parte, în care am plonjat cu totul, este ceea ce ne vedem nevoiți să înfățișăm drept Non-Ființa veritabilă, altfel spus – Devenirea perpetuă” (36). Bine-bine. Cu alte cuvinte, în afundișul ascuns al realității, esența profundă a lucrurilor este o forță (o „Voință”, v. nota 1) irațională. Manifestările („obiectivările”) acestei Voințe sunt ceea ce intelectul nostru percepe ca find legi ale existenței, ceea ce percepem drept spațiu, timp, cauzalitate, identitate etc. Categoriile lui Kant, așa cum se observă, nu sunt străine acestei metafizici și tocmai de aceea Nietzsche apare la doar câteva întorsături de frază distanță de a concluziona că Știința (și orice act de gândire pozitivistă, s-ar spune astăzi) se ocupă și se autoliniștește cu fantome și închipuiri – i.e. reprezentări.

Am scris „Știința”, dar – cel puțin în ceea ce-l privește pe Nietzsche – puteam foarte bine să scriu „Socrate”. Căci dacă e cineva vinovat de optimismul delirant pe care știința l-a propagat și l-a întreținut din Antichitate până în prezent, acela este „distrugătorul tragediei”, „adversarul lui Dionysos”, „inamicul artei” (mai vreți? mai am) „omul care a negat Grecilor singurul suflet veritabil”, „cel care a interzis abandonarea în abisul dionysiac”, „cel care a înlocuit tragicul cu poetica plată și impertinentă a dialecticii” etc. etc., Socrate. În ciuda a ceea ce titlul ar putea lăsa de înțeles, cartea lui Nietzsche este nu atât despre nașterea tragediei, ci despre moartea ei odată cu Euripide, Platon, Aristotel, și prevestita ei renaștere odată cu Wagner, Beethoven și Schopenhauer. Problema elenismului – descifrarea corectă a celor două forțe estetice în cultura greacă, cea apolinică și cea dionisiacă – este rezolvată subit, aproape neglijent, în primele 40-50 de pagini. Geneza și motivația corului de satiri (ca expresie a unei sagesse dionysiaque) este argumentul pe care Nietzsche insistă, dar insistă ca atunci când, șef fiind, trebuie să te ocupi de câteva formalități înainte de a concedia pe cineva în plină ședință cu tot staff-ul. Nietzsche vrea să concedieze raționalismul, nu să ajute esteticienii vremii să înțeleagă spiritul atic. Logica! (termen aproape peiorativ prin care autorul se referă la felul de a fi al raționalismului), O, logica! – n-o vedem oare fiecare dintre noi cum, tremurând, „descoperă spre teroarea ei limita cunoașterii” (ca o femeie cu moravuri ușoare ce e!) „ea însâși și sfârșind prin a-și mușca coada, repliindu-se în mit”? (104). Logica „se transformă în resemnare tragică și în nevoie de artă” (105).

Pentru a-l cita pe Toma Caragiu, „aici vroiam s-ajung!”. Să amânăm pentru câteva paragrafe suculenta parte de final în care Nietzsce își dă în petec cu viitorul luminos și mitic al lui Übermensch, și să spunem că – în primul rând și înainte de orice – Nietzsche înțelege greșit raționalismul și scopurile lui. În resemnarea lui Descartes, de exemplu, care sfârșește prin a postula necesitatea unui Dumnezeu care nu minte, în resemnarea lui Kant – mai bine – care sfârșește prin a postula pentru prima dată regresul ad infinitum al cunoașterii logice, fără ca acest regres să atingă măcar obiectul în sine, în toate acestea Nietzsche citește „handicap” și „chix” – deducând apoi simplu caracterul zdrențuros al doctrinei în sine. Însă trebuie spus de la bun început că a atribui raționalismului – atât ca doctrină, cât și ca „practică” – pretenția unei cunoașteri empirice este o contradicție dubioasă pe care doar caracterul marginal al dezbaterii, în „Nașterea tragediei”, o poate explica. În istoria logicii putem citi multe pretenții: pretenția de a fi o știință a legilor gândirii (psihologice), pretenția de a fi o știință a feluli în care gândesc oamenii (sociologie), pretenția de a fi o știință a înțelegerii acelor relații speciale între abstracții numite „legi logice” (v. Carnap), pretenția de a fi o știință a argumentării (vezi tradiția dialectică și logica informală). Nicăieri însă nu putem citi pretenția de a fi o știință a realității și cu atât mai puțin a sensului profund al realității (indiferent dacă există sau nu, sau dacă sintagma „sens profund” are măcar sens… profund). Faptul că în chiar termenul de „logică” găsim ideea de formalism – a spune „logică formală” este, de aceea, un soi de pleonasm – ar putea fi primul pas pentru o expoziție destul de la îndemână în care nu vom intra, dar care ar transforma întreaga teorie metafizică a lui Nietzsche într-un mic om de paie.

Nu și filosofia politică! Nu, nu. Filosofia politică este destul de bine glăsuită, asta și pentru că este teribil de simplă. Germania, odată cu pasul crucial prin care Luther a despărțit-o de latinitate și vest, are un destin mistic, observabil atât în luciditatea incomparabilă a filosofilor ei (Kant, Schopenhauer – pe Hegel nu-l citează că mișcarea romantică nu și-l aproriase încă în întregime) cât și în tragismul dionisiac al muzicanților (Wagner, Beethoven și alții). De aceea, poporul german nu se va mai „hrăni în mod mizerabil din istoria altora” (câteva pagini mai târziu ne lămurește și cu privire la acești „altora” – „la France civilisée”, 133), va reconstrui tragismul ca formă de cunoaștere dar mai ales ca politică de stat. Dacă în zona ezoterică, acolo unde esența profundă a lucrurilor gâghilă mintea gânditorului tragic, de-socratizarea este inofensivă (Nietzsche chiar îndeamnă la un moment dat să „se scrie mai multă muzică!”, 142), în zona politică, la renaissance du mythe allemand înseamnă în principiu a da glas „forței primitive” care, în principiu, îți spune să „détruire les remparts du mythe autour de lui” (155), care deci în principiu înseamnă poc-poc cu pușcociul. Să ne amintim dară că, atunci când apărea „Nașterea tragediei”, războiul franco-prusac tocmai ce se terminase de câteva luni, așa că momentul era numai bun pentru a ridica centura deasupra capului și a constata că „La pire douleur, c’est pour nous la longue humiliation dans laquelle a vécu la génie allemand, arraché à sa maison et à son sol natal, au service des nains perfides” (162). La sfârșit, ca să fie treaba oablă –ah, își mai aduce cineva aminte că scopul cărții era așezat undeva în zona esteticii?–, Sturm und Drang-ul cărții se termină astfel: „Mais à presént suis-moi au théâtre tragique et viens offrir avec moi un sacrifice dans ce temple de nos deux divinités” (164). Pe scurt, toată civilizația socratică este decadentă, draci copii, așa cum puteți vedea, așa că la treabă. Cincisprezece ani mai târziu („Essai d’autocritique”, 1886), până și Nietzsche a simțit nevoia să facă doi-trei pași în lateralul acestei cărți, socotind-o „imposibilă”, „suspectă”, „grea” și „prost scrisă”. Mă văd nevoit, îmi cer scuze dacă asta trivializează lucrurile, să termin așa:

[1] http://fr.wikisource.org/wiki/Le_Monde_comme_volonté_et_comme_représentation/Livre_II/§_17

Titlu: La naissance de la tragédie
Rating:
Autor: Friedrich Nietzsche
Editura: Gallimard
Anul apariției: 1949 (1872)
312 pagini
ISBN: 2-07-035210-2

Scrisă de Octav Popa

Costică Bulai, ş.a. – Drept penal român. Partea generală. Culegere de probleme…

Cel mai mare reproş pe care îl pot aduce studiilor universitare la distanţă este imposibilitatea participării la seminarii. La o facultate ca cea de Drept, lipsa aceasta este aproape un handicap. Ce faci cu cursurile, cu tratatele (dacă mai ajungi la ele!), în absenţa speţelor? Cum înveţi să gândeşti juridic, fără dialog, fără contactul viu cu cineva deprins în ale legii şi jurisprudenţei? Aproape imposibil. Pentru toţi cei care şi-au pus problema aceasta, o culegere de speţe cu soluţii poate fi un nesperat balon de oxigen.

Fireşte, lucrarea este concepută ca o completare a cursului de drept penal, partea generală, respectând concomitent textul Codului penal şi practica judiciară de interpretare şi aplicare a legii penale. De aceea putem spune că este undeva la o răscruce, unde se întâlnesc: textul legii, doctrina şi jurisprudenţa, totul organizat în funcţie de raţiuni metodologice.

Cel care porneşte la studierea volumului, are parte de parcurgerea textului legal, de probleme judicios organizate pentru a ilustra fiecare articol din Cod, la care se adaugă note şi comentarii scrise pe marginea soluţiilor date în practica judiciară, de natură să-i asigure înţelegerea jurisprudenţei şi formarea gândirii juridice în domeniul dreptului penal.

Lucrarea mai cuprinde şi o bibliografie selectivă, cuprinzând literatură română şi străină, care poate fi folosită de către cei interesaţi în aprofundarea studiului dreptului penal, în pregătirea concursurilor profesionale şi în genere pentru specializare în domeniul dreptului penal.

Titlu complet: Drept penal român. Partea generală. Culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenţilor
Autori: Costică Bulai, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Lavinia Lefterache
Rating:
Editura: Universul Juridic
Anul apariţiei: 2008 (pentru ediţia a V-a)
458 pagini
necartonată
ISBN: 978-973-127-049-4

Scrisă de Radu Iliescu

Nu e chiar comod să fii om de ştiinţă de orientare creaţionistă nici măcar în aşa-numită ţară a tuturor posibilităţilor. O demonstrează cu vârf şi îndesat documentarul lui Nathan Frankowsky, avându-l ca protagonist pe hâtrul Ben Stein – Expelled: No intelligence allowed, din care tragem concluzii cel puţin interesante referitoare la climatul din universităţile americane – profesori ameninţaţi, puşi la index sau, simplu, concediaţi. Doar pentru că nu se înscriau în linia dec cercetare evoluţionistă. Linia obligatorie de cercetare. (Silviu Man)

Dimineaţa, înainte de ivitul soarelui. Înainte de prânz. După prânz. Când ultimele raze ale soarelui înroşesc cerul. Noaptea, la lumina lunii. De cinci ori pe zi trebuie să aducă musulmanul slavă lui Allâh. De fiecare dată, dacă paşii nu-l poartă departe de orice aşezare omenească, văzduhul se umple de Adhan, chemarea la rugăciune intonată de muezin:

Dumnezeu este mare. Dumnezeu este mare. Dumnezeu este mare. Dumnezeu este mare. Mărturisesc că nu există o divinitate care să merite slăvită, afară de Dumnezeu. Mărturisesc că nu există o divinitate care să merite slăvită, afară de Dumnezeu.

Mărturisesc că (acest) Muhammad este trimisul lui Dumnezeu. Mărturisesc că (acest) Muhammad este trimisul lui Dumnezeu. Haideţi la rugăciune. Haideţi la rugăciune. Veniţi la victorie. Veniţi la victorie.

Dimineaţa, când somnul e mai dulce, Adhan mai cuprinde : Rugăciunea este mai bună ca somnul. Rugăciunea este mai bună ca somnul. Şi din nou: Dumnezeu este mare. Dumnezeu este mare. Dumnezeu este mare. Dumnezeu este mare. După care imamul începe recitarea rugăciunii colective.

Nicolaus Cusanus – De docta ignorantia

Dintre toate apucăturile omeneşti, nu cunosc niciuna care să dezvolte mai bine raţiunea ca ştiinţa Dreptului. Dintre toate apucăturile supraomeneşti, nimic nu desăvârşeşte intuiţia intelectuală cu mai multă necuprindere ca Metafizica. Nu-i vorbă, cărţile de metafizică pe care încă le mai deţine omenirea ar încăpea cuminţi într-o chilie de monah, dar tare credem că lipsa cea mai mare a veacului sunt minţile care să le poată pricepe. Nevoind să ocupăm aceste rânduri cu statistici goale, nici cu evaluări care nu ne stau la îndemână, vom spune că printre aceste cărţi, De Docta Ignorantia a episcopului Nicolaus Cusanus le poate înlocui pe toate celelalte.

Linia infinită ca triunghi, cerc şi sferă

Începem prin a ne pune o întrebare fundamentală: De ce orice carte de metafizică începe invariabil prin a vorbi despre infinit? Aceasta revine a ne mira de ce obiectul de studiu al metafizicii este cel care este, însă încercăm să tratăm interogaţia cu seriozitate. Ştiinţă a saltului-dincolo, a rupturii de contingent prin învăluirea aparentului cu inaparentul, metafizica trece dincolo de aparenţe, se întoarce şi le reconstruieşte, însă nu analitic, după moda oamenilor, ci prin transfigurare, după supraputinţa îngerilor. Nefiind o cunoaştere îngrădită, delimitată prin hotare sau sfâşiere cu foarfecele, metafizica este o cunoaştere despre tot, care lesne îi poate păcăli pe cei superficiali şi leneşi cu aparenţa unei ştiinţe despre nimic.

Credem deplin că scopul metafizicii este acela de a-l determina pe om să înţeleagă că în spatele tuturor tradiţiilor se află ceva altfel. Anilor de ucenicie în ale familiei, în ale breslei şi-n ale lumii, li se adăuga cândva parcursul metafizic, adică deprinderea altfelului. Cel capabil să parcurgă primele etape devenea părinte, meşter şi gospodar. Contemplativul care se putea căţăra dincolo de hotarele lumii medita în linişte la trama invizibilă care subîntinde rosturile lumii. Dacă-l recunoşteau, oamenii îi spunea sfânt, sau înţelept, adică părinte, meşter sau gospodar în ale altfelului. Ne gândim că literatura ştiinţifico-fantastică, filosofia modernă şi felurite isme au dat cu toate greş pentru că şi-au imaginat că dincolo de pită, de ciocan şi de pământ nu există nimic, deci orice ar putea fi spus. Metafizica vine să ne spună că altfelul are noimă.

Nicolaus din Cusa ne tentează cu un joc al minţii. Cine îl poate parcurge cu folos ştie că e un chemat. Acesta este, credem, rostul capitolelor dedicate matematicii în acest tom. A pricepe proprietăţile liniei maxime şi infinite (capitolul XIII), în ce mod linia infinită este un triunghi (capitolul XIV), acel triunghi este cerc şi sferă (capitolul XV), transfigurarea triunghiului infinit în trinitatea maximă (capitolul XIX), transfigurarea cercului infinit în unitate (capitolul XXI), precum şi transfigurarea sferei infinite în existenţa în act a lui Dumnezeu (capitolul XXIII), toate acestea au în comun de-spaţializarea gânditorului, renunţarea la toate falsele repere ale ordinarului şi replierea pe reperul fundamental, Infinitul. Exerciţii, simple exerciţii al căror scop e cernerea curioşilor, alungarea nechemaţilor şi lămurirea aleşilor. Secretul care învăluie vechile învăţături constă în ignoranţa celor care văd piatra din capul unghiului în praful drumului, dar nu ştiu ce să facă cu ea.

Totul ca înfăşurare a contrariilor

Celor rezistenţi în ale lecturii, Nicolaus Cusanus le oferă delicatese ale spiritului, întâlniri după care nu mai poţi fi acelaşi. Nu le putem dezbate, nu credem că se poate. Am vrea doar să aşternem cum se cuvine mirarea noastră reverenţioasă faţă de ele. Sperăm să nu fim mai tâmpi decât se cuvine conjurând adierea grandorii lor intelectuale într-o recenzie lipsită de pretenţii. Unirea contradictoriilor. Teologia negativă. Maximul ca laolaltă-nfăşurare şi desfăşurare.

Coincidentia oppositorum: “Dumnezeu este laolaltă-înfăşurarea tuturor lucrurilor, chiar a celor contradictorii”. Susul şi josul, înaintea şi dinapoiul, stânga şi dreapta, înăuntrul şi înafara, aparentul şi ascunsul, nimic nu I se poate sustrage. Uşor de înţeles, ca o gimnastică de înviorare. Dar binele şi răul? Da, binele şi răul. Urâtul şi frumosul? Normalul şi absurdul? Paşi pe care spiritul îi face gâfâind, sufocat de propria sete de aer. Diavolul? Şi diavolul. Nu este nicio luptă nicăieri, pe unii Dumnezeu îi mână cu apariţii, pe alţii cu demoni, unora le dă miracole, altora catastrofe. În spatele tuturor, vizibil, Unul. “Şi nu ne duce pe noi în ispită. Amin.” Am ştiut asta dintotdeauna, sub masca demonicului este tot El, precum tatăl lui Harap-Alb în blana de urs, sub pod. Angelic, hidos, milostiv, răzbunător, generos, gelos. Tu, Doamne. Contrariile nu se atrag, se ating, iar Unul le transcende. Călare pe armăsar, Sfântul Gheorghe împunge arătarea himerică cu o suliţă. Divinitatea ţâşneşte în punctul de întâlnire al metalului celest cu flacăra infernală. Metalul nu se topeşte, flacăra nu se stinge.

Dumnezeu este unul şi întreit, cel drept, cel mai înţelept, cel mai bun, viaţa, adevărul. Numai că unul fiind şi întreit, El este toate lucrurile. A Sa fiind dreptatea, a Sa este şi nedreptatea. Cel de la care vine înţelepciunea, dă şi nebuniile, în timp ce viaţa şi adevărul care vin de la El n-au nimic a se teme de moartea şi minciuna de pe pământ. Marea problemă a teologiei afirmative este că se epuizează descriindu-L ca pe orice creatură, nu ca pe Creator. Dumnezeu este ceva, fiind concomitent şi contrariul acelui lucru. Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, însă “potrivit acestei teologii negative, conform căreia Dumnezeu este pur şi simplu infinitul, el nu este nici Tatăl, nici Fiul, nici Sfântul Duh.” Modelul trinitar este riguros susţinut, însă nu idolatrizat.

Dumnezeu este Treimea (pentru că El e totul), numai că Treimea nu este Dumnezeu (pentru că El îşi este identic doar Sieşi). Nimic nu poate accede la rangul de definiţie divină, fără ca El să se sustragă cu totul explicaţiilor. Divinitatea poate fi circumscrisă câtorva modele de mare rafinament, atât de mare încât ajunge unul singur pentru o religie. Însă deasupra lor se află ceea ce se sustrage tuturor explicaţiilor. Treimea e solidă ca o stâncă. Dincolo de Treime, în cadrul teologiei negative, e abis care poate fi survolat numai de cei cărora le-au crescut aripile: “[...] din punctul de vedere al unităţii, infinitatea este Tatăl, din punctul de vedere al egalităţii unităţii, ea este Fiul, iar din punctul de vedere al conexiunii, este Sfântul Duh, iar din simplul punct de vedere al infinităţii, nu este nici Tatăl, nici Fiul, nici Duhul Sfânt.”

O cunoscută parabolă buddhistă spune că bătaia de aripi a unui fluture în zorii zile e în intimă legătuă cu tsunamiul care va avea loc peste o sută de ani. Nicolaus Cusanus vorbeşte despre Dumnezeu ca “laolaltă-nfăşurare” şi “laolaltă desfăşurare”. Dacă admitem că cei dinainte nu s-au înşelat, ajungem la ideea tulburătoare, şi greu de susţinut pentru mintea modernilor, că există o conexiune intimă între toate lucrurile din univers, fie ele în potenţialitate sau în act. Ceea ce este, ceea ce ar putea fi şi ceea ce n-ar putea fi curg din acelaşi izvor. Or, dacă realmente toate sunt la Dumnezeu şi toate de la Dumnezeu pleacă, cum spune metafizicianul, atunci neroziile iluministe despre vid şi despre hazard, eşafodate pe ipoteza non-contingenţei, trebuie privite ca nişte anomalii ale mentalului. E greu, fireşte, este foarte greu să accepţi că ideea de accident e în fapt o năzbâtie fără loc într-o lume din care Dumnezeu nu s-a retras, cum le-a plăcut cândva unora să se amăgească.

Docta ignoranţă ca drum şi destinaţie

Tratatul cardinalului Nicolaus Cusanus este o metodă a cunoaşterii sacre: “de vreme ce dorinţa nu e zadarnică, noi dorim să ştim că ignorăm. Dacă am putea înţelege pe deplin acest lucru, atunci am ajunge la o doctă ignoranţă. Nimic altceva nu va fi atunci mai de preţ pentru om, chiar doarte dedicat ştiinţei, decât faptul de a fi socotit foarte doct în însăşi propria-i ignoranţă. Şi cu atât va fi cineva mai doct, cu cât va şti despre sine că este mai ignorant.” Însă există subtile şi adânci diferenţe între ignorantia, care e totuna cu experienţa revelatului, şi simpla prostie îmbâcsită a celui care-şi dă drumul la visăraie după ce are intuiţia deplin reală a altfelului aflat la rădăcina lumii. În paginile acestui volum, Nicolaus de Cusa ne invită să renunţăm la metoda obişnuită de a obţine cunoştinţe, comutând frecvenţa de recepţie spre un alt semnal, mult mai rafinat decât cel al cunoaşterii lucrurilor prin proporţii şi analogii. Fireşte, demersul aminteşte de mica epoche socratică a lui “ştiu că nu ştiu”, care tocmai datorită golului ei predispune la o receptare epifanică şi la o învăţătură a ignoranţei.

Spuneam în preambulul acestei recenzii că De Docta Ignorantia ar putea înlocui orice carte de metafizică, şi n-aş vrea să închei înainte de a înlătura nedumerirea suscitată de o afirmaţie poate părea că păcătuieşte prin exaltare. Nu este nevoie să treci pragul casei ca să cunoşti lumea, spune Taoistul. Într-adevăr, de ce te-ai duce aiurea dacă într-o chilie monahală încap toate cărţile de metafizică pe care le are acum omenirea, şi mai rămâne destul spaţiu pentru rugăciuni şi invocaţii. Şi nici acestea nu trebuie citite toate, pentru că peste tot, în toate timpurile, adevărurile metafizicii sunt aceleaşi. O carte, numai una, e suficient. Şi nici măcar aceea nu trebuie citită toată, pentru că sunt adevăruri care eliberează, după cum spune Shankaracharya. Şi nici acelea nu trebuie înţelese toate, pentru că cel care înţelege unul le înţelege pe toate. Însă lucrul acesta este, fireşte, nespus de greu.

Autor: Nicolaus Cusanus
Rating:
Traducător: Andrei Bereschi
Editura: Polirom
Anul apariţiei ediţiei originale: 1440
Anul apariţiei ediţiei în limba română: 2008
ISBN: 978-973-46-1171-3

Scrisă de Radu Iliescu

Astăzi, când Golful Mexicului este plin de petrol, mass-media acordă infinit mai puţină atenţie amintirii de la Bhopal. Lăsat cumva în penumbră de Cernobâl şi de alte evenimente care au umplut deceniul nouă al secolului XX, dezastrul de la Bhopal rămâne un sigiliu neşters în memoria multor indieni. În noaptea de 2 spre 3 decembrie 1984, în oraşul indian Bhopal, sediul concernului indo-american Union Carbide India Limited (UCIL)- fabrică de pesticide, are loc o scurgere de gaz. Intrarea apei într-un container cu metil izoaceanat produce un nor care îmbibă întreaga localitate. Cifra oficială a victimelor s-a ridicat la 3800 de morţi. Cea neoficială, furnizată de echipele de intervenţie trece de 15.000. Dacă iniţial guvernul indian cere o daună de 3 miliarde firmei americane, ulterior plata se reduce la nici 450 milioane dolari. Cifră destul de importantă, am putea spune în cheia unei morale minimale. Împărţită însă la nevoile oamenilor din regiune, suma înseamnă doar câteva sute de dolari per capita. O despăgubire infimă pentru nevoile unei comunităţi obligată să traiască de peste 25 de ani într-un mediu deosebit de toxic. În luna iunie, anul curent, guvernul indian a condamnat opt responsabili indieni la o pedeapsă simbolică răscumpărabilă prin cauţiune. Şeful de atunci al Union Carbide India Limited (preluată în 2002 de Dow Chemicals), Warren Anderson este considerat un bătrân senil de 90 de ani care nu mai poate suporta rigorile unui tribunal. În anii ‘90- 2000 fusese identificat într-o vilă luxoasă în care trăia discret. Cazul Bhopalului este doar o notă mai înaltă din portativul industrializării forţate ; portativ a cărui cheia-sol pare să fie de multe ori doar profitul. Mii de Bhopaluri se află neştiute şi neaduse de mass-media vocilor publicului. Cazul Roşia Montana de la noi (fără a se ridica la drama din 1984) ar trebui să ne facă să reflectăm mai bine cui încredinţăm sănătatea în numele presupusei bunăstări.

Scrisă de Silviu Petre

Hermann Rauschning – Hitler mi-a spus: Confidenţele Führerului despre planul său de cucerire a lumii

Dialogurile halucinante din cadrul întrevederilor sporadice ale lui Hermann Rauschning, preşedintele naţional-socialist al Senatului din Danzig în perioada 20 iunie 1933 – 23 noiembrie 1934, cu cancelarul german, Adolf Hitler, transcrise în paginile cărţii de faţă, sunt, pe cât de utile din punct de vedere propagandistic, pe atât de lipsite de autenticitate. O demonstrează istoricul elveţian Wolfgang Haenel, care, în urma unor cercetări care au durat ani, a demolat din temelii mitul celor „peste o sută de întâlniri” dintre cei doi, în realitate fiind vorba de nu mai mult de cinci asemenea întrevederi, întotdeauna desfăşurate într-un cadru oficial şi în prezenţa altor martori. Potrivit lui Haenel, cartea lui Rauschning constituie rezultatul unui „efort” colectiv depus alături de un jurnalist de origine ungară, pe numele său Emery Reeves, şi a unui ziarist britanic, Henry Wickham – Steele.

Publicate în Statele Unite în 1940 sub titlul The Voice of Destruction, memoriile lui Rauschning „destăinuie” concepţiile şi planurile de cotropire a lumii pe care le delira Hitler însuşi „aflat liber, în mijlocul discipolilor săi fideli, expuse în medii ermetic închise”. Membru al NSDAP (Partidul Nazist) abia din 1932, Rauschning îşi exagerează din raţiuni evidente importanţa, statutul şi relaţiile sale ca înalt demnitar al partidului. Demisionar din ambele calităţi oficiale (administrativă şi politică) la finalul anului 1934, aflat pe poziţii ireconciliabile cu gauleiterul Danzigului, Albert Forster, Rauschning părăseşte Germania şi se stabileşte, la începutul deceniului următor, în Statele Unite, colindând, între timp, Elveţia, Franţa şi Marea Britanie.

Cuvintele atribuite lui Hitler sunt, potrivit lui Haenel, compilaţii ale discursurilor sale, fragmente trunchiate din Mein Kampf, dar şi citate din scrierile lui Friedrich Nietzsche sau Ernst Junger. Rauschning îl caracterizează pe Hitler drept în permanent conflict cu „propriul său temperament revoluţionar, care îl îndemna să acţioneze cu toată pasiunea, în timp ce înţelepciunea politică îl sfătuia să aleagă drumul mai sigur al combinaţiilor politice”. Visând la un imperiu mondial, care să includă şi continentul american, Hitler „recunoştea”, în faţa lui Rauschning, unul dintre cei mai devotaţi apropiaţi ai săi (sic!), că era „obligat să înfăptuiască acte care depăşesc legalitatea”, lumea neputând fi guvernată decât prin „exploatarea fricii”. „Oamenii simt nevoia să le fie teamă; groaza e cea care îi face să se simtă uşuraţi. Masele au nevoie să tremure!”, ar fi proclamat Führerul, în „amintirile riguros autentice” ale lui Hermann Rauschning. „Suntem nişte barbari, şi vrem să fim aşa. E un titlu de onoare. Suntem cei care vor întineri lumea. Lumea actuală se apropie de sfârşit. Singura noastră sarcină e s-o devastăm”.

Lui Rauschning i-au fost necesare doar câteva întâlniri cu Adolf Hitler pentru a-i „înţelege” animozităţile, resentimentele personale, dorinţa de răzbunare „pentru toţi anii de lipsuri, pentru speranţele înşelate şi pentru viaţa de sărăcie şi umilinţă”.

Răspunzând unor cerinţe ale propagandei mediilor Aliate, prin expunerea veleităţilor de nou ziditor al omenirii, în formule macabre şi, pe alocuri, neverosimile, cartea lui Hermann Rauschning nu poate fi mai „valoroasă” decât oricare alte falsuri ale istoriei universale. În septembrie 1985, săptămânalul Der Spiegel a publicat un articol despre deformarea istorică, de la prima pagină până la ultima pe care o reprezenta cartea lui Rauschning, evocând, în termeni elogioşi, rolul catalizator al istoricului Wolfgang Haenel în a înlătura mistificarea creată odată cu apariţia aşa-ziselor Conversaţii cu Hitler. Falsul revelat i-a determinat până şi pe prestigioşii istorici Ian Kershaw şi Hans Mommsen să fie circumspecţi în a trata cartea lui Rauschning altfel decât ca un material stereotipic de propagandă.

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

Autor: Hermann Rauschning
Rating:
Editura: Lucman
Anul apariţiei: 2010
344 pagini
ISBN: (13) 978-973-723-122-2

Printre tezele lansate la o vreme de literatura de anticipaţie era una mustoasă şi înfiorătoare: oamenii ar putea fi folosiţi de nişte extratereştri practici şi îndrăgostiţi de rentabilitate după cum exploatăm noi găinile şi porcii. Adică pentru ouă, carne, şorici. Crescuţi cu cruzime şi în cele din urmă abatorizaţi, oamenii ar dispărea ca John, Jean şi Ion, reduşi la subproduse cuantificabile. Ouă, carne, şorici – de ce nu? Paradoxul unei civilizaţii hipertehnologizate e răspunsul la întrebarea: Ce e mai scump, un om sau un robot? N-are sens să produci roboţi când sunt oameni capabili să facă tot ceea ce face o maşină, mult mai ieftin şi aproape la fel de bine.

Trecând peste aspectul pe alocuri scabros al ficţiunii literare, ideea fermelor de oameni nu e atât de elucubrantă pe cât pare. Dacă admitem că în capitalism forţa de muncă (adică John, Jean şi Ion) e o marfă, iar mărfurile se produc, se cumpără şi se exploatează, nu văd de ce nu s-ar produce, pe lângă cherestea, mătase, porumb şi cafea, marfa numită oameni. După al doilea război mondial Franţa şi-a deschis larg porţile pentru imigranţii maghrebini şi africani. Nu pentru toţi, numai pentru cei suficient de şcoliţi ca să ocupe posturile pe care francezii de souche nu le mai voiau. Marea Britanie, Olanda, Belgia, apoi ţările nordice, i-au urmat exemplul.

Numai că imigranţii africani şi asiatici veneau cu nişte hibe de fabricaţie majore, care la început n-au contat, atât de mare era cererea, dar în timp au devenit iritante. Odată că sunt negri, galbeni, deci diferiţi sensibil ca design de modelul de circulaţie europeană. Apoi se încăpăţânează să rămână cu rădăcinile spirituale aiurea, pretextând fie islamul, fie alte valori tradiţionale, când tot ceea ce se aşteaptă de la ei este să fie mai ieftini decât nişte roboţi şi dacă se poate tot atât de buni. Aici, cred eu, intervine serios rolul nostru. Cum al cui? Al nostru, al românilor.

De ce să aduci marfă din Indiile de Vest, sau de la alt capăt al pământului, când poţi avea propria ta fermă de oameni: România în Uniunea Europeană. Avantajele sunt imense. Produsul e perfect alb, deci se dizolvă complet în peisaj. Matricea spirituală e creştinismul postmodern, adică perfect adaptabil la cultura supermarketurilor, pune mai multe probleme învăţatul unei pisici să-şi facă nevoile la cutiuţă decât românul la muncă în Vest. Plus că n-ai să găseşti cât ai căuta pe cineva capabil să-şi uite limba şi să se urască mai mult cum se urăşte românul pe sine. Scandalurile cu ţiganii sunt normale, în mod evident nu i-au luat în calcul, iar occidentalii sunt consumatori pretenţioşi, imediat îţi dau marfa în garanţie să le-o schimbi, ba îţi mai fac şi reclamă proastă.

Suntem în criză, sau într-o perioadă pe care politicienii o numesc aşa. Eu habar n-am, poate e o reaşezare, poate luăm o pauză şi o mai lăsăm baltă cu împrumuturile aiurea, şi mai învăţăm că nu ne trebuie orice tâmpenie. Poate e începutul sfârşitului. Văd însă că ţara asta ia apă pe la colţuri, scârţâie din toate încheieturile, şi nimic nu mai e cum a fost. Încolonaţi doi câte doi, medicii pleacă din ţară, şi nu apare niciun cod roşu în sănătate, primul medic al ţării pare chiar să se bucure, că oricum 40% din diagnosticuri erau greşite, zice el. Lefurile mizerabile ale profesorilor pierd 25%. Normal, primul profesor al ţării zice că oricum la calitatea care era în învăţământ, n-avea cum să fie altfel. Dacă scad salariile la stat, scad şi la privat, cu-i nu-i convine n-are decât să plece să se angajeze în altă parte. De ce francezii spun că e mai multă criză în discursurile politicienilor decât în realitate, în vreme ce în românica proporţiile frizează carnavalescul?

Eu cred că fermierii s-au supărat pe noi. Nu mai dădeam randament. Avem 2,7 milioane de roboţei în străinătate. Suntem tâmpiţi dacă ne bucurăm că trimit ceva acasa, nişte bani care zornăie în consum şi din care nu se nasc afaceri, nu apare creştere economică. Doar supravieţuire. Concomitent, susţinerea pe care o aduc sistemelor din Vest este autentică, şi în detrimentul ţării natale. Dar nu erau destui, aşa că mai trimitem alţii. Se pregăteşte noul puhoi de imigranţi, avem şi sezonieri, avem şi definitivi. Criza asta pică bine, e aşa ca o sărbătoare a recoltei, s-au copt roboţeii, avem şi pentru Spania, Italia, Belgia, trimitem şi-n Canada, SUA, Australia. Avem anglofoni, hispanofoni, francofoni şi bâlbâiţi, după toate gusturile. Dăm şi cu licenţă, master, doctorat, facem reducere la bacalaureaţi, că oricum n-a mai rămas mare lucru de capul bacului, numai brandul de el.

Ferma de oameni România S.R.L. funcţionează la parametri numai în anumite condiţii. E nevoie de o clasă politică râncedă şi jegoasă, altfel prăjeala nu e suficient de coclită. Degeaba presa vituperează astăzi împotriva PDL-ului, a lui Băsescu, a lui Boc şi-a cui o mai fi. Ieri era PSD-ul, Năstase, alaltăieri Iliescu. Aceeaşi presă se dovedeşte singurul instrument de promovare a non-valorilor şi de blocare a oamenilor care ar putea face ceva pentru ţara asta. Zgomot de fond. Nu spun c-ar fi inutilă, îmi aduc aminte de un fermier japonez care constatase că vacile dau mai mult lapte dacă le pune să asculte Mozart. Eu cred că fără presa noastră obtuză şi otrăvitoare ferma de oameni ar funcţiona mult mai prost. Dar tot nu-i destul.

Nu poţi excela în producţia de imigranţi dacă nu sădeşti şi pliveşti permanent sentimentul disperării şi al neputinţei. E greu, e foarte greu, mai cu seamă într-o ţară în care lipsesc deşerturile, cutremurele zilnice şi calota glaciară. Ai nevoie de o grămadă de ingrediente, de miniştri habarnişti, de parlament moluscoid, de un preşedinte capabil să mintă şi când minte, şi când recunoaşte ceva. Îţi trebuie multă artă să aduci la disperare un popor, şi să-l transformi pe bucăţi în roboţi umani care pleacă să susţină sistemele altelor ţări. Ce te faci cu cei care se mulţumesc cu salarii de 500 de euro, numai să trăiască în ţara lor? Le aplici un şoc de – 25%, le inoculezi ideea că s-ar putea să nu prindă pensie, şi să-i vezi cum îşi iau zborul ca potârnichile!

Educaţie? Să fim serioşi. Cei inteligenţi oricum învaţă, ca să nu se plictisească, iar la export e nevoie de marfă şi mai aşa, şi mai aşa. Trebuie să te orientezi la ce se cere, e nevoie de medici, produci medici. E nevoie de căpşunari, dai cu lădiţa, din ăştia avem destui. Sănătate? Dar de călire n-a auzit nimeni? Doar nu imigrează careva cu perfuzia în braţ. Cine are de murit, moare aici. Cine pleacă, nu cade degrabă în grija sistemelor de sănătate occidentale, că au alea suficientă grijă de ai lor. Ce înseamnă să fii român? Nimic. Te-ai născut accidental în ţara asta, eşti golit de mândrie, de suflu, de patriotism. Eşti un borcan perfect gol pe care-l pot umple şi etanşeiza spaniolii, fiul tău se va numi Alejandro, sau Carlos, sau David. România a murit demult, de când cu Gheorghe şi Ion, azi toţi sunt Patrick şi Esthera.

Deci, până la urmă eu zic că e bine. Cumva-cumva, ceva tot e de capul nostru. UE are nevoie de noi, nu? Şi are grijă ca atare. Preşedintele, miniştrii, paralementarii, sunt ciobanii şi porcarii noştri. Noi suntem turmele. Periodic trimitem produse la export, care ne poartă renumele peste mări şi ţări. Putem fi mândri. Medici, ingineri şi căpşunari ca prin părţile noastre, albi caucazieni şi cu ură de sine, poţi căuta peste tot şi nu vei găsi. Indienii ajunşi în Marea Britanie sunt şi indieni, şi englezi. Malienii din Franţa sunt şi malieni, şi francezi. Primesc fără să uite cine sunt, şi de unde au plecat. Românii se metamorfozează peste noapte, ca făt-frumoşii din poveste care se dau de trei ori peste cap şi devin după voie, cetăţeni spanioli cu acte în regulă. Aşa că e bine, cum să nu fie bine? Nu ne mai căutam, ne-am găsit deja. Tranziţia s-a terminat, am ieşit din tunel, şi iată-ne unde ne-am pornit, s-a terminat rătăcirea, am ajuns la destinaţie. Tot poporul român s-a dat de trei ori peste cap, şi salutare Descriptio Moldaviae, bye-bye “Prin noi înşine”, ziua bună Brătieni, rostul nostru în lume e să ne comportăm ca o fermă de oameni.

Scrisă de Radu Iliescu

Întâlnirea cu Noam Chomsky, activistul social cu gusturi anarhiste, poate fi, pentru cel care o experimentează, cheia dezlegării multor enigme cu care suntem contemporani. De ce totuşi are sens să ne interesăm la modul serios şi rece de politică. În ce mod NU ne afectează dacă echipa noastră s-a calificat pentru campionatul mondial, faza stradală. Cine decide ce merită sau nu să fie o ştire. La ce bun să alegem din opţiunile despre care cineva a decis cu titlu peremptoriu că merită să fie alese. – Dacă ultimele fraze sunt lăsate aşa, fără semnul exclamării, avem de-a face cu un şir de blazări. Ajunge să le restituim ceea ce le lipseşte, şi devin frământări în aşteptarea dezlegărilor.

“Manufacturing consent” are la bază o concepţie cu radăcini britanice, conform căreia democraţia ar fi un joc pentru “elite”, la care masele trebuie să asiste în tăcere, desigur, spre binele lor. Este nevoie deci de o tehnică a controlului care să elimine publicul din mecanismul decizional, în interesul unei “clase specializate”. Lucru cum nu se poate mai uşor, deoarece omul obişnuit nu urmează raţiunea, ci credinţele, iar atunci totul se reduce la hrănirea credinţelor sale naive cu iluzii necesare, spune Noam Chomsky. Şi atunci conceptul de democraţie însuşi este pus sub semnul întrebării, din moment ce îndoctrinarea şi propaganda nu sunt incompatibile cu aceasta.

Interesantă este analiza făcută mass-mediei americane, care porneşte de la o premisă: într-o societate democratică, rolul comunicării relativ la problema războiului ar fi să prezinte alternative viabile în favoarea păcii şi să găzduiască dezbateri pe tema problemelor care împing spre război. Însă în USA, aşa ceva pur şi simplu nu se întâmplă niciodată. Există o conivenţă între marii creatori de presă şi administraţia de la Casa Alba, care face ca publicul să fie pus în situaţia de a se concentra pe anumite aspecte, în defavoarea altora. Şi exemplul adus de activistul american este cazul Timorului de Est.

Invadarea Timorului de Est de către Indonezia a fost probabil cea mai mare catastrofă a secolului XX din perioada post-războaielor mondiale. O societate tradiţională, patriarhală, atehnologică, situată pe o insulă bogată în resurse, invadată de o armată modernă, cu armament furnizat copios de USA şi Marea Britanie. Masacre, răpiri, violuri, lagăre de concentrare – pe de o parte, vagi ştiri prin presa occidentală, pe de altă parte. În 1978 atrocităţile ating nivelul de genocid, în timp ce acoperirea în mass-media devine 0 (zero). Şi asta în vreme ce peste 80% din ceea ce numim presă nu se ocupă, în opinia lui Noam Chosmky, decât cu diversiune (fotbal, fapt divers, astrologie, etc.), al cărei singur rezultat practic este reducerea capacităţii consumatorului de a gândi!

Amalgamul nu este deloc întâmplător, pentru că există dincolo de perdeaua de fum oameni care selectează subiectele, distribuie îngrijorările, pun în evidenţă anumite aspecte, încadrează problemele, filtrează informaţia şi stabilesc limitele dezbaterilor. Un imens şi haotic spectacol în spatele căruia cineva decide ce merită jucat. Teoria conspiraţiei? Nu. Analiză instituţională. Aici sar ca arşi criticii şi li se strepezeşte zâmbetul cinico-ironic de pe buze. Pentru că analiza instituţională e fluierat în biserică pentru o societate care s-a construit tocmai pe critica mecanismelor monarho-feudale tradiţionale.

Filmul realizatorilor canadieni, Mark Achbar şi Peter Wintonick s-a bucurat în Canada de un enorm succes. Un documentar realizat frumos, cu multe informaţii biografice, cu prezentarea echilibrată a punctelor de vedere în confruntare, cu teze tulburătoare şi care n-au cum să nu intereseze. Cu probleme. Cu soluţii. Despre o idee (fabricarea consimţământului), autorul ei (Noam Chomsky) şi relaţia lui cu un vector creator de societate (mass-media). Ecranizarea ciclicei întâlniri dintre David şi Goliath, în care primul nu se sfieşte (e aproape un truism) să spună: “Cum poţi face mass-media mai democratică? La fel cum poţi face corporaţiile mai democratice: SCAPĂ DE EA!”

Scrisă de Radu Iliescu

Mihai Dragoş Hotea – Conflicte rasiale. O perspectivă geopolitică a lumii în care trăim|

Ce este o hartă? Definiţia clasică pe care un profesor de geografie în liceu m-a pus să o repet de cinci ori statua că harta este o reprezentare planică a unor obiecte reale, respectând proporţiile dar redată abstract prin semne convenţionale. Pe măsură ce acumulăm experienţa vieţii ne dăm seama că, în fapt o hartă este un compromis între istorie şi geografie. Un echilibru între abrevierea unui peisaj şi rezumatul unei conjuncturi. Mai puţin preţios zis, o hartă redă modul cum istoria umană, pe o perioadă amplă a timpului a luat în posesie nişte date geografice. Vedem modul în care victoriile din războaie, comerţul, religiile şi răsturnările de situaţie au creat nişte frontiere umane peste trăsăturile naturii. Harta nu este niciodată, cum spuneam decât o abreviere a realităţii- şi deci prezintă un caracter selectiv. O hartă este finalmente o chestiune de artă!

Ea reprezintă modul în care s-a chinuit cartograful pentru a reda nu atât un peisaj cât un raport de putere, o realitate demografică mai mult decât una geografică alături de mituri, credinţe, necesităţi ideologice. Vezi hărţile medieval-renascentiste în care meridianele exprimă desene aproximat-naïve ale Europei înconjurate de balauri şi alte închipuiri ale imaginaţiei. Harta secolului XIX este o hartă în care rocile tectonice ale marilor imperii sunt despărţite de “micile pietricele” al statelor naţionale tocmai născânde. Harta secolului XX-XXI redă mozaicul tot mai fragmentat al statelor naţionale. Însă harta este o aparenţă înşelătoare- ea nu redă niciodată raporturile de putere, migraţia popoarelor, degradarea mediului, rasismul sau piaţa de consum a marilor corporaţii. Ar trebui ca o hartă actuală să mai redea statele europene sau doar construcţia europeană într-o singură culoare ? Dar statelor central-asiatice ar trebui să le acordăm un cromatism propriu sau să le integrăm cinic-simplu în fruntariile Federaţiei Ruse? Se vede deci cât de greu este de desenat o hartă fidelă realităţii.

În cartea sa, Mihai Dragoş Hotea îşi propune să ne spulbere liniştea creată de monocromatismul fruntariilor unui stat. Rolul său este să developeze mai degrabă modul în care oamenii se ceartă decât cel în care trăiesc în armonie. Şi nimeni nu este un mai bun client al cartografului decât rasismul Acesta conduce în timp la marile conflicte internaţionale pornite din micile frustrări naţionale. Cartografierea rasismului are pentru autor trei părţi : 1) originile literaturii cu preocupare rasială ; 2) harta geografică a rasismului în zilele noastre şi 3) evoluţia rasismului contemporan.

1) Deşi peren, dacă nu chiar etern, ar trebui să vorbim poate de organicitatea viziunii rasiste a europenilor. Şi aceasta pentru că Occidentul a dominat lumea ultimilor 4-500 de ani. Primele încercări de a justifica rasismul şi xenofobia la un nivel elevat aparţin grecilor care se considerau superiori vecinilor lor etichetaţi drept barbari. Aristotel, marele gânditor multitalentat al Eladei avea o viziunea ierarhică şi aristocratică asupra naturii umane atât din punct de vedere social cât şi etnic. Romanii, succesorii grecilor la dominaţia Mediteranei au adoptat o atitudine mult mai cosmopolită pentru a gospodări un imperiu multirasial şi confesional. Chiar şi in orbisul lor, mai ales în perioada târzie, evreii şi creştinii au devenit inamici indezirabili pentru ordinea publică. [p.30]

În lumea creştină, rasa este sinonimată religiei. Barbarul devine păgânul pentru care în viaţa aceasta îi este rezervată cruciada iar în cea următoare infernul.

Pentru epoca modernă, cu îmboldiri antropologice beneficiem de o amplă literatură asupra consideraţiilor rasiale. Aproape toţi marii filozofi au avut dedicat parcele descrierii şi ierarhizării raselor umane. În 1684, François Bernier în lucrarea sa, Nouvelle Division de la Terre par le différentes espèces ou races d’homme qui l’habitent descrie o geografie rasială şi se decide asupra împărţirii speciei umane în 5 rase principale.

Celebrul biolog şi naturalist suedez Karl Linne este considerat de unii primul care face aprecieri calitative asupra raselor umane(Systema naturae, 1735) . În 1775, Immanuel Kant în Über die verschiedenen Rassen der Menschen (Despre diferitele rase ale oamenilor) împarte omenirea în rasa albă, mongolă, calmucă, hindi şi neagră, fără a face aprecieri calitative asupra acestora. Puţin mai târziu, Cristoph Meiners publica Gundriβ der Gesichichte der Menschheit (Bazele istoriei omenirii) ce fundamenta o amplă istorie universală prin lentila rasei. În 1817 pentru medicul Georges Cuvier (Le regne animal) rasa caucaziană era creatorea marilor civilizaţii, mongolii erau făuritori de imperii iar negri reprezentau fiinţe sterile. După revoluţia paşoptistă, un alt medic, german Carl Gustav Carus în “Inegalităţile facultăţilor intelectuale ale raselor umane” ierarhizează ierarhic-artistic omenirea după culoarea pielii. Rasa galbenă este “rasa aurorei,”, cea albă”a zilei”, cea roşie a crespusculului iar cea neagră corespunde nopţii. La fiecare rasă există câte un organ mai dezvoltat : la asiatici stomacul ; la albi creierul ; la rasa roşie plămânul iar la negri sexul. [p.37]

Secolul XX, construind pe temeliile ideologice ale celui tocmai trecut în revistă nu numai că fundamentează rasismul pe baze ştiinţifice complexe dar şi pune în aplicare prometeice planuri derivând din aceste ideologii (lagăre, progromuri, politici imigraţioniste sau războaie).

Astăzi, clasificarea raselor a cunoscut o complexitate continuă. Lista simplă din manuale dădea trei rase : europoidă/caucaziană ; mongoloidă şi negroidă. William Boyd, în 1953 oferă o listă cu cinci itemi : rasa europeană ; africană ; asiatică ; indienii din America şi cea australoidă. Pentru Garn (1961) sunt nouă rase : europeană ; africană ; hindusă ; amerindiană ; polineziană ; microneziană ; melanezian-papuaşă, asiatică şi australiană. Coon, Garn, Birdsell (1950) şi ulterior Dozhansky (1962) aşchiază regnul uman în 34 de rase. [p.27]

2) Poate că adormiţi de optimismul păcii liberale promise de anii ‘90 am uitat că rasismul ne face, într-un fel pe toţi egali. Indiferent că vorbim de statele liberale, pluraliste cu un mare grad de dezvoltare fie că vorbim de state ratate sau aflate sub spectrul penuriei, xenofobia şi ura faţă de Celălalt continuă să existe. Dacă în cazul statelor europene şi celor nord-americane (SUA, Canada) rasismul are drept aliment valul periodic de imigranţi, pentru state din America Latină, Africa sau Orientul Mijlociu extins este vorba de şocul care opune grupurile etnice dominante, privilegiate celor care trăiesc în sărăcie şi înapoiere. Fie că vorbim de castele din India, loialităţile de clan din ţări ca Somalia, Burundi şi Sudan ori de ţăranii Chiapas şi urmaşii foştilor andini în America Latină, oprimarea celor cărora li se refuză beneficiile modernităţii este în principiu aceeaşi (cu nuanţele de rigoare).

3) Poate ce este mai îngrijorător în lumea contemporană este tocmai creşterea rasismului în numeroase zone. Şi nu atât intensificarea lui în mod izolat cât exportul unor influenţe, ideologicii şi organizaţii cu conotaţia extremistă favorizate de globalizare. Scrisă în anii războiului contra terorii, cartea lui Mihai Dragoş Hotea îşi pune pecetea pe un fundal plin de temeri. Putem descrie războiul contra terorii drept o amplă politică publică cu impact planetar, condusă de Statele Unite, dar nu monopolizată de către aceasta, prin care o acţiune militară se hrăneşte din efectul de bumerang al ostilitătii create. Un perpetuum mobile care înlocuieşte distincţia dintre război şi pace şi seamănă mai mult cu munca poliţiei decât cu etosul armatelor. A găsi terorişti- entităţi vag definite- înseamnă a transforma o armată într-o forţă de poliţie care asigură paza unei regiuni. Dacă rolul unei armate se termină odată cu tratatul de pace, rolul poliţiei într-o societate nu se termină niciodată !

Revenind la subiect, anii Bush II au însemnat atât în SUA cât şi în alte state ale lumii o sporire a măsurilor represive, atât din partea guvernelor cât şi a unor organizaţii civile, non-guvernamentale. Numai în SUA, conform unui studiu al Southern Poverty Law Center, între 2004 şi 2005 s-a înregistrat o creştere de 5% a numărului de organizaţii rasiste. Ku Klux Klan a ajuns de la 162 grupări în 2004 la 179 în 2005 ; neo-confederaţii de la 97 în 2004 la 99 în 2005 şi 102 în 2006 ; neonaziştii de la 158 în 2004 la 157 in 2005 şi la 191 în 2006 ; iar separatiştii negri de la 108 grupări în 2004 la 106 în 2005 pentru a scădea la 88 în 2006.[pp.102-106] Unele dintre acestea, fie prin activism fie prin influenţa Internetului şi a literaturii de gen au trecut Atlanticul. Spre exemplu, Louis Farakhan, ideologul Naţiunii Islamului şi promotor al unei ideologii anti-albe şi antisemite a călătorit în 2002 în Libia şi Irak pentru a face lobby împotriva războiului. [pp.111-112] David Duke, fost preşedinte ale “Cavalerilor Ku Klux Klanului” a călătorit în Rusia şi Ucraina pentru a aduna adepţi. Periplul său europeană a mai cuprins ţări ca Austria, Italia, Elveţia şi România [pp.119-120].

Deasemenea, în multe state, mai ales în cele autoritare din Orientul Mijociu extins şi aliate ale SUA, persecuţia adversarilor politici s-a justificat prin apelul la lupta contra terorismului. Organizaţii ca Amnesty International, Freedom House ori ONU au semnalat într-o serie de rapoarte înrăutăţirea drepturilor omului în anii 2000′.

O carte accesibilă şi plină de informaţii atât pentru specialişti cât şi pentru publicul larg. Totuşi, deşi caleidoscopul de informaţii este larg şi se apropie de bogăţia unui almanah, modul în care acestea sunt prezentat este destul de neingrijit, fără o prea mare atenţie acordată unor aspecte şi mai ales referinţelor bibliografice. Desemenea mapamondul rasismului nu tratează egal toate zonele, unele state precum Canada, China şi România fiind expediate. Parcurgerea paginilor nu va fi un însă timp pierdut şi va deschide cititorului atenţia spre detalii puţin ştiute.

Autor: Mihai Dragoş Hotea
Titlu complet: Conflicte rasiale. O perspectivă geopolitică a lumii în care trăim
Rating:
Editura: Top Form
Anul apariţiei: 2007
304 pagini

Scrisă de Silviu Petre