George Ritzer – Mcdonaldizarea societății|

„Şi lumile se zideau la vreme de seară. Venind pe şosele, oamenii le alcătuiau din corturile, din inimile şi din cugetele lor“. (John Steinbeck, „Fructele mâniei“)

Continuând şi actualizând tezele lui Weber asupra birocraţiei şi raţionalităţii formale, lucrarea sociologului american George Ritzer „Mcdonaldizarea societăţii“ este o critică şi o radiografie a unor tendinţe vizibile în tot mai multe domenii ale vieţii contemporane.

Mcdonaldizarea societăţii (concept care i se datorează mai mult sociologului german Max Weber, decât celebrului lanţ de restaurante) se referă la „procesul prin care principiile restaurantului fast-food încep să domine tot mai multe sectoare din societate“, ducând la dezvoltarea şi multiplicarea sistemelor caracterizate prin eficienţă, calculabilitate, previzibilitate şi control. Vechile structuri birocratice reuşeau – având la bază aceste principii – să efectueze sarcini complexe pe un număr mare de oameni. Asemănător, standardizând aspectul, meniul, comportamentul angajaţilor, ba chiar al clienţilor, cuantificând şi controlând fiecare proces, de la achiziţie până la gramajul ingredientelor, eficientizând mereu operaţiunile, utilizând tehnologii nonumane, restaurantele McDonald’s reuşesc să deservească un număr foarte mare de consumatori, pe întreg cuprinsul globului, rapid, uniform, eficient, într-un mod previzibil.

Sistemele mcdonaldizate au tendinţa de a se multiplica şi extinde permanent, dovadă fiind numeroasele reţele care au preluat şi adaptat reţeta McDonald’s – Burger King, Springtime, Pizza Hut etc. Sociologul american şi alţii care au scris despre acest subiect constată însă că tendinţele de mcdonaldizare se manifestă şi în alte domenii, cândva refractare la asemenea abordări cantitative: sănătatea, producţia de bunuri şi servicii, jurnalismul, distracţia, comunicarea, chiar şi educaţia universitară.

Instantanee ale raţionalizării

Raţionalitatea formală se referă la faptul că, în societăţile moderne, oamenii dispun de mijloace instituţionalizate pentru atingerea unui scop, alegerile fiind impuse şi orientate de reguli şi instituţii sociale mai largi. Atunci când vrem o locuinţă, de exemplu, autorităţile ne impun anumite standarde în construcţie şi alegerea materialelor, aşa că nu ne vom face cu mâinile noastre o casă din chirpici precum bunicii noştri, ci vom apela la firme şi instituţii specializate. Casele ieftine identice din suburbiile americane sunt un exemplu de mcdonaldizare. Însă nouă ne este mai familiară varianta comunistă a raţionalizării locuirii: blocurile din prefabricate, proiectate după acelaşi model, construite eficient, uneori în câteva săptămâni, care au şters memoria locurilor, făcând oraşele şi cartierele să pară la fel.

Când ne lipsesc resursele pentru a ne construi o casă, intervine o altă instituţie: banca. Ritzer nu o aminteşte prea des, însă ea joacă un rol esenţial în economie, în raţionalizarea viitorului şi a vieţii noastre. Cardurile şi tehnologiile au eficientizat operaţiunile de plată şi transfer. Creditele şi serviciile bancare pun accent pe calculabilitate şi previzibilitate: totul este cuantificat, riscurile sunt evaluate, imprevizibilitatea este măsurată şi controlată prin sistemul de asigurări. Probabil nimic nu este mai dezumanizant în aceste instituţii decât privirea funcţionarului bancar care „evaluează un client“. Atunci regulile şi tehnologia scrutează omul, iar trecutul, averea, profesia, viaţa şi potenţialul său devin indicatori de solvabilitate, creditul fiind răsplata conformării individului la exigenţele raţionale ale sistemului.

Mcdonaldizarea are precursori de seamă în secolul XX. Alături de birocraţie, analizată de Weber, ierarhică şi impersonală, Ritzer aminteşte managementul strategic al lui Frederick Taylor, care a introdus eficientizarea şi uniformizarea operaţiunilor, transformând munca în „activităţi de rutină, simple, automate, pe care oricine le poate învăţa“. Următorul pas a fost apariţia tehnicilor nonumane de producţie, banda de asamblare a autoturismelor, inventată de Henry Ford. Standardizarea şi compartimentarea sarcinilor permiteau unui număr mic de muncitori – astăzi, înlocuiţi de roboţi – să producă mult într-un timp scurt. Fiecare aspect era controlat, produse finale fiind identice. Se înţelege că nu diversitatea şi inovaţiile primau, ci cantitatea: în 19 ani, Ford a vândut un singur tip de autoturism, dar în peste 15 milioane de exemplare!

Însă de departe, cea mai sinistră şi extremă formă de raţionalizare pe care a cunoscut-o umanitatea a fost Holocaustul, care nu a fost o aberaţie, consideră sociologul englez Zygmunt Bauman, ci s-a desfăşurat „în conformitate cu tot ceea ce ştim despre civilizaţia noastră, în conformitate cu spiritul ei călăuzitor, cu priorităţile şi viziunea ei imanentă asupra lumii“. Năzuind spre o societate perfectă (fără evrei, ţigani, handicapaţi etc.), acest „exemplu de inginerie socială modernă“ a însemnat de fapt standardizarea crimei. Structurate ca o linie de asamblare – începând cu trenurile de deţinuţi care „aprovizionau“ lagărele până la alinierea, gazarea şi arderea lor – în fabricile de exterminare „materia primă erau fiinţele umane, iar produsul final, moartea“. Holocaustul a avut în spate o legitimitate ideologică şi anumite practici sociale, evreii fiind supuşi iniţial unui regim de dezumanizare, apoi „reduşi la un set de unităţi cantitative“.

Dimensiunile mcdonaldizării

Restaurantele McDonald’s, aşadar, nu au inventat principiile raţionalităţii şi nici nu le-au pus primele în practică. Nu le putem compara cu Holocaustul, poate şi din simplul motiv că sunt printre puţinele instituţii care angajează bătrâni sau persoane cu dizabilităţi. Ele au fost însă primele care au raţionalizat modul de a mânca. Într-o societate tot mai grăbită, au devenit o modalitate rapidă, aparent ieftină şi accesibilă de a lua masa. Eficienţa se referă şi la procesul de preparare şi servire, cum ar fi sistemul drive-in, prin care conducătorii pot comanda fără a se da jos din autovehicul. Calculabilitatea permite determinarea eficienţei, punându-se accent pe aspectele cantitative ale produselor şi serviciilor (costul, dimensiunea porţiilor, timpul de servire). Fiecare activitate este măsurată, iar cantitatea – mărimea sau numărul de produse vândute – devine un surogat al calităţii. Mediocritatea este compensată de porţiile mari sau aromele tari: „în cel mai bun caz, clienţii pot aştepta de la restaurantele fast-food o mâncare modestă cu un gust puternic; de aici cartofii prăjiţi dulci şi săraţi, sosurile bine asezonate, shake-urile cu zaharină“. McDonald’s aplică aceleaşi principii şi angajaţilor, aşteptându-se ca ei să muncească mult, repede şi la un preţ scăzut. Standardizarea meniurilor, ingredientelor şi a proceselor a dus la un grad mare de previzibilitate. Nu doar hamburgerii, ci şi comportamentul este uniform în restaurantele McDonald’s. Controlul se exercită atât asupra angajaţilor, cât şi asupra clienţilor, care „trec printr-un sistem de bandă rulantă, plimbându-i prin restaurant în modul dorit de conducere. Clienţii ştiu că trebuie să se alinieze la coadă, să meargă la ghişeu, să comande, să plătească, să-şi ducă mâncarea la o masă liberă, să mănânce, să strângă resturile, să le ducă la pubelă, să plătească“. Numeroase indicii le arată ce să facă, iar mesele incomode, culorile agresive, muzica stridentă ori siropoasă îi îndeamnă să mănânce repede, iar apoi să plece.

Tehnologiile nonumane sunt o componentă importantă a mcdonaldizării. Ele permit cuantificarea tot mai multor operaţiuni şi aspecte, sporind eficienţa şi controlul. Mâncărurile pot fi gătite după procedee standard, la temperaturi constante, făcând bucătarul inutil, iar tehnicile de congelare şi cuptoarele cu microunde au dus la proliferarea semipreparatelor şi a „preparatelor instant“. Ca în restaurantele fast-food, în fermele moderne de animale fiecare aspect este cuantificat şi controlat. În emisiunea „România, te iubesc“ din 18 martie 2012, de la Pro Tv, ni s-a arătat că în Germania creşterea porcilor este o afacere care începe cu utilaje şi tehnică de peste jumătate de milion de euro. Animalele au senzori care măsoară cu cât se îngraşă, stăpânii calculându-şi astfel profitul zilnic!

În învăţământul superior, calculatorul a permis gestionarea unui număr foarte mare de studenţi, pe baza unor examinări rapide şi standardizate, cum ar fi testele grilă. George Ritzer (profesor universitar) constată o tendinţă similară de abordare cantitativă: „accentul este pus pe câţi studenţi – sau produse – pot fi trecuţi prin sistem şi ce calificative obţin, nu pe ce au învăţat“. Cercetarea ştiinţifică este supusă aceluiaşi regim cantitativ, articolele fiind punctate în funcţie de revista în care se publică, nu în funcţie de calitatea lor. Astfel, un profesor care scrie puţin dar excepţional nu reuşeşte în acest sistem care „produce o mare cantitate de lucrări mediocre“. În politică şi mass media, tehnica sondajului de opinie şi a calculării ratingului au dus la aceeaşi predominanţă a factorului cantitativ. Cui îi mai pasă de aspectele estetice în jurnalism, de pildă? Partidele îşi desemnează candidaţii în funcţie de „cota de piaţă“ – moralitatea, inteligenţa sau calitatea persoanei contând mai puţin. Înscrierea dezbaterilor în tiparul mediatic (previzibil şi simplist) a dus la scăderea calităţii discursului public, politicienii pierzând din vedere complexitatea lucrurilor. De asemenea, prin aplicaţiile pe care le-a dezvoltat, computerul a mcdonaldizat comunicarea. Social media este exemplul cel mai recent, utilizatorii fiind controlaţi, conversaţiile şi interacţiunile fiind standardizate şi încadrate în tipare previzibile.

Iraţionalitatea raţionalităţii

Raţionalitatea, în termenii descrişi de Max Weber, este un concept amoral şi instrumental. Excesele duc la monopol sau dezumanizare, atunci când omul urmăreşte profitul prin orice mijloace. De multe ori, eficienţa este doar în beneficiul celor care o pun în practică. În SUA, un angajat rezistă, în medie, 4 luni în industria fast food. „Mcslujbele“, epuizante şi prost plătite, duc la „o acumulare de resentimente, insatisfacţii, absenteism şi demisie“. Mcdonaldizarea a distrus diversitatea culinară şi obiceiurile tradiţionale de a mânca. Hipermarketurile, utilizând aceleaşi tehnici de marketing agresive, au ruinat afacerile de cartier, monopolizând piaţa, dictând preţurile chiar şi producătorilor.

Eficienţa pe termen scurt poate avea efecte dezastruoase pe termen lung, ducând la supraaglomeraţie, distrugerea mediului sau epuizarea resurselor. Sistemul de irigaţii a contribuit la înflorirea civilizaţiei sumeriane, dar apoi a crescut salinitatea solului, distrugându-l. Mai aproape de noi, în America anilor ‘30, lăcomia băncilor – care au cumpărat pământ de la fermieri, cultivându-l apoi excesiv, fără a roti culturile – a contribuit la una din cele mai mari drame din istoria acestei ţări. Porţiuni întregi din Oklahoma, Texas şi Colorado s-au transformat în nisip, rezultând furtuni uriaşe de praf, care au distrus recoltele, au ucis şi îmbolnăvit mii de oameni, aceştia fiind nevoiţi să plece în altă parte. Mulţi dintre cei dislocaţi vor muri pe drum, bolnavi sau de foame, ori în însorita Californie, care nu le oferă decât slujbe temporare şi prost plătite. Experienţa este descrisă de John Steinbeck în romanul „Fructele mâniei“. Şezătorile acestor pribegi, cu viaţa burduşită într-o căruţă, sunt printre cele mai calde exemple de umanitate clădită din tovărăşia, gândurile şi sentimentele oamenilor.

Dezumanizarea, pentru Steinbeck, începe atunci când tehnica ne îndepărtează de natură: „omul stătea în scaunul său de fier şi era mândru de dârele drepte pe care nu le voise, de tractorul care nu era al lui, mândru de forţa pe care nu putea s-o stăpânească. Când grânele au crescut şi au fost secerate, nici un om n-a sfărâmat în palmă un bulgăre fierbinte, lăsând ţărâna să se cearnă printre degete. Nici o fiinţă omenească n-a atins sămânţa şi n-a privit cu sufletul la gură creşterea grânelor“.

Aceeaşi alienare se observă şi în raţionalizarea creşterii animalelor. În Avicolele noastre, de care comuniştii, dar şi unii contemporani sunt atât de mândri, păsările nu văd niciodată lumina soarelui, iar ciocurile le sunt tăiate pentru a nu se răni din cauza aglomeraţiei. Cei cărora nu le pasă probabil nu s-au bucurat niciodată de glasul animalelor şi nu au exclamat, precum ţăranul nostru, „Taci cucoş, că te pun în borş“! O altă consecinţă iraţională a tehnologiilor nonumane este decalificarea omului şi pierderea priceperii acumulate de generaţiile de înaintaşi. De la cultivarea plantelor la gătit sau gândit, abilităţi care înainte erau ale indivizilor sunt acum ale diferitelor sisteme de producţie sau încorporate în tehnică.

Uitând de „magnifica pluralitate europeană“ la care Ortega Y Gasset făcea referire în „Revolta maselor“, uniformizarea a căpătat forme aproape patologice în Uniunea Europeană. ISO creează standarde pentru orice, eliminând firme şi alternative care nu se încadrează ori nu dispun de resurse. În domeniul sănătăţii, problemele de fertilitate, de sarcină şi genetice sunt controlate, iar tehnica permite tuturor femeilor, la orice vârstă, să aibă copii. Vaccinarea este o metodă eficientă de control al unor boli. Mcdonaldizarea pare „a încearca să înlocuiască legile naturii cu un regim complet raţionalizat, construind o lume eficientă, previzibilă şi controlabilă din toate punctele de vedere“. Nu degeaba cancerul este coşmarul civilizaţiei noastre – o maladie imprevizibilă, aproape imposibil de controlat, care nu urmează nici un tipar.

Dezvrăjirea lumii, o altă critică adusă de Max Weber excesului de raţionalitate, se referă la dispariţia farmecului şi magiei din viaţa noastră, într-o lume în care totul este logic, uniform şi previzibil. Cultura mediatică, publicitatea şi divertismentul compensează această pierdere, chiar dacă în formatul previzibil şi repetitiv al culturii de masă. Oniricul în societatea noastră este ilustrat de succesul unor producţii ca „Harry Potter“ sau „Stăpânul inelelor“, dar şi de apariţia unei aşa-numite „industrii a irealului“ – vizibilă în malluri, de exemplu, dar şi în lumea virtuală a jocurilor sau platformelor de Internet, ori în cinematografe 3D şi parcuri tematice, unde ne „scufundăm“ în false experienţe. Copiii au varianta lor de mcdonaldizare a distracţiei: „Disney e un mecanism controlat de calculator, precis şi riguros, care duce 30 de milioane de vizitatori pe aceeaşi rută invariabilă de distracţii. Le umple timpul, dar nu-i solicită. Îi atrage pe toţi, dar nu provoacă pe nimeni“.

Raţionalizarea este un proces care se înscrie în tendinţele culturale mai largi ale postmodernităţii. George Ritzer compară teoria cu cea elaborată de Fredric Jameson asupra caracteristicilor capitalismului târziu. Similar, mcdonaldizarea are un caracter multinaţional, este dominată de superficialitate în relaţii, produsele sunt simulacre obţinute prin tehnologii reproductive, emoţia şi sentimentele au fost înlocuite de euforia culorilor şi a luminilor strălucitoare, timpul şi evenimentele sunt fragmentare, iar spaţiile sunt uniforme până când oamenii pierd senzaţia autenticului.

Îndepărtarea de experienţele calitative, revelatoare, esenţiale şi înscrierea lumii într-un regim cantitativ a fost sesizată încă de acum 70 de ani de un gânditor tradiţionalist, Rene Guenon. Macdonaldizarea pare, aşadar, a deveni destinul inevitabil al unei civilizaţii ancorate definitiv în tehnologie şi pragmatism. La capătul ei, însă, noi însişi devenim obiect al raţionalizării, fie că este vorba de „colivia de fier“ profeţită de Weber, o societate devenită „o reţea de structuri raţionalizate din care nu ar mai exista scăpare“, de o „colivie de catifea“ (pentru mulţi lumea mcdonaldizată fiind singura pe care o cunosc şi standardul lor de bun gust şi calitate) sau de o „colivie de cauciuc“ din care uneori putem evada din sistemele eficiente, previzibile şi impersonale.

Scrisă de Florentin Cristian

Titlu: Mcdonaldizarea societăţii
Autor: George Ritzer
Editura: comunicare.ro
Traducere: Victoria Vuşcan
Anul apariţiei: 2010 [2000]
ISBN: 978-973-8376-257-6

Sindromul generalului fără de soldaţi. România şi instalarea scutului anti-rachetă|

Filmul Războiul Stelelor reprezintă franciza unei idei care pare exploatabilă la nesfârşit. Mereu mai apare ceva: un nou scenariu de investigat, o nouă poveste de spus, o ultimă frontieră digitală de străpuns. Ȋn cadrul aceleaşi figuri de stil, Iniţiativa de Apărare Strategică (SDI) supranumită Războiul Stelelor a fost începută de preşedintele Ronald Reagan în 1983 pentru a fi iar şi iar reluată. Ȋn cele din urmă, semnarea acordului dintre România şi SUA în vederea găzduirii unor componente anti-balistice pe 23 septembrie, alături de parafarea actului în Parlament (19 octombrie 2011) concretizează o etapă şi are o semnificaţie ce nu ar trebui ignorată. Şi aceasta pentru că reprezintă adevărata integrare în NATO a ţării noastre. O integrare care, contrar istoriografiei recente, a avut loc după aderarea la UE în 2007. Pentru euforia românească a anilor ‘90 NATO=SUA+UE=LOVE.

Anticameră aparent marginală a drumului nostru spre prosperitate şi lumină. Pentru cei mai mulţi români prezenţa NATO în viaţa lor a fost minimală. Clinciurile dintre Chirac şi Bush II din 2002-2003, amplasarea bazei aeriene la Mihail Kogălniceanu, depărtarea dinte Noua şi Vechea Europă nu au fost de natură să ne afecteze intrarea în Uniune sau să aibă umbre vizibile asupra traiului cotidian. NATO s-a adâncit în viaţa noastră mai mult ca o metaforă, un capitol în curricula istorică, sursa de inspiraţie a unor emisiuni umoristice lipsite de umor. Cei care au simţit-o poate cel mai direct au fost românii angajaţi în industria de apărare care n-/au primit contracte, au avut beneficii sau dimpotrivă, au fost daţi afară în urmă subţierii treptate a armatei. O dovadă suplimentară a marginalizării Alianţei din realitatea politicilor publice a fost tocmai neputinţa bugetelor unei ţări sărace de a se ridica la acei 2,38% din PIB pe care România s-a obligat să îi aloce apărării.

Odată cu amplasarea interceptoarelor anti-rachetă ţara noastră îşi vede importanţa upgradată la unul dintre optimurile sperabile: acela de centru al periferiei. De Belgie a unui Occident care îşi mută frontiera spre Est luptându-se totodată să îşi menţină identitatea.

Care va fi balanţa costurilor şi beneficiilor acestui scut rămâne un test al viitorului.

Ȋndoielile ca rest între argumente şi realitate

Ȋmpotriva tuturor furtunilor magnetice, sextantul diplomaţiei româneşti a ţintit constant spre Apus în ultimii 200 de ani. Căderea comunismului a oferit şansa unei simplificări optimiste a condiţiei noastre existenţiale. România nu mai era în mijlocul unui conglomerat de mari puteri hrăpăreţe care ne considerau o monedă de schimb în tranzacţiile lor de moment. Cu o Rusie aflată departe şi adâncită în chestiuni interne şi un Occident cvasi-unitar, drumul nostru era clar iar eticheta de punte între Orient şi Occident avea doar o valoare culturală, şi nu una care presupunea dileme insolubile (de genul: ”Cu cine de dăm: cu otomanii, cu ţarul, mergem cu jalba la Viena sau la Papă?”). Ȋntr-un mod care poate să pară ironic, Drang nach Westen-ul românesc a fost pregătit tocmai în politica autarhică, falimentară a regimului ceauşist. Obsedat să plătească datoriile externe, tot mai izolat faţă de simpatiile ambelor blocuri, dictatorul comunist a contribuit la lichidarea potecilor economice cu pieţele emergente astăzi indispensabile şi a generat totodată o penurie individuală care să imprime populaţiei o anumită direcţie geografică a speranţelor. Aşa că, în 1991-1995 interesele unei clase politice bizantine, oligarhice şi preocupate de propria perpetuare a fost consonantă cu dezideratele populaţiei. Gând la gând cu bucurie!

Dar nimic nu este pe gratis. Odată cu opţiunea exprimată, ne-am pierdut cultura diplomatico-strategică a mlădierii, a lăsării unui loc de bună-ziua faţă de toată lumea. Aşa se explică eforturile noastre de a pătrunde pe piaţa Chinei, ignorarea Rusiei din anii ‘90 sau retorica nechibzuită din primii ani Băsescu tradusă într-o scumpire a preţului gazelor.

Dar nu numai clasa politică în cvasi-unanimitatea sa, ci şi intelighenţia academico-mediatică a achesat acestui Drang nach Westen-ul lipsit de critici. Dintr-un pol de analiză (cu păreri diferite, evident) intelighenţia mai sus menţionată s-a transformat într-o preoţie preocupată de inducerea consensului în faţa publicului larg.1 Mulţi dintre analiştii şi pseudo-analiştii ce apar zilnic pe sticlă, indiferent de afiliaţiile partizane sau atitudinea exprimată în chestiuni domestice produc un repertoriu uniform în ceea ce priveşte politica noastră externă. Pro-americanismul ca datorie devine limbajul unei socializări din rândurile unei elite.

După toate cele spuse nu doresc să fiu înţeles în mod greşit. Nu aş dori să transmit un text inspirat din cărţile franţuzeşti pline de clişee anti-americane publicate la edituri de mâna a XIV-a. Şi nici nu sunt adeptul unui păşunism mistico-etnicizant care imaginează o Românie închisă în sine plină doar de stâne şi biserici. De asemenea îmi asum caracterul incomplet al textului prezent- dorinţa de economie promite să se revanşeze cu alte analize şi completări ce nu vor apărea aici. Pledez însă pentru renunţarea la ideea cum că interesele României sunt perfect compatibile cu cele ale Uniunii Europene ca ansamblu sau ca sumă de state membre ori cu cele ale NATO. Două state din această lume nu au interese perfect identice. Ceea ce nu înseamnă că alianţa, cooperarea sau sinergia nu sunt posibile. Ba dimpotrivă: acestea pot fi îmbunătăţite tocmai prin urmărirea interesului dintre state. Faptul se vede dacă ne reîntoarcem la tema iniţială a scutului anti-rachetă. Prezenţa scutului anti-balistic în Europa de Est, Spania şi Turcia continuă dihotomia trasată de administraţia Bush II între Vechea Europă, mereu ţâfnoasă şi Noua Europă dornică de cooperare. Continuând lateral faţă de subiect, vedem de asemenea că unele dintre statele cu cele mai mari probleme economice actuale sunt tocmai printre cele mai pro-americane: Spania, Italia, Grecia şi România. Extinzând şi mai mult problematica vedem că, pe acelaşi inel al Mediteranei, statele musulmane care trec prin cele mai mari convulsii sociale au avut la conducere dictatori şi junte ce au sprijinit alert războiul contra terorismului. Deşi se poate spune că între ţările Orientului Mijlociu extins, cele latine sau balcanice sunt peisaje diferite generate de cauze diferite, numitorul comun rămâne aceeaşi toleranţă faţă de un Gulliver dezlănţuit!

Sindromul generalului fără soldaţi

Putem privi mediul de securitate postRăzboi Rece în doua modalitati care nu sunt neapărat exclusive. Conform primei modalitati amenintarile mediului international sunt cat se poate de reale si vizează lumea valorilor liberale. NATO, emanaţie a statelor occidentale şi aliaţilor acestora are menirea să ofere securitate ; să reacţioneze unei lumi ostile aflate într-o permanentă dinamică. Conform celei de-a doua modalităţi de privire, în completarea primeia, NATO este o structura cu voinţă proprie, autonoma de cea a statelor care l-au creat. Un organism care îşi inventează activităţi pentru a-şi justifica iar şi iar raţiunea de a fi. Asemeni unei uzine sau bănci care vinde acţiuni pe piata şi cere încredere acţionarilor săi, tot astfel şi NATO metabolizeaza evolutiile mediului internaţional sub forma forma unor ameninţări de securitate pentru a-şi reclama menirea salvatoare.2 Afirmaţia lui Colin Powell din anii ‘90 : ‘I’m running out of demons‘ (Rămân fără duşmani) este foarte ilustrativă pentru conştiinţa colectivă a birocraţiei organizaţiei euro-atlantice.
Paradigma incertitudinii de care tot auzim însă (‘trăim într-o lume în care pericolele pot apărea oriunde‘) permite Alianţei să îşi definească identitatea pe baza crizelor sau să îşi producă singură crize interne pentru a le înregistra ca evenimente ale propriei istorii.

[S-ar părea chiar că bine cunoscutul acronim al NATO a ajuns să însemne: Non-Agreement in Thinking Operations sau Non-Acord în Treburi Operaţionale].

Extinderea continuă a NATO alături de cea a Uniunii Europene, diversificarea misiunilor pe tot globul sau antagonizarea Rusiei servesc drept profeţii auto-împlininde la rubrica ”ţi-am spus eu!”
(Vorba unui filozof neamţ de odinioară: Friedrich Nietzsche în al său Zaratustra: ”Spuneţi că o cauză bună sfinţeşte orice război? Adevăr spun vouă: un război bun sfinţeşte orice cauză!”)

De aici trebuie să ne întoarcem la subtitlul capitolului şi să vorbim de sindromul generalului/-lilor fără soldaţi. Acesta apare din motive diferite pentru cazuri diferite. Ȋn cazul unei democraţii precum SUA, lipsa toleranţei electorale faţă de pierderea soldaţilor determină înlocuirea extensivă a factorului uman (inerent vulnerabil) cu tehnologia. Generalii îşi transformă activitatea dintr-un sport riscant pe teren într-o postură pentru care operaţiunile se conduc printr-o departajare abstractă de imediatul fizic prin mediatul (sau intermedierea) electronic. / Ȋn cazul României, ca de altfel şi altor state (fost comuniste sau nu) liliputane, situaţia e un pic diferită.

Subţierea treptată a armatei, asemenea unor cure de slăbire succesive a redus acest corp de la 300-400 de mii de oamenii înainte de 1990 la circa 90.000 spre zilele noastre. Iar structural de la a fi un releu de nation-building la profesionalizarea voluntară. Misiunea forţelor armate române s-a modificat de la rezistenţa full-contact în faţa unui inamic vecin, proxim, într-una de suprapoliţie sau pluton de pompieri menită a contribui la rezolvarea unor situaţii internaţionale depărtate. Sentimentul este dual: micşorarea armatei o face vulnerabilă şi ineficientă în faţa unui atac tradiţional cu forţe voluminoase dar totodată oferă soldaţilor şi ofiţerilor români şansa unei afirmări peste hotare aşa cum nu au reuşit vreodată în istoria naţională. Aşadar, ca parte a NATO, a ONU, a diferitelor trupe EUropene, membră a unei ordini liberale girate de SUA, România devine franciza/acţionara unei întreprinderi la care se poate afirma. Generali rămaşi fără (prea mulţi) soldaţi, oamenii de stat şi ofiţerii superiori români se simt încrezători să privească realitatea Nintendo a ameninţărilor viitorului de sub ecranul protector al scutului anti-balistic. Sau mai simplu, în termenii aceluiaşi Nietzsche: ”Nu există liber arbitru. Ci doar voinţe tari şi voinţe slabe.” Iar voinţele slabe/mici vor să trăiască prin intermediul celor mari.

De ce [nu] ne trebuie scutul anti-rachetă?

Dintr-un anume punct de vedere, scutul anti-balistic continuă atât Războiul Rece cât şi pe cel contra terorismului. Existenţa multor reţele teroriste care îşi pot procura arme de distrugere in masă este o consecinţă a rivalităţii sovieto-americane din a doua jumătate a secolului XX. Dacă unii au văzut în anus mirabilis 1989 apariţia unei ordini globale liberale, alţii (Eric Hobsbawm) au ales să vadă cum cantităţi uriaşe de armament au ajuns în mâine necunoscute ce aşteaptă să le folosească. A devenit aproape un clişeu a spune că pungile de instabilitate se menţin din cauza industriilor de armament ale mărilor jucători. Aşa că în faţa unor posibile reţele teroriste din Caucaz sau unor state agresive scutul anti-rachetă poate fi de folos.

Argumentul este întărit nu numai de teatrul european întrucât atât Israelul cât şi India dezvoltă tehnologie ABM. Argumentele contra scut ne duc înapoi la tema nevoii unui duşman. Dacă acceptăm că NATO se află mereu la rubrica atunci antagonizarea Rusiei poate oferi un scop pentru mult timp. Intenţia Rusiei de a investi în 700 milioane dolari pe tehnologie anti-balistică până în 2020 este grăitoare.
Nu în ultimul rând trebuie să avem în vedere că există un cost al menţinerii aparaturii în bună funcţionare chiar şi în absenţa unui conflict. Pe termen lung învechirea radarelor şi a proiectilelor poate deveni o ameninţare în sine. Un fond toxic pentru a vorbi în termeni economici. Spre exemplu numai între 1977-1984 sistemele de alarmă americane au semnalat 20.000 false, într-o 1000 dintre acestea avioanele fiind puse în alertă! Un caz similar a avut loc în Rusia în ianuarie 1995 când un balon meteorologic american stratosferic a fost considerat de radare drept un pericol. Ȋn cele din urmă înţelepciunea umană şi-a spus cuvântul şi nu a fost iniţiat nimic. Ca să nu mai vorbim de accidentul din 4 octombrie 2001, la puţin timp după 11 septembrie deci, când în urma unui exerciţiu militar ucrainean cu rachete de fabricaţie sovietică (S-200 şi S-300) un avion Tupolev 154 care venea din Israel a fost doborât.

… De spus probabil că ar mai fi multe de spus. Din moment ce acordul a fost deja semnat trenul a părăsit gara pentru a explora noi direcţii. Nu putem decât să aşteptăm să vedem unde ne va duce. Oricum până în 2015, adânciţi în amănuntele de zi cu zi vom fi şi uitând de scut.

Scrisă de Silviu Petre

1.Într-un anume fel (inducerea suspiciunii generalizate, paranoia totalitaristă) se apăra dictatura anterioară de vocile dizidente şi altfel sunt acestea, acum, indexate şi marginalizate în capitalismul sălbatic & oligarhic. Înainte, erai luat la ochi fără a te strădui prea mult; cine avea curajul să protesteze începea intra deîndată să fie filatîn vizorul puterii, era filat, ascultat, marginalizat şi, eventual, încarcerat. Adică erai “cineva”: contai pentru putere doar ca argument pentru întărirea, menţinerea şi perpetuarea ei. Aveai măcar acel tip deun minimum de satisfacţie care îţi legitima “efortul”, reacţiunea. Aveai măcar “mulţumirea” că lupta ta nu e în van. Chit că înfundai puşcăria, groapa sau vreun lagăr politic din vest – ăsta fiind posibilitatea “bună”.

Acum au dispărut filajul, verificările, bătăile, suspiciunile şi presiunea constantă. Acum, ai “libertatea” de a te lega cu lanţuri în faţa Guvernului sau de a semnala indiferenţa politicianistă prin greva foamei. Sau de a porni mii de revoluţii de catifea, virtuale, şi enşpe mii de petiţii care nu vor schimba aproape nimic, niciodată. Poţi să înjuri de pe blog şi de pe forum puterea cât vrei: a devenit o banalitate să te pui de-a curmezişu’, să fii contra. Dar aceasta este tot o urmare directă şi nefastă a crasei indiferenţe politice. Atâta cât schemele funcţionează acolo susîn rarefiatul aer al puterii, puţin îi pasă cuiva de “acolo” că este înjurat pe un blog (vi-l imaginaţi pe vreun baron local pierzând indexând cu acribie vremea cureacţionarii virtuali internetu’?). Iar singurul moment în care contezi, adică în cabina de vot – ei bine, acesta e anulat prin “micime”: actul de mituire prin…mici/micăraie (sunt şi alte metode, mai subtile, dar asta e cea mai flagrantă imagine de tranzacţionare a cetăţeniei). Nu contezi nici căîn postura de reacţionar sau critic al puterii. Nu te bagă nimeni în seamă. Se numeşte că eşti stigmatizat prin indiferenţă. Lătratul în gol a devenit sport naţional, generat de imensul hiatus dintre oligarhi şi cercurile adiacente şi oamenii de rând. Mai grav e că în absenţa unei cenzuri veritabile, scade şi calibrul virtualilor contestari. Orice mediocru patentat se poate indigna, la o bere, la terasă, faţă de mizeria generalizată. E mulţumit că a înjurat niţel conducerea, aşa că îşi poate savura liniştit, în continuare, berea chioară şi somnul liniştit.

Dar să ne bucurăm, totuşi: am scăpat de bătăi.

2. Copilul tău e, pe lângă un odor nepreţuit şi o prodigioasă progenitură, şi cea mai bună marfă a ta, dar pentru alţii. De când se naşte până când îi predai ştafeta pentru continuarea creditelor tale neporformante (echivalentul tembelei “intrări în viaţă”, sau varianta stupidă, “adaptarea” la aceasta), este ţinta predilectă a marketingului discret abuziv şi feroce. Cum adică, ai fi atât de nemernic încât să nu-i satisfaci orice dorinţă a copilului tău? Din fragedă pruncie, el trebuie uleiat, îmbălsămat, îmbrăcat, hrănit, parfumat şi cocoloşit. E de departe cea mai siguă investiţie a ta, pe termen lung. Toată drăgălăşenia şi dulcegăria asociată imaginii imaculate a copilului nu reprezintă, de cele mai multe ori, decât o făţărnicie mediatică, un truc ieftin de acaparare subtilă a celui mai sigur potenţiaului client: mama. Ea, săraca, nu-şi va refuza nici un efort pentru a-şi proteja şi îngriji copilul adorat, ferindu-l de exteriorul agresiv şi oferindu-i tot ceea ce i se sugerează că doreşte. Inepuizabilul sentiment matern, Probabil probabil una dintre cele mai bune afaceri ale secolui XX.

3. Limba română, redusă la funcţionalitatea mercantilistă; vehicul de transmitere doar a unor concepte, ideologizată, sărăcită de estetică şi de bucuria sunetului. Cât despre literatură nouă, mai bine nu mă pronunţ.

4. Dar din dar se face rai – o sintagmă cu pedigree neprietenos pentru unii partizanii ai modernităţii, care, probabil, nu reuseşec să tolereze, să conceapă sau să-şi lămurească nici măcar o elementară, primară definiţie a raiului “pământesc”: şi anume crearea unui consens social (în cetatea imediată), a unei armonii generate de eficienţa absolutistă a dăruirii. Actul acesta gratuit nivelează, unge, relaţiile sociale. Creează încredere acolo unde acesteia i-ar trebui poate mult prea mult timp să se cristalizeze. Impulsul din spatele gestului poate fi unul contractualist, dar acest caz este neinteresant. Să-l studieze sau să-l promoveze adepţii individualismului. Ce contează este motivaţia idealistă, a efectuării actului fără a aştepta nimic în schimb. Aceasta este cea mai concretă, palpabilă şi experimentabilă formă a unui principiu creştin, care sugerează să oferi, să dăruieşti fără rest. Mai mult de atât nu cred că se poate explicita pe limba actuală un “concept” cu rădăcini teologice, altfel aparent abstract, stigmatizat prin indiferenţă sau trufia atotştiutorului.

În ierarhia celor văzutelor, aceasta e cea mai la îndemână modalitate de exersare activă a unui principiu de naturăcu fundament religioas şi cu aplicabilitate pe scară largă.ă. Pentru restul programului, sugerăm câteva zile de singurătate în natură.

5. Oligarhul, această figură discret omniprezentă. Ştim că e acolo, dar nu ştim de unde să-l apucăm. E eteric, apos. Şi, cel mai important, e aistoric. E lipsit complet de racordul la istorie, altfel nu ar putea să acţioneze în limitele moralei sale, cel puţin chestionabile. Şi are stupida impresie că “face” istorie. Sau o face, dar într-o modalitate ineficace, dementă, paranoică. Oare se poate vorbi de o antropologie a oligarhului?

6. Muzica, câteodată acest stupid surogat al tăcerii. Liniştea e din altă categorie. Relaxarea iarăşi, e un alt tip de poveste, specifică acestei vremi, dar fără nici un fel de prelungire. E aversul aparent calm al agitaţiei cotidiene, al retragerii într-un spaţiu personal, cu o funcţie foarte clară: chipurile, să ne refacem aşa-zisa energie interioară pentru a reintra revigoraţi în circuit, cu forţe proaspete. Şi totuşi, muzica, câteodată acest stupid surogat al tăcerii…

Scrisă de Ştefan Muşat

Opinii pe marginea delocalizării contextului intelectual |

Stau de multe ori si mă gândesc, mai ales acum cu preludiul campaniei prezidenţiale de la Casa Albă că nu m-aş putea încadra în polaritatea dezbaterilor ideologice americane. Cel puţin în rundele parţiale, unde candidaţii se luptă între ei pentru nominalizarea internă în partid, ortodoxia fiecărei ideologii funcţionează la maxim. Liberalii sunt mai liberali decât ar putea fi în realitate; republicanii mai republicani decât le-ar fi permis de un public ce de multe ori se poziţionează la centru. Şi unii şi alţii dintre candidaţi, indiferent de afilierea partizană trebuie sa capteze atenţia nucleului dur al partidului lor, să îi apropie pe sponsori şi gratuleze pe intelectuali oficioşi. Mitologia americană se împarte metaforic între un roşu radical şi un conservatorism de un albastru anti-secular profund.

Liberalii propovăduiesc atunci un stat asistenţial care să susţină un paradis multirasial dezinhibat sexual iar republicanii cântă un Vest sălbatic în care familia, biserica şi revolverul împletesc psihologia unei naţiuni de cowboi. Cu liberalii aş împărtăşi tema bunăstării aduse unei clasei medii mult subţiate. Dar nu şi pe aceea a ultrasecularizării sau drepturilor homosexuale pronunţat afirmate. Cu republicanii aş împărtăşi un simţ al tradiţiei dar nu şi lipsa controlului armelor sau interzicerea avortului. Cel mai probabil aş fi un republican de centru.

Uitându-mă pe lista candidaţilor pentru caucusurile republicane mă gândeam că eu, care mă aflu mereu undeva la mijloc simpatizez (parţial) cu programul unor oameni care nu au şanse să câştige, gen John Huntsman sau Ron Paul, ultimul încă în cursă. Ideea unei Americi mai puţin militariste şi intervenţioniste, dar nu izolaţioniste, una în care statul să reuşească cumva să micşoreze militarismul şi să recreeze clasa mijlocie fără a eşua în etatism ar fi pentru mine tronsonul comun cu un candidat ca Ron Paul.

Întregul ocol de până acum nu are numai un rol în argumentarea de mai jos dar suplineşte o confesiune intelectuală mai largă de care cred că mulţi români nu sunt străini. Cu bune şi cu rele, ca punct de pornire filozofic şi staţie terminus a carierei la care visează mulţi conaţionali, America este prezentă material şi spiritual în vieţile noastre. În euforia mediatica orchestrată de ProTv în anii ’90 americanofilia (ce nume parcă de floare!) era sinonimă cu drumul spre Vest. Locul unde prosperitatea şi firescul la care identitatea noastră atlantică râvnea, coincid.

Dar nu coincid total! Şi iată-ne în miezul discuţiei tot anunţate.

Ca şi pe vremea francofoniei parodiate de Caragiale, astăzi americanofonia are ceva de oferit tuturor românilor, intelectuali sau pur şi simplu fascinabili datorită celor trei H principali: Hollywood, Hamburger şi Harvard. Ultimul H, cel care trimite spre cultura înaltă creează polemiştilor români un imbold spre imitaţie nefiltrată. Dacă eşti atentat la discuţiile din presă, televiziune sau fora, atât aici cât şi peste ocean regăseşti o polaritate ideologică (filozofic şi partizan) extrem de asemănătoare. Pe de-o parte avem neostângişti hrăniţi cu lecturile Şcolii de la Frankfurt care apar la televizor sub moderaţia unui left-liberalism.

Pe de altă parte avem neoconservatorii români care au devenit vizibili în ultimul timp din ultimii ani prin discursul lor cruciat, reaganian, anti-etatist şi religios. Situat undeva la dreapta dar conştient de propriile fascinaţii marxiste şi conservatoare, constat cu amărăciune că nu îi pot urma pe nici unii până la capăt. La unii admir inteligenta frondă contra corupţiei, le admir eventual ecologismul dar resping concluziile lor. Pentru că soluţia lor pare să fie, per ansamblu critica însăşi, contra-sistemul care se hrăneşte dintr-o realitate cariată. La ceilalţi admir oglinda propriilor mele afinităţi dar nici aici nu pot merge până la capăt. Soluţia lor, atât pe partea economică dar axiologică este una fără de soluţie. Aici vorbesc fie despre un discurs ortodoxist care mi se pare pe alocuri exagerat şi fals fie despre obsesia libertariană a statului minimal care este iarăşi o utopie. Una care nu se va aplica nicăieri în lume şi care permite acestor condeieri să fie mereu nemulţumiţi că formulele lor nu se aplică şi pot vocaliza la infinit: „V-am zis noi!”

Apariţia unei noi generaţii polemice de respiraţie occidentală este în sine salutară şi dovada faptului că sistemul de învăţământ românesc este încă în stare să formeze oameni de mare valoarea. Nu aici este problema- în a fi nemulţumit că alţii gândesc diferit faţă de tine.

Pot de asemenea să înţeleg perfect omeneasca afiliere partizană. Ca jurnalist, formator de opinie sau intelectual simţi nevoia dublă de a te alătura unui proiect de societate şi de a găsi un grup care să îţi sprijine moral şi material ideile. Ceea ce mă indignează însă este spiritul oficios de politică măruntă, vasectomia autoindusă de a gândi în parametri unui unui grup reprobabil. Poţi fi de dreapta sau de stânga, anarhist sau monarhist, secular sau teologal.

Dar să ajungi să acţionezi ca apologetul câte unui gangster de carton este o limitare şi o pată pe reputaţia unui gânditor! Nu mi se pare, ca om de dreapta un târg drept a fi de partea lui Videanu împotriva lui Vanghelie. Pentru că vezi Doamne unul vrea reforma statului iar celălalt este un filocomunist. Ambii sunt la fel de cleptocapitalişti. Şi ambii împreună cu camarilele lor mafiote nu ar trebui să aibă decât un singur numitor comun: ocna sau eşafodul.

Mi-a fost destul de greu să mă hotărăsc să scriu textul de faţă. Mai ales că unii dintre polemiştii agorei mi-au fost profesori şi le de datorez o parte însemnată din ceea ce sunt astăzi. Însă cred că îi stimez mai bine ca discipol decât ca yesman tăcut al noii lor posturi de ideologi.

Eram nu foarte de mult la masă cu dl Cătălin Avramescu- un om a cărui inteligenţă, perspective inedite şi cunoştinţe rare le stimez – iar domnia sa moraliza beizadelele ştabilor din PSD. Ne tot vorbea despre copiii lui Vanghelie care studiază în străinătate. Eu şi cei de la masă, tot foşti studenţi cred că ne gândeam ironic în barbă : „bine că în PDL nu sunt asemenea probleme! Beizadele de tătici cu bani care să stea prin Bamboo!”

Şi acesta este doar un episod dintr-o tendinţă mult mai mare. Ştiu că am dat zilele trecute de un site: În linie dreaptă care se reclamă al conservatorilor români (http://inliniedreapta.net/). Frunzăream articole şi titluri de articole şi regăsem o grilă dihotomică de interpretare roş-albastră (liberali vs republicani) ca în America doar cu excepţia schimbării unor nume. În loc de Mitt Romney sau Newt Gingrich era PDL; în loc de vituperaţiile contra lui Obama şi pericolului socialist aici erau şarje contra opoziţiei, a PNL-ului, lui Sorin Oprescu sau Mădălin Voicu. Ca să nu mai vorbim de plierea (neo)conservatorismului românesc al ultimilor ani pe susţinerea intensă a politicii israeliene contra islamofascismului alături de accente ale unui cult pentru Benjamin Netanyahu. Dacă neoconii lor simt nevoia ritualică de a-şi declara susţinerea faţă de Tel-Aviv şi mânia faţă de Iran, atunci şi neoconii noştri trebuie să facă un karaoke pe muzica altuia.Indiferent dacă poziţia României sau a Uniunii Europene este aceeaşi cu cea americană într-o problemă de politică externă. Nu există în această lume două exact identice din punct de vedere al intereselor lor, mai ales pe termen lung.

Nu aş dori să fiu înţeles greşit iar cuvintelor mele să li se dea o extensie dincolo de intenţia lor. Nu aş dori să vorbesc despre existenţa unei cabale, a unui grup monolitic, aşa cum ajung de multe ori vituperaţiile imaginarului anti-neoconservator (ceva în genul: „Neoconservatorii sunt executanţii ai unui filozof evreu obscur, Leo Strauss care şi-a instruit elevii să ajungă în posturi cheie pentru a stăpâni America”). Ca în orice cerc de intelectuali critica şi disensiunea sunt precondiţii ale gândirii libere [1]. Criticile mele sunt îndreptate împotriva unei scheme de gândire partizane.

[Pentru a fi obiectivi şi a nu scrijeli faptele, trebuie salutată decizia din 2008 a lui Cătălin Avramescu de a nu mai candida la alegerile din Prahova pentru un loc în Parlament în condiţiile în care PDL flirta cu posibilitatea înglobării în rândurile sale a lui Dumitru Dragomir! Un gest de probitate din partea lui C.Avramescu]

Realismul sau dioptria potrivită

Nu ar trebui ocolită observaţia că unii dintre mari savanţi şi filozofi moderni au fost pasionaţi de lentile şi prisme. Galileo a contestat ptolemaismul cu ajutorul telescopului, Newton a folosit prisma pentru a descompune lumina; Locke sugera şlefuirea lentilelor ca parte a unei bune educări a copiilor iar Spinoza a fost el însuşi şlefuitor de lentile. Şi aceasta pentru că văzul este cel simţul suprem care ne oferă simultaneitatea percepţiei distanţei, formei şi mişcării obiectelor din mediul înconjurător. Este simţul suprem, deşi clar nu unic în înţelegerea realităţii.

Realismul, ca atribut al realităţii se defineşte cel mai bine pornind tocmai de la etimologia cuvântului: res=lucruri, în latină. Deci realitatea, ca lucritate denotă tocmai inerţia încăpăţânată a lumii care se opune voinţei noastre de a personifica prin acţiunile noastre. De aceea realistul tinde să vadă formele ca procese şi distanţele ca drumuri. El poate părea în ochii idealistului ca un conservator fixat in status-quo. Dar spre deosebire de idealist care vede lumea la timpul viitor, realistul o priveşte la viitorul anterior. El se întreabă cu ce va rămâne după ce va fi făptuit. Pentru el o acţiune este un proiect trecut prin filtrul consecinţelor. Consecinţe pe care iarăşi tinde să le vadă nu ca un câştig, ci ca pe un cost. Nu ca plusvaloare ci ca externalitate.

Realism şi excepţionalism american

După cum spuneam la începutul acestui eseu, o mare parte din fizionomia dezbaterilor publice de la noi, fie ele strict academice sau politic-publice este influenţată de ce se întâmplă peste Ocean. [fapt pe care îl afirm în mod neutru, fără vreo conotaţie de vreun fel ori altul.]

Problema pentru decidenţii şi intelectualii români începe atunci când România şi America (sau mediu românesc, respectiv cel american) sunt văzute ca fiind într-o simbioza perfectă.
Fără a mai ţine seama de contextul istoric, geografic, demografic ori cultural al celor două naţiuni. Şi mai ales când este vorba despre viziunea triumfalistă neoconservator-reaganiană care promovează oximoronic non-intervenţia statului în treburile economiei dar intervenţia SUA în treburile interne ale altor state (probabil pentru a ajuta guvernele acestor state indezirabile să devină mai puţin intervenţioniste în cadrul propriilor societăţi!). Un asemenea wilsonism cu steroizi devine tocmai contrariul său depăşindu-şi capacitatea de succes. (Mă refer fie la politica de privatizare masivă cu consecinţe funeste în numeroase state fie la intervenţia în Irak unui unui regim autoritar prosunnit i-a succedat astăzi o coaliţie autoritară pro-şiită).

Dacă este însă la modă să te revendici de la un nucleu doctrinar nord-atlantic atunci pentru unul ca mine reîntoarcerea la un anume tip de politică realistă americană ar fi salutară atât pentru SUA, iar prin domino şi pentru aliaţii acesteia şi restul lumii.

Mă refer la o manieră de comportament propovăduită de Alexander Hamilton. Hamilton, self-made man, aristocrat, om politic, primul secretar al Trezoreriei este asociat cu favorizarea unui guvern central viguros şi cu o politică americană echidistantă faţă de orice alianţe înrobitoare. Evident că şi hamiltonianismul are limitele sale, clar puse în lumină de alternativele sale precum jacksonismul (adept al izolaţionismului şi păstrării suveranităţii naţionale), jeffersonismul (pun accentul pe consolidarea democraţiei acasă şi în exterior) sau wilsonismul (adept al răspândii democraţiei şi securităţii colective). De cele mai multe ori amestecate în practica politica, cele patru mari viziuni au încercat să plaseze America între două posturi: cruciatul care vânează monştri peste mări sau cetatea de pe colină (the city on a hill) a cărui exemplu inspiră umanitatea.

Doi mi se par astăzi gânditorii politici americani cel mai aproape de tradiţia conservatoare: Stephen M.Walt şi Francis Fukuyama. I-am ales şi pentru că poziţiile lor sunt atât de puţin înţelese când privim lumea într-o lentilă alb-negru.

-Stephen M.Walt, mult timp un profesor de relaţii internaţionale la Harvard a devenit cunoscut unui public mai larg, dincolo de turnul de fildeş când, împreună cu colegul său John J.Mearsheimer a publicat inflamantul volum: ”Lobby-ul israelian şi politica externă a SUA.” (2006) Un eseu dens şi amplu cartea are o serie de scăderi. Însă dincolo de facila acuză de antisemitism care i se aduce, cei trimit către o problemă pe care şi alţi autori, inclusiv Zbigniew Brzezinski o ridică: şi anume posibilitatea confiscării diplomaţiei americane de către un grup sau altul. Brezinski ridica problema în condiţiile heterogenizării etnice a Americii. (Tema asociată mult mai mult cu scriitori gen Pat Buchanan sau Samuel Huntington).Ceea ce duo-ul mai sus citat cer, şi mai ales Walt în postările frecvente pe blogul său este reîntoarcerea la o politică prudentă, mai puţin militaristă şi aventurieră, peren marcată de discursul de adio al lui Dwight Eisenhower. Rostit în 1961, la o dată simetrică premergătoare căderii URSS (1991), lui 11 Septembrie (2001) sau Primăverii Arabe (2011) discursul lui Ike avertiza că expansiunea complexului militaro-industrial american va surpa fundamentele republicane.

Pentru Walt, acestui pericol i se adaugă cel suplimentar al favorizării de către Washington a unor aliaţi dincolo de nevoile strategice atât americane cât şi ale acestora. Interesul naţional trebuie să fie mai mult decât suma unor conjuncturi de moment.

- Francis Fukuyama, la fel devenit intelectual public printr-o cartea scandaloasă, a fost mult timp asociat cu Project for a New American Century şi neoconservatorism. Dezicerea de momentul Bush II şi cearta sau cu Charles Krauthammer l-a condus la formularea unui alt tip de politică externă numită de el: wilsonism realist. Dacă în Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Fukuyama vorbea euforic despre convergenţa lumii spre modelul occidental, în cărţile ulterioare el a devenit preocupat tocmai de resorturile care determina o societate să funcţioneze sau nu. Printr-o metodă diferită de Walt, el ajunge la aceeaşi concluzie: retorica neoconservatoare a deregularizării pieţelor şi intervenţionismului militar este destinată eşecului.

Aşa că pentru intelectualii români neoconservatori-pdl-işti (de ei am convenit să ne ocupăm aici) joaca verbală de-a Războiul Rece îi poate face să se simtă actori mai importanţi decât sunt în realitate. Şi nici nu fac vreun serviciu dezbaterii publice din România. Nici Traian Băsescu nu este George Bush II aflat într-un război contra terorii cu axa USL, şi nici PSD-ul nu este imperiul comunist al răului. Apartciki vechi şi noi, marii oameni politici de la noi urmăresc sinecurile de moment fără a avea nevoie de puritatea ideologică a vreunui intelectual.

Scrisă de Silviu Petre

[1] Linkurile de mai jos arată diferite meciuri de floretă între varii forme de neoconservatorism.

Dacă un site precum În linie dreaptă este pdl-ist şi neoconservator, în schimb Bogdan Duca afirmă clar distanţa faţă de preşedintele Băsescu dar şi susţinerea faţă de Israel. Vezi de asemenea certurile dintre Vladimir Tismăneanu şi Bogdan Duca sau polemica dintre Tismăneanu şi Mircea Platon:

Blogul lui Vladimir Tismăneanu – Mircea Platon, neoconservatorismul si retorica discriminatorie, Despre neoconservatorism

Polemici si clarificari: Bogdan Duca despre Vladimir Tismăneanu, 14 mai 2009,
Bogdan Duca, Metamorfize ale profesorului Tismăneanu (Este Vladimir Tismăneanu un Serghei Mizil cu doctorat?), 10.01.2011
Blog Bogdan Duca, Renaşte România Liberală! ianuarie 16, 2012.

[2] Catalin Avramescu: nu voi mai candida pentru PD-L daca Dumitru Dragomir imi va fi coleg, 08 august 2008,

Alina Neagu, Catalin Avramescu nu va mai candida la alegerile parlamentare din partea PD-L dupa ce democrat-liberalii i-au oferit lui Corneliu Vadim Tudor functia de vicepresedinte al Senatului, HotNews.ro, 2 septembrie 2008,

Avramescu: Si in PD-L sunt oligarhi, Ziare.com, 05 Septembrie 2008,

cu: Anthony Hopkins, Alec Baldwin. Regia: Lee Tamahori |

Florentin Cristian: Omul a deprins, încă de acum câteva mii de ani, toate cele trebuincioase pentru a trăi ca un stăpân – unul bun – în mijlocul naturii. Pentru câteva milenii, el a trăit doar din priceperea sa: agricultură, creşterea animalelor, olărit, ţesătorie, pescuit şi vânătoare. Apoi, treptat, în doar câteva generaţii, revoluţia ştiinţifică şi tehnologia l-au decalificat, priceperea trecând de partea diferitelor structuri moderne, iar el a rămas cu iluzia puterii pe care ţi-o dau banii sau previzibilitatea. Cea mai mare realizare a protagonistului bogat şi inteligent al acestui film este că s-a apropiat de priceperea unor copii din populaţiile primitive, când a ucis un urs cu o suliţă de lemn!

Miriam Cihodariu:The Edge a fost un film pe care mi-a plăcut să-l urmăresc. Dar este unul destul de ușurel. De la conjunctura celor care trebuie să supraviețuiască în sălbăticie și până la tema salvării dușmanului tău, totul mi s-a părut clișeu. Nu în ultimul rând, deși, după cum am spus, îmi făcea plăcere sa-l urmăresc, următorul pas în turnura pe care o luau lucrurile a fost mereu previzibil.

Cu toate acestea, poate tocmai în asta constă și valoarea filmului. Dincolo de elementele tematice de basm (superioritatea morală ireală și puțin obositoare a personajului principal, binele care învinge etc), tocmai previzibilitatea și cliseul sunt, până la urmă, componente obligatorii ale basmului. Tocmai repetitivitatea și previzibilul dau farmec desfășurării sale. Cine a spus un basm unui copil știe la ce mă refer. Și, de fapt, o poveste bine spusă, fie ea și previzibilă, e preferabilă filmelor post-postmoderne cu o mie de planuri și câteva frânturi de idei care, de fapt, nu-ți spun nimic. Nici măcar o poveste.

Un bonus pentru care merită urmărit e și jocul actoricesc. În cel putin două roluri, dacă nu trei. Vă invit să decideți și singuri.

Lucian Dumitrescu: Curajul, prietenia, loialitatea sunt câteva dintre virtuțile lumii antice. Creştinismul le-a adăugat speranţa, credinţa şi smerenia. Sunt calităţi personale obnubilate ori distruse de tehnologia, calculul şi disciplina impersonală a civilizaţiei industriale. Ori înlocuite de una singură, civismul. Acolo unde acesta există. Exponentul cărei etici va supravieţui într-un mediu ostil? Tomistul sau genealogistul? Voinţa domesticită de virtute ori instinctul? D’Aquino ori Nietzche? Hopkins sau Baldwin?

Radu Iliescu: Ceea ce un om poate să facă, alt om poate să facă. Stă cuibărită în sentinţa asta, la adăpost de toate accidentele sortitei noastre inegalităţi, esenţa însăşi a Omului. Inegalităţile noastre epidermice ni se impun şi ne tulbură: mintea unui matematician nu lucrează ca cea a unui înotător, în vreme ce plămânii înotătorului nu sunt cei ai unui tractorist. Suntem blonzi sau bruneţi, cu ochi albaştri sau negri, scunzi sau înalţi, graşi sau slabi. O diversitate deconcertantă pare să fie singura constantă dintotdeauna şi de peste tot în lume.

Şi totuşi, dincolo de excrescenţe, pori şi denivelări, ciucit sau dimpotrivă zvâcnind în elan, e Omul. E chipul lui Dumnezeu despre care vorbesc creştinii, este khalifa sau locotenentul lui Allah al musulmanilor, brahman cel asemenea lui Brahma al hinduşilor. La nivelul acesta al Fiinţei, orice e cu putinţă: păcătosul se sfinţeşte, prostituata ia cu asalt împărăţia cerurilor, lacrima căinţei schimbă cursul balanţei iar cei mai mici fraţi ai lui Hristos sunt negreşit Fiii lui Dumnezeu. Şi asta pentru că ceea ce un om poate să fie, alt om poate să fie. Cu condiţia să vorbim despre cel mai înalt numitor comun.

***Acest text conţine spoilere!***

Silviu Man: The Edge este un film despre supravieţuirea în sălbăticie, tot atât cât e Titanicul despre topirea gheţarilor. Adică poate fi interpretat şi aşa, dar nu ajută la mare lucru. Nu cred întrutotul nici măcar ce se spune, cu voce gravă, în trailer, că ar fi vorba despre lupta dintre legea sălbăticiei şi natura omului. Cred că The Edge este unul dintre cele mai extraordinare filme despre iniţiere. Şi nu, nu mă refer (numai) la iniţierea în tehnicile de răpunere a ursului supărat pe om.

Există în film o scenă esenţială, care handicapează toate interpretările “realiste”. Are caracter de glumiţă culturală şi poate lesne fi trecută cu vederea, din neatenţie. O vâslă are desenată pe o parte o panteră neagră. Ghici, ghicitoarea mea, ce e pe partea cealaltă? Răspunsul e straniu – un iepure care fumează pipă. Şarada continuă – dar de ce fumează pipă? Pentru că e mai deştept decât pantera. Toate destinele omenirii se joacă pe această margine subţire de tot, dintre panteră şi iepurele liniştit, dintre a face răul şi a te feri de rău.

Şi cine poate fi mai panteră, la începutul filmului, decât Charles Morse, păcătosul, miliardarul, stăpân peste un imperiu financiar, omul pe care nu trebuie să risipeşti mila pentru că “nu trebuie să-ţi fie milă de oamenii care au avion personal”, Charles Morse, pantera înconjurată de alte pantere – parteneri dubioşi, acoliţi cinici şi o soţie adulterină? Şi cine e mai chemat să treacă dincolo, decât Charles Morse, preabogatul care citeşte despre sălbăticie (nu cumva pentru că ştie că tot ce-i pământesc are un capăt – mai ales bogăţia şi deliciile ei)? Charles Morse, care vede că oamenii îl înşală, dar nu se revoltă (nu cumva pentru că ştie că toate cele omeneşti sunt fum?). Charles Morse, care, în loc să se grăbească să se salveze din avionul prăbuşit în lac, taie centura de siguranţă şi-l eliberează pe aproapele lui, altfel condamnat la înec. Charles Morse, care ştie că în pădure se moare de ruşine. Charles Morse, bogatul care n-a trăit în iluzia bogăţiei sale, este cel ce este pe cale să devină iepure deştept.

Dar nu e de ajuns numai deşteptăciunea pentru a trece dincolo. Cine priveşte atent vede că Charles Morse nu lăcrimează niciodată – nici când vede că soţia îl înşeală cu un dobitoc palavragiu, nici când camaradul lui e sfâşiat de urs, nici când dobitocul palavragiu îl fixează cu puşca, nici măcar când, cu un singur gest simbolic, îşi anunţă consoarta că totul s-a încheiat. Doar într-un singur moment îi dau lacrimile – atunci când înţelege că orice om, prin faptă bună sau rea, e un prilej uriaş de salvare pentru celălalt; atunci când,la final, le spune reporterilor, adevărul fără de care toţi am rămâne pantere singuratice într-o junglă fără ieşire: “prietenii mei au murit salvându-mi viaţa“.

The Edge este despre cum se trece de partea cealaltă a vâslei.

Există oameni cărora nu li se poate nega expertiza în apocalipse. Nu în Apocalipsa lui Ioan Teologul, text deloc neglijabil când vine vorba despre sfârşitul lumii, şi care poate fi pus în oglindă cu toate profeţiile similare ale celorlalte religii despre disoluţia civilizaţiei, spre mirabilă edificare. O expertiză în, moartea civilizaţiilor, horribile dictu, inclusiv a noastră. Nu este un secret pentru nimeni, şi sper că nici pentru tine, faptul că tu, cititor al acestei rânduri, într-o zi vei muri. Faptul că refuzi cu obstinaţie să te gândeşti la această perspectivă, sau că o proiectezi într-un viitor intangibil, nu schimbă realitatea. Ei bine, cele mai multe dintre ideile şi lucrurile care te înconjoară şi pe care le consideri implicite vor avea aceeaşi soartă. Problema nu este dacă, ci când, şi eventual de ce.

Jared Diamond, profesor de geografie şi fiziologie la University of California, Los Angeles (UCLA), este unul dintre cei care au reflectat la tema morţii civilizaţiilor. Este succesorul unei ilustre genealogii de gânditori, începând poate cu Ibn Khaldun, contemporan cu extincţia Califatului de la Córdoba şi autor în Prolegomenele sale al unei foarte interesante teorii a ciclurilor istorice. Poate că aceleaşi resorturi ca şi pe ilustrul său predecesor îl împing astăzi pe Jared Diamond să analizeze iminentul colaps al societăţii occidentale care, surpriza surprizelor, nu se poate nici ea măsura piept la piept cu veşnicia. Discursul ‘Why Societies Collapse?’ de la TED porneşte de la o constatare suculent infuzată cu bun simţ: lumile pot muri sau supravieţui, şi suficiente dintre cele care au murit deja ne-au lăsat informaţiile necesare pentru ca un observator atent, comparând elemente ale aceloraşi clase, să poată trage nişte concluzii interesante.

Se pare că elementul cheie care decide dacă o societate trece testul timpului sau nu este relaţia ei cu mediul înconjurător. Nu, nu despre poluare este vorba, suntem probabil singura societate de până acum care a inventat poluarea, ci despre epuizarea resurselor fără de care viaţa unei aşezări omeneşti devine imposibilă. Există societăţi care gestionează prost mediul şi se sting (Maya, Inca, Anasazi), şi societăţi care îşi reglează bine prezenţa şi înfruntă cu succes timpul (China, Japonia, Java). Daca aşa stau lucrurile, inevitabil te gândeşti la epuizarea solurilor suprachimizate după al doilea război mondial, în numele Revoluţiei Verzi pornite în SUA, la solurile devenite inerte prin sterilizarea cu biocide şi la imensele suprafeţe irigate care sunt deja deşerturile emisferei nordice. Ansamblul condiţiilor care determină sfârşitul unui model de societate se mai continuă cu: impactul schimbărilor climatice, relaţiile cu societăţile prietene, relaţiile cu societăţile ostile, iar în cele din urmă ansamblul factorilor politici, sociali şi economici.

Bine, dar oricât de mult ne-ar putea pasiona o astfel de dezbatere, ea nu depăşeşte atmosfera rarefiată a unui discurs futurologic, suntem tentaţi să spunem, ca ecou al gândului că da, într-o zi vom muri fiecare dintre noi, doar că asta se va întâmpla târziu, după o eternitate, nu? Fiecare are modul propriu de a împroşca ineluctabilul cu “niciodată”. Jared Diamond crede, dimpotrivă, că deznodământul este mai aproape decât ne imaginăm, şi asta pentru că apocalipsa vine exact atunci când o anumită societate este la apogeul ei (vezi cazurile Maya şi URSS). Altfel spus, după o ascensiune lungă şi obositoare nu urmează nici măcar un derdeluş delicios, ci o prăpastie eficientă şi anostă. Cât de aproape suntem noi de ea? Pentru o lume care de-abia recent a descoperit sensul cuvântului sustenabil, şi care este incapabilă să ia decizii curajoase în direcţia sustenabilităţii, s-ar putea să fim mai aproape decât ne imaginăm.

Ca într-un film despre catastrofe, este drept să ne întrebăm împreună cu Jared Diamond: de ce o societate care se îndreaptă spre colaps nu vede acest lucru? Se pare că răspunsul ţine de conflictul de interesele pe termen scurt ale elitei şi interesele pe termen lung ale societăţii. De exemplu, este foarte posibil ca elita să dorească bani (interes de tip ficţional), chiar dacă preţul acestora este poluarea iremediabilă a mediului (dezastru tangibil şi cu consecinţe imposibil de negat). Orice legătură între acest exemplu şi lumea în care trăim a fost îndelung meditată. Pe de altă parte, este foarte greu pentru o societate să ia decizii corecte când lucrurile care constituie forţa ei pe termen scurt îi fac indubitabil rău pe termen lung.

Puse cap la cap, ideile lui Jared Diamond aduc lumină. Da, suntem muritori, şi nu doar noi, ci şi construcţia societară post-renascentistă, iluministă, laică, industrializată şi masificată pe care o numim modernitate. Ar fi şi inept să emită pretenţii de veşnicie un mecanism social care trăieşte din reciclat mode şi tendinţe. Am trăit sfârşitul lumii comuniste, survenit într-un moment de triumf maxim. Capitalismul îşi clamează şi el victorie după victorie, anticipându-şi căderea în genunchi. Mecanismul democratic s-a reglat pe termen din ce în ce mai scurt. Lumii noastre i-ar trebui regi care să domnească jumătate de veac, şi să fie conştienţi că lasă o moştenire în aceeaşi dinastie. Ne-am procopsit cu preşedinţi făcuţi, iar nu născuţi, care gândesc într-un fel înainte de alegeri, altfel după ce-au câştigat, şi care nu izbutesc să fie consecvenţi nici de la primul la al doilea mandat. În decalajul acesta dintre interesele noastre pe termen lung şi dorinţele pe termen din ce în ce mai scurt va fi stând şi amintirea neputinţei noastre…

Personal cred că cel vinovat pentru apocalipsa noastră va fi Superman. E o idee destul de uşor de argumentat. În orice lume care încă n-a fost devorată de hubrys, se ştie că între cauză şi efect există o legătură indestructibilă. Dacă te arunci în cap din vârful copacului, sigur vei ajunge jos cu o comoţie cerebrală de toată frumuseţea. Dacă nu-ţi place perspectiva, e simplu, nu te arunci în cap, ci cobori binişor, aşa cum te-ai urcat. Lumea noastră izbuteşte să facă performanţa unică a unei abordări originale: deci ne-am aruncat în cap din vârful copacului. Avem o problema. Cine poate veni cu o soluţie? Şi formăm ad-hoc o conferinţă ai cărei participanţi încep invariabil cu: părerea mea este că…, după părerea mea ar trebui…, vreau să lansez o teorie conform căreia… Şi uite aşa s-a născut Superman, adică personificarea fracturii dintre cauză şi efect. Suspendaţi precum coiotul care fugăreşte în desene animate un struţ intangibil şi himeric, ne-am bătut pentru privilegiul de-a vedea prăpastia sub picioarele noastre. Nu, nu vom cădea.

Scrisă de Radu Iliescu

Cum anume traducem comportamentul oamenilor în propoziţii matematice?

Pornind de la o simplă şi lapidară afirmaţie, conform căreia studierea vieţii sociale are două mari mize şi anume explicarea şi descrierea fenomenelor sau proceselor sociale, voi încerca să arăt în eseul de faţă cum anume predicţia (sau proiecţia) se poate alătura acestor două deziderate iniţiale. Din punct de vedere logic, ele se află într-o corespondenţă consecutivă: în momentul în care afirmăm că o carte va cădea atunci când este scăpată deoarece are o densitate mai mare decât cea a aerului, putem deduce că toate obiectele care sunt mai dense decât aerul vor cădea atunci când sunt scăpate.

Prin urmare avem următorul traseu logic: descriere-explicaţie-predicţie. Practic, ultimele două se confundă, tocmai pentru că atunci când suntem în poziţia de a explica un fenonomen, formulăm şi legile mai mult sau mai puţin generale după care acesta se desfăşoară. Adică abstractizăm. Şi este important la ce nivel de abstractizare se poate ajunge (sau plănuim să ajungem), tocmai pentru că scopul declarat, într-un sens general, al ştiinţei este de a dezvolta o înţelegere cât mai largă asupra lumii înconjurătoare. Şi de a dezvolta legi generale capabile să explice şi să prezică o serie cât mare de evenimente.

După cum am afirmat anterior explicaţia şi predicţia se află în strânsă legătură şi pentru a demonstra acest fapt, trebuie să privim mai atent forma pe care o ia explicaţia ştiinţifică. În mod convenţional, s-a stabilit că formularea acesteia preia o formă întâlnită în logica deductivă. Această formă include o concluzie care derivă dintr-un set de afirmaţii, din care una este de ordin empiric, aşa cum am expus anterior. Astfel, dacă vom construi explicaţiile plasându-le ipotezele în diferite spaţii temporale, atunci putem concluziona că explicaţia derivată din aceste ipoteze, percepută sub această formă, ne poate fi utilă pentru a exprima predicţii (în anumite condiţii date).

Încet încet, modelul de cunoaştere utilizat în ştiinţele naturale s-a impus şi în zona ştiinţelor sociale, ceea ce a condus la o standardizare a procedeelor asimilate inovaţiei şi (a)cumulării de cunoştinţe. De altfel, această standardizare în utilizarea metodologiei condiţionează şi modul în care “noul” pătrunde în corpusul ştiinţific, modul în care acesta devine acceptat de comunitate şi utilizat în cercetările ulterioare. Cu oarecare ironie, putem afirma că accesul unor noi teorii în această zonă ermetică se face în baza unei “seriozităţi” a acestora, seriozitate care presupune îndeplinirea condiţiilor metodologice, pe cele de plusvaloare la cunoştinţele existente, cât şi o anumită “credibilitate”. Ori tocmai în acest punct stă cheia de boltă a întregului demers ştiinţific general: fie că este vorba de biologie, genetică sau psihologie socială, orice premisă, generalizare sau model teoretic trebuie să prezinte credibilitate, adică, pe scurt, să poată corespundă realităţii cunoscute, în parametrii (cel puţin) logicii, cât şi ai câmpului ştiiţific în care performează.

Atunci…cum se ajunge la “breaktrough”, cum ar spune englezii? Evident, răspunsul e simplu: vizionarii sunt de vină. Şi cel mai la îndemână exemplu ne e dat de Jules Verne: în 1870 scrie “20.000 de leghe sub mări”, roman a cărui acţiune se desfăşoară într-un submarin, idee considerată cel puţin trăsnită la acea vreme. Evident că ideea de submersie nu era nouă, dar noutatea autonomiei totale (ca posibilitate reală) a submarinului era cel puţin chestionabilă la vremea respectivă. Inutil să adăugăm că primul submarin acţionat electric în întregime a fost lansat în 1888. Pe de altă parte, nu trebuie să considerăm că fiecare ştiinţă, luată în parte, nu a avut pe vizionarii săi consacraţi, acceptaţi şi deja cu un loc rezervat în manual. Dar o nuanţă trebuie subliniată: una este, pesemne, viziunea scriitorului francez asupra submarinelor sau asupra altor invenţii tehnice (a căror realizare a fost o chestiune de timp), şi alta este perspectiva lui August Comte, care vedea în sociologie în momentul încadrǎrii ei în curentul pozitivist “cea mai complexǎ dintre ştiinţe” poziţie care astăzi, cel puţin, pare rizibilă. Astfel, există vizionari şi…vizionari. Şi poate că din această tensiune, din această luptă invizibilă la graniţa posibilului cu “imposibilul” (a ceea ce este acceptat sau acceptabil şi ceea ce este, temporar, inacceptabil) se naşte ceea ce am denumit anterior “breaktrough”.

Revenind în câmpul ştiinţelor sociale, dar rămând în zona fragilă a “inacceptabilului”, aş vrea, în baza unei curiozităţi reactivate de curând , să prezint câteva din premisele psihoistoriei, o disciplină semi-fictivă, inventată şi dezvoltată de Isaac Asimov în seria “Fundaţia”. În acest context, detaliile literare sau cele legate de publicare sunt secundare, important fiind ce anume presupune această disciplină, care sunt legăturile (posibile) sale cu ştiinţa socială, mai precis cu sociologia matematică şi, de ce nu, o comparaţie între premisele acestor discipline. Pe scurt, în accepţiunea lui Asimov, psihoistoria reprezintă o combinaţie între istorie, statistică matematică şi sociologie care are ambiţia de a face predicţii generale asupra comportamentului viitor al marilor mase sociale (în cazul de faţă, Imperiul Galactic).

Teoria lui Asimov, extrasă din ficţiune, se bazează pe faptul că, deşi nu se pot face predicţii asupra acţiunilor unei singure persoane (sau a unui grup restrâns), legile statistice aplicate unor mari mase de oameni pot prezice cursul general al evenimentelor, sub forma unui plan. În secundar, psihoistoria se bazează pe studiul matematic al reacţiilor conglomeratelor umane ca răspuns la stimulii sociali şi economici, la nivel macro. Aceste observaţii iau forma unor legi statistice care pot avea şi funcţie predictorie. Asimov se bazează pe o lege simplă provenită din teoria cinetică: un observator ar avea dificultăţi în a descrie traiectoria posibilă a unei molecule de gaz, dar cu siguranţă poate estima acţiunea întregii mase a gazului. Astfel, acest concept este aplicat uriaşei populaţii fictive a Imperiului Galactic. Personajul responsabil de crearea acestei ştiinţe, Hari Seldon, stabileşte trei axiome:

a) populaţia al cărei comportament a fost modelat este suficient de mare;

b) populaţia nu trebuie să cunoască rezultatele aplicării legilor psihoistoriei asupra ei (mai mult, nici nu trebuie să ştie că o asemenea ştiinţă este posibilă. Aici putem vedea o vagă asemănăre cu anumite precauţii pe care unii sociologi sau psihologi le iau atunci când demarează anumite experimente în ceea ce-i priveşti pe participanţi).

c) există o perioadă aproximativă de trei generaţii în care ecuaţiile derivate din teoria generală au valabilitate.

Evident, ca acest model să fie valid, trebuie îndeplinite două asumpţii:

a) să nu existe nici o schimbare fundamentală în societatea umană timp de o mie de ani;

b) ca reacţiile marilor mase sociale la stimulii exteriori să fie constante.

Bazându-se pe această ştiinţă, personajul Hari Seldon este capabil să prezică decăderea Imperiului şi să creeze, în avans, un plan de salvare a acestuia. Mare parte din acţiunea seriei Fundaţiei, cât şi a celorlalte (Eu, Robotul şi Imperiul, conexe şi inteconectate) descriu această decădere şi acţiunile de redresare întreprinse de diverse personaje. Evident, aceastea ţin de ficţiunea propriu-zisă şi nu fac obiectul discuţiei de faţă.

Revenind în zona posibilului, a acceptabilului ştiinţific, merită amintite extensiile sau posibilele variante pe care această ştiinţă fictivă le are în realitate. Adolphe Quetelet este primul care încearcă să se folosească de probabilitate şi de statistică, inventând o aşa-zisă fizică socială, un demers ce încerca să descrie “omul mediu”. , definibil prin media valorilor pe care le iau anumite variabile măsurate sub forma unei distribuţii normale, cum ar fi rata criminalităţii, a mariajului sau a sinuciderilor.

O altă tendinţă similară psihoistoriei este teoria propusă de John J. Xenakis, Dinamica Generaţională, la a cărei bază stă o metodologie istorică ce analizează evenimente istorice în decursul a mai multe generaţii şi foloseşte aceste analize pentru a face predicţii bazându-se pe comparaţia dintre atitudinile generaţionale prezente şi cele din trecut.

O altă posibilă aplicaţie colaterală a psihoistoriei se poate sesiza în cliodinamică, o ştiinţă multidisciplinară care se concentrează pe modelarea matematică a dinamicii istorice. Se presupune că majoritatea proceselor istorice sunt dinamice, adică se schimbă în timp.

Considerând că aceste fenomene sunt rezultatul interacţiunilor părţilor care le compun, pretenţia acestui demers este de a descrie în formă matematică diversele interacţiuni ale acestor părţi. Această descriere matematică ia forma unui model care poate oferi estimări asupra viitorului şi ale cărui predicţii se pot testa prin comparaţia cu realitatea observată. Adepţii acestui curent se concentrează descrierea “istoriei mari” şi a legilor care sunt bănuite că guvernează marile procese economice şi sociale, cum sunt apariţia sau dispariţia imperiilor, explozii economice sau demografice, etc.

Dincolo de aceste, să le zicem inovaţii, există demersuri foarte clare în ceea ce priveşte sociologia matematică, sau, mai precis, codificarea şi fornularea sub forme matematice a observaţiilor empirice. Practic, această chestiune este esenţială: cum anume traducem comportamentul aparent aleatoriu al oamenilor în propoziţii matematice? Este posibilă această traducere? Sau, mai mult, este îndreptăţită? Sau ştiinţa socială ar trebui să lase loc şi intuiţiei, empatiei şi a altor modalităţi de cunoaştere a alterităţii?

Este destul de clar că a determina“abstractul” sau legitatea în complexitatea uriaşă a vieţii sociale este o sarcină imposibilă. Ambiţia psihoistoriei, chiar la nivel fictiv, este, cel puţin ridicolă, ea nu servind decât unui fir narativ admirabil construit. Chiar şi cu o cunoaştere avansată a ceea ce numim ecuaţii matematice, aplicarea acestora în domeniul social rămâne chestionabilă, dar tentantǎ. Cu atât mai mult să efectuăm predicţii. Dar este posibil să examinăm mai precis şi cu acurateţe anumite zone de interes ale proceselor sau fenomenelor sociale, mai modeste ca anvergură, utilizând procedee sau limbaje matematice. Evident, doar o parte dintre acestea au capacitatea de a reprezenta aspecte ale lumii înconjurătoare (sau reprezentări ale teoriilor noastre despre lumea înconjurătoare).

Această reprezentare este posibilă doar prin intermediul izomorfismului, adică a indentităţii de structură, dintre, să zicem, interacţiuni din fizica mecanică şi algebra vectorială. Cea din urmă ne permite, prin intermediul numerelor şi relaţiilor dintre ele, să ofere un substitut de calcul pentru teoria mecanică. Iată de ce algebra şi operaţiile sale acţionează ca “mandat” pentru alte zone ale ştiinţelor naturale, înlocuind empiricul specific acestora cu abstractul matematic. Şi chiar în baza acestei corespondenţe putem descrie şi prezice comportamentul actual şi viitor al unui obiect oarecare (asta doar dacă se cunosc condiţiile iniţiale ale sistemului).

Dată complexitatea vieţii sociale, este evident că un asemenea tip de corespondenţă nu a putut fi stabilit între structurile matematice şi structurile de relaţii ale vieţii sociale. Iată de ce mare parte din teoriile sau rezultatele cercetărilor în această zonă, având un caracter vag şi ambiguu, cu greu pot fi transferate în limbaj matematic, şi chiar traduse, cu greu pot fi izomorfice cu zone semnificative din matematică. Fie că provine din speculaţie sau din cercetarea efectivă, construcţia teoretică sociologică s-a bazat pe bogăţia – şi arbitrarul – limbajului comun, cu mici excepţii în cazul unor concepte specifice, particulare, unde s-au utilizat neologisme. Pentru moment este dificil de imaginat cum structuri de relaţii ce privesc socialul ar putea intra într-o relaţie izomorficǎ (aşa cum am descris mai sus) cu structuri matematice sau logice.

Totuşi, acest aspect nu ne opreşte sǎ considerǎm cǎ, într-o bunǎ zi, aceastǎ graniţǎ ar putea fi depǎşitǎ şi, cu sau prin intermediul matematicii, sǎ ajungem la o înţelegere mai clarǎ a socialului. Şi dacǎ acest “breaktrough” va avea loc, de ce sǎ nu considerǎm (încǎ de pe acum) psihoistoria ca un precursor temerar, fie el şi fictiv, al acestei noi abordǎri metodologice?

Scrisă de Ştefan Muşat

[Citește partea I aici]

Satul românesc poate supravieţui schimbului de generaţii şi ordinii globale în care trăim, nu însă şi cultura populară, care este o realitate spirituală, nu teritorială. Aşa cum scria Ernest Bernea încă din 1942 în lucrarea „Civilizaţia română sătească“,„satul de azi nu mai este o realitate organică echilibrată, ci una intrată într-un puternic proces de destrămare (…). Vechea aşezare a satului cu toate orânduirile sale se schimbă astăzi năzuind către o aşezare de tip modern. Activităţile, formele, întreaga structură socială a satului iau o altă înfăţişare. Sensul colectiv al vieţii săteşti dispare, pentru a-i lua locul unul individual“. Fiecare poate constata această evoluţie. În satul bunicilor mei, de exemplu, Fundeni (situat la 25 km de Bacău), depopularea a început în anii ‘80, când generaţia tânără a plecat în masă la oraş. Tendinţa a continuat şi în anii ‘90, până când şcoala a fost închisă din lipsă de copii. Bătrânii rămaşi sunt ultimii reprezentanţi ai culturii populare. Emanciparea faţă de tradiţii este vizibilă în forma şi orientarea noilor case, care aduc cu nişte vile şi nu mai sunt construite către Răsărit ori Miazăzi, ci spre orice direcţie. Un alt exemplu de declin al vieţii colective îl constituie fântâna. Altădată un simbol al satului, îngrijită de întreaga comunitate, de care se putea bucura oricine, astăzi a devenit un bun privat, majoritatea construindu-şi una în propria-i curte.

Între spirit şi tehnică

Punctul de plecare al criticii modernităţii la Ernest Bernea îl reprezintă cultura populară şi viziunea creştină asupra omului, domenii ale spiritului şi firescul de la care lumea s-a îndepărtat. Sub influenţa diverselor filosofii, ca pozitivismul sau abstracţionismul, epoca modernă a redus cunoaşterea şi realitatea la aspectele sale materiale şi cuantificabile, ignorând ceea ce ţine de spirit – de la religie şi morală la planul estetic şi intelectual. Sacrificând adevărul şi unitatea exactităţii ştiinţifice, „cunoaşterea şi omul se împuţinează, iar civilizaţia intră în derută. Criza lumii contemporane este o criză a omului şi a spiritului pe care îl generează“ (Bernea, 2002, 12). Influenţat de gândirea lui Heidegger şi de cea a lui Ortega Y Gasset, Ernest Bernea denunţă pozitivismul şi caracterul experimental al ştiinţei care a luat locul religiei, „barbaria specializării“ care a făcut din muncă şi om o anexă a maşinii sau cultura care şi-a pierdut sensul devenind tehnică: „Omul modern, în expresia sa ultimă, este în întregime tehnicizat, atât ca ideal, cât şi ca viaţă. Scopul vieţii sale este prins în tehnică, natura vieţii sale, condiţia umană este prinsă în tehnică. Tehnica a devenit un fenomen universal. (…) Filosofia a ajuns o ştiinţă a filosofiei, care la rândul ei a fost redusă la o tehnică de lucru, arta contemporană a devenit tehnică a cuvântului, a sunetului, a culorii. (…) Mentalitatea abstractă şi uniformizată a epocii moderne a desprins cultura de viaţă şi spirit“ (Bernea, 2011, pp. 81, 86). „Omul împuţinat“ pe care l-a gândit ultimele două secole a fost redus succesiv la intelect sau la dimensiunile sale biologice, economice sau sociale: „Căile spiritului s-au închis. Omul-idee, trecând prin omul-funcţiune, a devenit omul-intrument, omul-lucru, stare care marchează spectacolul cel mai trist al istoriei spirituale“ (Bernea, 2011, 52). Iar pe treapta următoarea stă „omul standard“ al secolului XX, acel individ comun, mediu şi abstract „după care se construiesc toate aşezămintele noastre“, materiale sau culturale.

Pentru filosoful şi etnograful român, individul este văzut ca „o unitate existenţială“, neputând fi redus nici la natura sa biologică, nici la societate: „Natura şi societatea îi sunt condiţii, dar nu moduri de împlinire“ (Bernea, 2010, 70). Precum în vechea civilizaţie sătească, doar prezenţa unei puteri spirituale ordonatoare – credinţa sau tradiţia – oferă sens şi plenitudine vieţii. „Omul este spirit întrupat“ scrie de nenumărate ori Ernest Bernea, iar religia creştină este o „revelaţie a spiritului“. În eseul „Crist şi condiţia umană“, faptul întrupării lui Iisus este văzut ca aducând la viaţă noul om: „Dumnezeu-om a dat lumii calitatea de a exista în spirit, iar această lume a deschis principiului divin putinţa de a exista în trup (…) Prin venirea lui Iisus omul în primul rând s-a definit, iar în al doilea rând s-a înălţat pe cele mai înalte trepte ale spiritului. Iisus a situat omul pe o poziţie care-l recunoaşte ca fiind apt de a exista în sfera eternului, făcând totodată din el un colaborator al lui Dumnezeu“ (Bernea, 1996, 41-42).

Conştiinţa şi spiritul sunt, aşadar, adevăratele purtătoare ale însemnelor umanului. Răscumpărarea prin Iisus Hristos i-a dat omului duh şi libertate creatoare. În acest fel, nu numai religia, dar şi „cultura şi sensul ei devin tot o luptă pentru spirit şi un leac împotriva morţii. Cultura nu există ca o ornamentaţie pe trupul unei epoci sau societăţi; ea este o cale de a veni în contact cu permanenţele şi un act al salvării“ (ibid., 91). Condiţia umană poartă însă o veşnică dualitate între interioritatea planului conştiinţei şi exterioritatea simţurilor. Individul trebuie să lupte pentru a se elibera de fondul său subuman. De aceea, sensul vieţii noastre trebuie să fie ascensional: „Trebuie să învingem sau cel puţin să încercuim, în noi sau în afară de noi, tot ce nu e îndeajuns de frumos, îndeajuns de nobil (…). Să învingem urâtul din noi şi din jurul nostru; e prima datorie. În faţa răului trebuie să rezistăm până nu se instalează, fie că apare în lume, în societate sau în inima noastră. Viaţa noastră e un teren de luptă pentru spirit!“ (Bernea, „Meditaţii filosofice“, 2010, 31-32).

Timp şi forme exterioare de cultură

Ernest Bernea dezvoltă în lucrările sale o adevărată teorie a formelor exterioare de cultură. Spre deosebire de cultura populară, care este una a interiorităţii, oraşul a dezvoltat o „cultură periferică“, a formelor exterioare, orientată spre bunuri şi plăceri: „Oamenii merg purtaţi de un demon nevăzut, merg să cucerească o lume de senzaţie, o lume de plăceri şi revărsat tumult. (…) Un om care trăieşte numai pe plan exterior se epuizează într-o lume de senzaţii şi aspiraţii periferice dezordonate, într-o lume întâmplătoare şi amorfă. Sensul vieţii noastre este mai mult spaţial, exterior, de aceea în cele mai multe cazuri trăim periferic“. (Bernea, 2008, 68-71).

Idealul de împlinire umană este bucuria. Aceasta nu se consumă însă pe planul simţurilor, precum plăcerea, „cântecul, nu rareori înşelător, al tuturor senzaţiilor uşoare şi satisfacţia unui suflet redus“. Bucuria este „starea lucrurilor de adâncime, cântecul eliberator al împlinirii“. (Bernea, „Treptele bucuriei“, 2010, 11). Ea are anumite trepte, fiindcă ţine de plinătatea fiinţei, şi nu exclude singurătatea, tristeţea sau suferinţa. Omul se bucură pentru a fi în lume, pentru puritatea sa, pentru faptul de a fi în mijlocul celorlalţi, se bucură de cunoaştere şi puterea de a crea, dar mai ales de dragoste şi dăruire. Bucuria, aşadar, este apropierea de lucrurile durabile, experimentarea în plan interior a plenitudinii şi frumuseţii lumii, chiar şi în cele mai umile aspecte: „Ţăranii vechiului sat când muncesc cântă. Ei lasă ceva din fiinţa lor în fiece lucru, oricât de mărunt ar părea, lucru ce iese din mâna lor însetată“ (Bernea, 2008, 72).

Asemenea vechii civilizaţii săteşti, modul în care ne apropiem timpul ne arată adevăratul chip. Am văzut că ţăranul român nu se despărţea niciodată de permanenţe, depăşind înţelesul fizic şi social al timpului printr-o participare mistică la eternitate. Timpul avea un sens spiritual, apropiind omul de Dumnezeu, prin ritualuri şi sărbători, dar şi prin „marea trecere“. Spre deosebire de cultura populară, pentru noi timpul are o curgere uniformă, lineară şi ireversibilă, culminând cu moartea fiinţei. Dincolo este neantul, iar în locul seninătăţii, existenţa a căpătat un caracter convulsiv: „cel care există numai în limitele corporale ale naturii experimentează fenomenul morţii într-o grea suferinţă şi într-un coşmar distrugător anticipat. Totul e durere şi lichidare a datelor ultime ale conştiinţei“ (Bernea, 1996, 87). Sociologul englez Zygmunt Bauman remarcă înclinaţia modernă spre viaţa instantanee, semnificaţiile metafizice ale timpului fiind proiectate pe un plan corporal şi al experienţei: „indiferenţa faţă de durată transformă nemurirea dintr-o idee într-o experienţă şi o face obiectul consumului imediat; felul în care trăieşti clipa face ca ea să devină o experienţă nemuritoare“ (Bauman, 1999, 118).

Aşa cum scrie criticul şi regizorul francez Guy Debord în „Societatea spectacolului“, trăim într-un timp al mărfii şi pieţei mondiale, acelaşi pretutindeni – timpul spectacolului mondial. Omul încearcă să iasă din rutina cotidiană, însă nu printr-o angajare spirituală, ci mai degrabă prin evaziune. Expresii ca „a pierde vremea“ sau „a ne omorî timpul“ fac parte din vocabularul nostru, exprimând predilecţia pentru trăiri care se consumă departe de realitate sau chiar în afara conştiinţei noastre. Ca o ironie, kitsch-ul şi divertismentul chiar sunt moduri de a ne „ucide timpul“, după cum remarcă Matei Călinescu în Introducerea sa la „Cinci feţe ale moderniţăţii“:„Marele paradox al kitsch-ului este acela că, fiind produs de o civilizaţie foarte preocupată de temporal, dar cu toate acestea incapabilă de a atribui timpului vreo valoare mai amplă, kitsch-ul pare deopotrivă menit să economisească şi să ucidă timpul. Să-l economisească în sensul că produce o plăcere instantanee şi lipsită de efort; să-l ucidă în sensul că, precum un drog, îl eliberează temporar pe om de conştiinţa neliniştitoare a timpului, justificând estetic şi făcând suportabil un prezent altminteri gol şi lipsit de sens“ (Călinescu, 2005, 23).

Comparând frumoasele obiceiuri de Crăciun sau de Anul Nou din satul românesc, atât de armonioase şi bogate în semnificaţii, cu peisajul trist al resturilor şi manifestărilor de la un Revelion în stradă, poate înţelegem de ce timpul nostru nu mai are anvergură spirituală, nemaiînsemnând ordine, plenitudine şi deschidere spre misterul existenţei, ci intensitate şi uitare de sine – adică un prezent care ne scapă mereu şi ne închide în biologic şi concret: „timpul s-a frânt; trecut şi viitor nu se mai leagă într-un prezent îmbogăţit, în două momente ce nu se opun, ci se completează. (…) Timpul spaţializat, timpul matematic, măsurat cu ceasul, nu ne poate aduce un adevărat sentiment al trăirii. Ne lipseşte timpul interior, colorat şi viu, bogat în evenimente, singurul care ne-ar centra viaţa şi ne-ar da sentimentul că existăm în lume“ (Bernea, 2008, 71).

Femeia modernă

O altă constantă în critica modernităţii se referă la transformările din cuplu, intimitate şi psihologia feminină. Din protectoare a vieţii şi căminului, din simbol al creaţiei, poeziei şi rafinamentului, femeia „s-a masculinizat“, intrând în competiţia pentru bogăţie şi putere, devenind un obiect al dorinţei şi pasiunilor. „Femeia anilor trecuţi, prinsă încă în datele tradiţiei, îşi găsea liniştea şi împlinirea în căsătorie şi maternitate. Supusă unor condiţii de stabilitate şi virtute, ea cunoştea dragostea şi jertfa până în limitele creaţiei spirituale; ea nu cunoştea setea de aventură. Femeia modernă, atrasă de mirajul unei vieţi de larg tumult, încearcă să aibă iniţiativa unui destin propriu. Dar, respingând dragostea conjugală şi maternitatea ca pe nişte forme ale unei vieţi de mult perimate, a alunecat pe cel mai instabil teren, acela al frivolităţii şi apetitului. Făcând figură de om liber, femeia de azi apare ca o flotantă a celei mai triste şi dureroase condiţii, dincolo de structura şi vocaţia ei. Contrar unor vechi tradiţii, prin care femeia aducea vieţii noastre morale şi sociale multă stabilitate, în lumea contemporană femeia aduce acestei vieţi o notă de labilitate psihică şi frivolitate. Viaţa ei sufletească e prea mult angajată în senzaţie şi plăcere şi prea ruptă de o activitate a spiritului, unde în trecut ea a excelat“ (Bernea, 2010, „Meditaţii filosofice“, pp. 28, 55-56).

Prin cercetările asupra obiceiurilor şi credinţelor populare, dar mai ales prin studiul despre gândirea populară, Ernest Bernea a argumentat strălucit afirmaţia lui Mircea Vulcănescu că „ceea ce constituie un neam este o realitate care stă la încheietura metafizicii cu istoria“. Până şi critica sa a „timpurilor noi“ porneşte de la cultura populară, etalon de comparaţie şi model de intrepretare a transformărilor moderne. Numeroasele eseuri – cenzurate în timpul comunismului şi publicate abia în ultimii ani, de o largă erudiţie, cuprindere şi expresivitate – îl recomandă pe Ernest Bernea ca pe unul din cei mai importanţi sociologi şi critici români ai modernităţii. Iar dacă azi ştim mai multe despre chipul, poate uitat, al vechiului sat românesc, şi acestui om, atât de încercat, i-o datorăm.

Bibliografie:

Bernea, Ernest, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Humanitas, 2005.
Bernea, Ernest, Crist şi condiţia umană, Cartea Românească, 1996.
Bernea, Ernest, Sociologie şi etnografie românească. Ordinea spirituală, Vremea, 2009.
Bernea, Ernest, Civilizaţia română sătească, Vremea, 2006.
Bernea, Ernest, Treptele bucuriei, Vremea, 2010.
Bernea, Ernest, Cel ce urcă muntele, Ars Docendi, 2008.
Bernea, Ernest, Meditaţii filosofice. Note pentru o filosofie inactuală, Predania, 2010.
Bernea, Ernest, Criza lumii moderne, Predania, 2011.
Levi-Strauss, Claude, Gândirea sălbatică, Polirom, 2011.
Huizinga, Johan, Amurgul Evului Mediu, Univers, 1970.
Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Polirom, 2005.
Bauman, Zygmunt, Modernitatea lichidă, Antet, 2000.

Scrisă de Florentin Cristian

Motto: „Lumea noastră e lumea cea adevărată,
e lumea bună, cu oameni şi pomi înfloriţi…“

Dintre privirile aruncate nouă înşine ca popor, „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român“ este probabil cea mai originală, complexă şi documentată lucrare. Spre deosebire de viziunea istorică şi caracterologică a lui Dumitru Drăghicescu sau de cea filosofică a unor Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu sau Constantin Noica, autori care au dedus ethosul românesc din poezia cultă şi populară sau din studiul limbii populare, Ernest Bernea împleteşte filosofia şi sociologia cu cercetarea etnografică, rezultând o viziune integratoare, bine argumentată şi fidelă realităţii concrete şi spirituale a satului românesc.

Apărută iniţial în 1985, sub titlul „Cadre ale gândirii populare româneşti“, puternic cenzurată de regimul comunist, cartea reuneşte trei studii prin care sunt analizate cadrele fundamentare ale gândirii: spaţiul, timpul şi cauzalitatea. Prin acestea, autorul încearcă să surprindă, în fapt, filosofia populară, modul în care simte şi gândeşte ţăranul român, mergând astfel pe urmele celebrului antropolog Claude Levi-Strauss, autor al lucrării „Gândirea sălbatică“, între cele două forme de cunoaştere existând şi unele asemănări.

Spaţiul în gândirea populară

Spaţiul, în reprezentarea populară, nu este linear şi abstract, ci unul viu, concret şi misterios, cu însuşiri spirituale, având puteri benefice sau malefice. Ţăranul român nu foloseşte termenul generic de „spaţiu“, ci pe cel de „loc“, mult mai determinat. Există o mare bogăţie de locuri „bune“ sau „rele“ în satul românesc. Fiecare are o încărcătură magico-religioasă, de care omul trebuie să ţină seama. Casa, grădina şi satul sunt „locuri bune“, în care totul sporeşte şi pe care nu trebuie să le părăseşti. Omul poartă amprenta locului în care s-a născut, pe tot parcursul vieţii. De aceea, veneticul, străinul din alt sat, nu este bine văzut de colectivitate, integrarea lui fiind „aproape cu neputinţă, pentru că păstrează însuşirile locului de unde a venit“. La antipod, tot ce iese din hotarul satului, locurile în care au avut loc nelegiuiri sau casele părăsite sunt „locuri rele“, pe care omul trebuie să le evite ori la care să fie atent.

Răspântia ne arată câtă intimitate există între om şi loc. După cum drumurile se întretaie şi duc în diferite direcţii, tot aşa omul o poate apuca în viaţă pe o cale bună sau rea. De aceea, se construieşte o troiţă ori se aşază o cruce aici. Un sătean din Poana Mărului (jud. Braşov) vorbeşte despre acest obicei, păstrat şi astăzi: „se pune cruce la răscruce, că acolo se împart drumurile; ştii, o iei într-o parte sau în alta. Se pune acolo să se-nchine omu’ şi s-o ia pe drumul cel bun“.

Umanizarea spaţiului şi caracterul lui spiritual dar concret se reflectă şi în folosirea termenilor de Miazăzi, Miazănoapte, Răsărit şi Apus, în locul celor de Sud, Nord, Est şi Vest. Gândirea populară respinge ideea abstractă de „puncte cardinale“. Casele se construiesc spre Răsărit sau Miazăzi, altarul se construieşte spre Răsărit şi tot spre această direcţie se închină oamenii, fiindcă de aici răsare soarele. Spaţiul, în reprezentarea populară, se întinde însă dincolo de punctele cardinale, deoarece el depăşeşte graniţele fizice, întrând pe tărâmul magiei şi religiei. După lumea aceasta, se întinde „lumea nevăzută“, a lui Dumnezeu, în „înaltul cerului“, sau a diavolului, în „fundu’ pământului“. În afara acestor două lumi, mai există credinţa în „celălalt tărâm“, un loc misterios de unde apar făpturi supranaturale precum strigoii, ielele sau joimăriţele. Aceste lumi nu sunt străine una de alta, ci se influenţează reciproc, oferind experienţei un caracter tainic: „lumea nevăzută dă suflu cosmic şi mistic celei văzute, iar aceasta din urmă dă celeilalte consistenţă. De aceea poporul român trăişte în cele mai mici lucruri un fel de sentiment al grandorii şi frumuseţii cosmice“.

Pentru ţăranul român, vidul sau infinitul sunt noţiuni lipsite de sens şi concreteţe, care ţin de o gândire conceptuală, obişnuită să lucreze cu mărimi cantitative, pentru care nimic nu iese în relief şi fiecare lucru este la fel. Spaţiul în gândirea populară nu este uniform şi abstract, ci calitativ, îmbogăţit cu semnificaţii. Această categorie a gândirii reflectă o ordine, o ierarhie a lucrurilor, o „rânduială“ în care omul trăieşte şi pe care o respectă. De aceea, ea se prezintă mai mult ca o realitate spirituală decât fizică: „În concepţia noastră populară, spaţiul apare consubstanţial omului. Între om şi spaţiu poate fi mai mult decât o relaţie, poate fi o rudenie spirituală (…). Rudenia şi strămoşii nu marchează numai o legătură de sânge, ci şi una de loc. Legătura cu locul vine odată cu trecutul şi elementele tradiţionale ce le păstrează şi din care omul trage substanţă. Această intimitate cu spaţiul original, al satului şi al casei părinteşti, sau cu spaţiul cosmic, este un semn al experimentării pe plan interior a spaţiului şi a naturii sale calitative“.

Timp şi determinare

A vorbi despre timp înseamnă a pătrunde în intimitatea fiinţei, dezvăluind resorturile ultime ale credinţei şi colectivităţii. Felul în care ne trăim timpul, ne înţelegem rostul şi trecerea prin lume ne dau adevăratul chip şi putere spirituală. Spre deosebire de timpul nostru, al experimentării unui prezent care ne scapă mereu, ţăranul român trăieşte într-un timp al profunzimii, ale cărui coordonate sunt trecutul, credinţa şi autoritatea tradiţiei.

Asemena spaţiului, timpul în gândirea populară este concret, calitativ şi eterogen, fiind trăit ca o dimensiune spirituală, nu fizică. Poate mai mult decât spaţiul, el ordonează întreaga existenţă: munca, anotimpurile şi ritualurile leagă omul şi satul de pământ; calendarul şi sărbătorile leagă natura, omul şi colectivitatea de Dumnezeu; ritualurile de trecere (botezul, nunta, moartea) apropie individul de comunitate şi Divinitate.

Existenţa ţăranului român se petrece atât în „veac“, cât şi în eternitate. Veacul nu este însă un timp profan, cum apare la Mircea Eliade sau în reprezentările noastre despre timp. În satul românesc, curgerea firească a zilelor nu este decât o altă faţă a Timpului: „Pentru mentalitatea generală a satului tradiţional, timpul este o realitate care se consumă în alta, superioară. A fi în timp înseamnă aci a trăi într-un prezent continuu îmbogăţit de contactul cu lucrurile neschimbătoare. De aceea, timpul îl duce în mod firesc dincolo de trecător, adică în eternitate. Tristeţii curgerii tuturor lucrurilor, omul îi aduce o reparaţie: aceea că marea trecere este un proces firesc al permanenţei şi că timpul se desfăşoară în interiorul eternităţii“. Ţăranul român nu cunoaşte „teroarea istoriei“, absurdul existenţei sau revolta în faţa morţii. El învinge timpul prin credinţă, fiindcă a transfigurat tot ce e efemer, urâţenia şi moartea. Viaţa sa interioară se consumă sub semnul seninătăţii. Spre deosebire de omul zilelor noastre, a cărui „vârstă aspiraţională este adolescenţa“, vârsta şi frumuseţea satului românesc este bătrâneţea.

Pentru sătean, calendarul este „punctul de reper al întregii sale fiinţe materiale şi spirituale“, fiind moştenit din bătrâni. Prin acest „dat care venea de dincolo, dintr-o zonă unde e obârşia lucrurilor“, omul, colectivitatea şi natura participă la un timp sacru, revelat. Reforma calendarului din 1924 a arătat foarte bine caracterul calitativ, sufletesc şi organic al timpului trăit în satul românesc: „Poţi dumneata schimba calendarul cum vrei, dar zilele rămân tot acolo“, după cum spun sătenii. Zilele şi sărbătorile nu sunt convenţii, ci fac parte dintr-un timp viu şi concret – iată de ce s-au împotrivit la a da calendarul cu 13 zile mai devreme, îndemnând ca „zilele să hie cum le-o lăsat Domnul nostru Hristos“.

Sărbătorile în viaţa satului românesc nu implică doar omul şi Divinitatea, ci şi natura. Întreg cosmosul se regenerează în preajma unor sărbători. Unii pomi înfloresc în anumite zile sfinte din calendar, aşa cum unele păsări cântau doar de anumite sărbători. Acest lucru nu ar trebui să ne mire, fiindcă în gândirea populară „toate lucrurile merg laolaltă“, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Există „putere“ de la Dumnezeu care rânduieşte lucrurile, există şi o „lege a firii şi a naturii“, există „pricini“ morale sau cotidiene ale lucrurilor şi comportamentelor, dar există şi „taine“ pe care omul nu le înţelege. Toate acestea ne oferă tabloul unei gândiri cauzale organice, din care lipseşte hazardul. Cum spune un sătean din Zărneşti (Braşov), „vine moartea, da’ ea nu biruie. Lucrurile sunt în aşa fel întocmite, că se leagă unu’ de altu’: când suferă într-un loc, suferă toate“.

Influenţe în gândirea populară

Frumuseţea satului românesc şi a culturii populare este dată de ordinea ei, de „aşezarea“ lucrurilor într-un sistem coerent de credinţe. Dacă gândirii moderne îi este specifică fragmentarea, cea ţărănească stă sub semnul unităţii: „Lumea pentru acest om este ceva ordonat, frumos rânduit, dar nu în înţelesul ştiinţelor fizice, ci mai sigur în înţelesul celor biologice şi morale. În filosofia populară, fenomenul de viaţă se situează între materie şi spirit, poate chiar în unitatea lor indestructibilă“. Aşa cum „gândirea sălbatică“ teoretizată de Claude Levi-Strauss nu era foarte ştiinţifică, însă „introducea un început de ordine în univers“, ţăranul român „spaţializează ideea de bine şi de rău şi o introduce ca principiu nu numai în viaţa interioară, sufletească, ci şi în natură, în ordinea cosmică. Lucrurile par întocmite în aşa fel, încât ele răspund unor nevoi de ierarhie, echilibru şi armonie a lumii obiective“. Gândirea noastră populară nu suportă ceea ce este obscur şi abstract, apropiindu-se de „ştiinţa concretului“ specifică gândirii sălbatice, „pentru care viaţa era experienţa, încărcată cu o semnificaţie exactă şi precisă“ (Levi-Strauss).

Omul satului românesc a moştenit însă şi tradiţia religioasă a Evului Mediu. Am văzut că gândirea se aventurează dincolo de graniţele vizibile ale lumii, dar nu pe un plan ştiinţific şi abstract, ci pe unul magic şi religios. Spaţiul începe şi se termină cu Dumnezeu, ca în viziunea specifică Evului Mediu descrisă de preotul şi filosoful italian Romano Guardini. Realităţile ultime, sacre prin excelenţă, în care omul se desăvârşeşte prin apropierea de Dumnezeu, sunt de fapt două locuri ale retragerii, dincolo de lumea fizică: în înălţimile cerului sau înlăuntrul omului.

O altă asemănare cu reprezentările Evului Mediu o reprezintă gândirea simbolică, atât de prezentă în cultura populară românească. Atât Bernea, cât mai ales Levi-Strauss discută raţiunea în termeni de cauză şi efect. Gândirea simbolică nu foloseşte însă relaţii cauzale, ci simboluri şi corespondenţe. Ernest Bernea aminteşte că „mentalitatea ţărănească nu operează cu mărimi şi cantităţi, ci cu chipuri şi sensuri. Ţăranul român vede lumea şi lucrurile într-un orizont spaţial îmbogăţit de orizontul creaţiei“. Scopul acestui tip de gândire nu este explicarea fenomenelor, ci înălţarea lumii pe o treaptă superioară, îmbogăţirea cu semnificaţii a lucrurilor simple. Acest mod de reprezentare a fost ilustrat exemplar de istoricul şi eseistul olandez Johan Huizinga într-o lucrare clasică, „Amurgul Evului Mediu“: „Simbolul a creat o imagine a lumii cu o şi mai strictă unitate şi cu o mai intimă înlănţuire decât ar fi putut s-o creeze gândirea cauzală bazată pe ştiinţele naturale. El creează o ordine inviolabilă, un ansamblu arhitectonic, o subordonare ierarhică. În orice raport trebuie să existe un termen inferior şi unul superior (…). Nici un lucru nu e prea umil pentru a desemna lucrurile supreme şi pentru a duce la glorificare. Nuca înseamnă Christos: miezul dulce este natura divină, coaja cărnoasă este natura omenească, iar coaja de lemn dintre ele este crucea. Toate lucrurile oferă sprijin şi reazim pentru ca gândul să urce spre veşnicie. Gândirea simbolică oferă o permanentă transfuzie a simţământului majestăţii şi eternităţii lui Dumnezeu în tot ce e perceptibil şi imaginabil“.

Asemănător, există în cultura noastră populară o mare varietate de reprezentări simbolice, asupra plantelor de exemplu, care prin frumuseţea şi caracteristicile lor semnifică personaje sau întâmplări divine. Astfel, Maica Domnului este supranumită „Împărăteasa florilor“, ea fiind cea care L-a născut şi purtat în braţe pe Iisus. De aceea, numeroase flori tămăduitoare îi poartă numele, cum ar fi „Palma Maicii Domnului“ (salvia), „Lacrima Maicii Domnului“ sau „Inima Maicii Precista“, iar în cazul salciei, forma crengilor i-a atras denumirea populară de „salcie plângătoare“, care a plâns şi s-a întristat după ce Iisus Christos a fost bătut cu ea. Aceste personificări sunt semne ale unei gândiri simbolice şi emoţionale de o mare frumuseţe, prin care satul românesc apropie tot ce este concret de marile taine ale existenţei.

(Va urma)

Scrisă de Florentin Cristian

Pasionaţii filmelor cu James Bond se vor fi mirat asupra unui amănunt prezent în episodul: Lumea nu este de ajuns/The World is Not Enough. Teroristul interpretat de Robert Carlyle îşi întâlneşte complicii într-un loc secret din Baku unde pelerinii hinduşi obişnuiseră în trecut să venereze focul produs în mod natural de petrolul aflat în sol.

Amănuntul nu este o ficţiune ci se referă la un fapt geografic cât se poate de real numit Ateshgah-Templul focului. Situat într-o suburbie a capitalei azere, templul respectiv ar fi fost construit în secolul XVII de către pelerini şi negustorii hinduşi ce glisau pe milenara Cale a Mătăsii. Mult timp a persistat eroarea cum că templul ar fi fost de fapt închinat lui Zoroastru, vechiul profet iranian/persan datorită unor inscripţii în limba pharsi alături de alte texte în hindi (dialectul Devanagari) care ornamentau locaţia. Printre cei care au vorbit despre caracterul hindus al monumentului au fost britanicul James Forster (circa 1798) şi eruditul indian Sir Jivanji Jamshedji Modi (1854-1933), cunoscător al zoroastrianismului şi care a lăsat o amplă descriere în 1925. În 1858 Alexandre Dumas tatăl a vizitat locul. Printre alţi vizitatori celebri s-a numărat se pare şi ţarul Alexandru III. După 1872 statul rus a încetat să deţină monopolul asupra petrolului din Baku privatizând industria locală, fapt ce a permis multor firme locale şi străine să exploateze situl. Printre acestea s-au numărat şi fraţii suedezi Nobel, Ludwig şi Robert. “Nobel Brothers Oil Extracting Partnership” se va deschide în mai 1879. În 1975 Templul Focului din Baku devine muzeu iar în 2007 patrimoniu UNESCO.

Ce căutau pelerinii hinduşi în Caucaz?

Aparent bizar pentru ochiul privitorului, lucrurile se desluşesc dacă ne gândim că Drumul milenar al Mătăsii a fost un funicular intercultural care a creat legături între Europa, Africa de Est, Orientul de Mijloc şi cel Extrem.*

Pentru epoca modernă, comerţul inter-asiatic în care negustorii indieni au jucat un rol atât de important a fost favorizat de dinastiile timuride care au stăpânit India mogulă, Uzbekistanul şi Iranul sevafid. Ajutată şi de religia musulmană, o piaţă vibrantă s-a dezvoltat din nordul Indiei până dincolo de Golful Persic. Un vârf al acestei perioade a fost făcut posibil de cvasi-simultaneitatea domniilor a trei conducători: mogulul/mughalul Akbar (1556-1605), savafidul Shah Abbas (1587-1629) şi turanicul uzbek Abd Allah Khan II (1551-1598; din dinastia Astarkhanidă, ai cărei membri erau cunoscuţi drept timurizii Toqai->1599-1747). Împărtăşind o viziune pragmatic-tolerantă asupra politicului ei au favorizat caravanele comerciale. (După cum se poate bănui cei mai favorizaţi erau negustorii musulmani; apoi cei hinduşi şi în cele din urmă evreii şi armenii. Aceştia din urmă, chiar dacă au avut de înfruntat prigoane şi greutăţi s-au putut bucura de o epocă per total prosperă).

Toate cele trei regiuni mai sus menţionate întreţineau o viguroasă producţie de bumbac, folosit pentru consum propriu sau pentru pieţele sau vestice. Ca diferenţă, Iranul sevafid excela în producţia de şofran şi mătase în timp ce punctele forte ale Indiei ţineau de indigo (un produc de preţ peren), textile şi piper. În acest din urmă punct, dacă este să ne focalizăm pe el are loc prima întâlnire a ceea ce în Occident cunoaştem drept extinderea colonială. Aici oraşul de coastă Goa a jucat un rol important în stabilirea primelor contacte dintre europeni- portughezii fiind primii şi lumea Oceanului Indian. Cu o populaţie de 250.000 de locuitori în secolele XVI-XVII, Goa era un contor de seamă şi un oraş de mărimea Parisului sau Antwerp-ului.

Chiar şi în secolul XIX când se presupune că Drumul Mătăsii decăzuse în importanţă ca urmare a comerţului maritim european, Sir Josiah Child estima cantitatea de textile dinspre India spre Imperiul Otoman ca fiind de cinci ori mai mare decât cea adusă pe mare de către englezi sau olandezi.

Nu trebuie uitat sub nicio formă comerţul cu cai atât de încărcat în relevanţă simbolică atât pentru transport cât şi pentru arta militară. Cunoscuţi pentru rezistenţa lor deosebită la efort, caii stepelor central-asiatice, precum cei din Uzbekistan şi Bactria se bucurau de o mare preţuire la curţile regilor indieni. La mijlocul secolului XVI, împăratului Babur i se aduceau anual între 7-10.000 cai din pieţele din Kabul. Spre mijlocul secolului XVII, François Bernier estima la 25.000 numărul anual al cailor cumpăraţi de indieni din zona uzbeckă. Alte surse ca Jean-Baptiste de Thavernier sau Jean de Thevenot dau chiar şi cifre mai mari pentru acelaşi capitol.

Relaţiilor indo-ruse iau amploare după cucerirea hanatului de Astrahan de către ţarii moscoviţi în 1556. Totuşi de abia la începutul secolului următor (circa 1610) primii negustori indieni, afgani şi persani vor penetra spaţiul Asiei Centrale, Moscovei şi Caucazului. Relaţia a căpătat un caracter mai degrabă asimetric, agenţii comerciali orientali fiind mult mai activi decât cei ruşi. Comunităţile indiene vor ajunge adânc până în Caucaz, nord-estul Transoxianei (actualul Azerbaijian) şi chiar nordul Arabiei. Comunitatea acestora va cunoaşte însă un declin după 1730 pe fondul general al dezagregării Imperiului Moghul, atacurilor subcontinentului venite dinspre tribalii afgani şi comerţului european în Oceanul Indian. Astfel, dacă la 1722 valoarea comerţului cu mătase dinspre Iran spre Caucaz se cifra la circa 230.000 ruble anual, în 1758 acelaşi comerţ scade la 30-40.000 ruble pe an. Ca pondere în comerţul exterior al Rusiei, negustorii indieni care reprezentau 30% din acesta menţionat, vor cunoaşte un declin spre 5-7% din comerţul Moscovei.

Declinul economic al Indiei în secolul XIX şi preluarea vechilor contoare de către britanici nu va lichida total influenţa hindusă în zona Asiei Centrale şi Golfului Persic. Cert este ca ea se va reface înfloritor în secolul XX mai ales după independenţă. Numeroase firme indiene implicate în construcţii, infrastructură sau petrol sunt mărturie. O dovadă este masiva acţiune desfăşurată de aviaţia indiană în 1991 în timpul Războiului din Golf care a transportat 100.000 de conaţionali ce lucrau în Irak şi ţările vecine acestuia înapoi acasă, pentru a-i proteja de conflict.

În altă ordine a ideilor, rămăşiţele diasporei indiene în Asia a ajutat la crearea unui adevărat atelaj mitologic în lumina naţionalismului hindus din anii 1990. Conform adepţilor hindocentrismului, civilizaţia subcontinentului este cea mai veche şi mai profundă din lumii, toate celalalte mari religii şi culturi nefiind decât versiuni ale ei. Ceea ce aceştia numesc Hindutva consideră islamismul drept un corp străin împământenit cu violenţă în societatea antică indiană şi visează, pe cale de consecinţă un trecut idealizat presupus omogen din punct de vedere etnic şi confesional. Una dintre vocile acestei reviziunii istoriografice a fost P.N.Oak (1917-2007). Conform scrierilor sale atât Taj Mahalul cât şi Templul Kaaba din Mecca au fost la origine temple hinduse. În primul caz Taj Mahalul este clădit peste locul unui templu dedicat lui Shiva ştiut ca Tejo Mahalay. În al doilea caz, Oak se bazează pe faptele unui rege nord-indian semilegendar, Vikramaditya (sec. I. î Cr) care şi-ar fi extins influenţa până în nordul Arabiei. Dovada prezentată de P.N.Oak ar fi un poem, Sayar ul-okul care se găseşte în biblioteca turcă Mahtab al Sultanya şi care descrie cererea unor arabi de a primi protecţia şi iluminarea din partea lui Vikramaditya. Mainstream-ul academic respinge asemenea idei considerându-le o intoxicare a istoriografiei cu ideologia. Oricum, ca simplă ipoteză de lucru are un anume farmec. Mai ales când eşti doar un privitor din exterior fără nici un alt interes.

*Un documentar foarte temeinic despre Drumul Mătăsii, cu titlul omonim a fost difuzat la televiziunea japoneză şi nu numai pe parcursul anilor ’80. The Silk Road, cu o durată de 600 de minute şi un cost de mai multe milioane de dolari a fost creat în anii ’70 ca o coproducţie între concernul media nipon NHK Tokushu şi China Central TV.

Scrisă de Silviu Petre

Bibliografie
-Stephen Frederic Dale, Indian merchants and Eurasian trade, 1600-1750, Cambridge, University Press, Cambridge, New York, 1994
-A.R.Disney, Twilight of the Pepper Empire. Portughese Trade in Southwest India in the Early Seventeenth Century, Harvard University Press, Cambridge, London, 1978
-Thomas Blom Hansen, The saffron wave: democracy and Hindu nationalism in modern India, Princeton University Press, 1999
-Miriusif Mirbabayev, Concise History of Azerbaian Oil, 3rd edition, Baku, 2010
-Scott Cameron Levi, The Indian diaspora in Central Asia and its trade, 1550-1900, BRILL, 2002
-Gijsbert Oonk, Global Indian diasporas: exploring trajectories of migration and theory, Amsterdam University Press, 2007
-Dr. Sir Jivanji Jamshedji Modi, My Travels Outside Bombay, Iran, Azerbaijan, Baku, Translated by Soli Dastur, copyright © 2004
-Sultan Shahin, India’s saffron sums don’t add up, Asia Times online, September 5, 2001.