Fenomenologia existenţială a secretului

Autor: István Király
Rating:
Editura: Paralela 45
Anul apariţiei: 2001
284 pagini
semicartonată
ISBN: 973-593-376-5

Secret şi socialism. România de ieri şi azi

Când la iniţiativa profesorului Király lucram mai mulţi studenţi în Cluj pentru lansarea versiunii româneşti a revistei Eristikon, nu aveam nici cea mai mică bănuială că „îndrumătorul” nostru s-ar fi ocupat de aceleaşi teme filosofice pe care eu abia începeam cu un interes sporit să le tatonez. Întâmplarea a făcut ca timp de mai mult de un an starea aceasta să se perpetueze, până când, accidental, o mică discuţie despre Heidegger a prilejuit contactul cu teza dumnealui de doctorat, care în anul 2001 a fost publicată într-o formă modificată la editura Paralela 45. Lucrarea este un exerciţiu de gândire şi de aprofundare a situaţiei României de dinainte şi de după Revoluţia din 1989 şi se prezintă ca un nod al reflecţiilor asupra unor teme precum timpul, limba, secretul, ascunderea etc.

Cel mai evident reper de-a lungul lucrării este filosofia lui Martin Heidegger, prezentată într-un continuu efort de a o aplica la cazul particular al ţării noastre. În fapt, miza cărţii lui István Király este de a oferi o filosofie aplicată, o „fenomenologie existenţială a secretului” ca „deschidere aşteptătoare” în cheie heideggeriană, prin care, cu puţin efort, cititorul va reuşi să aştepte secretul fără a-i prefigura conţinuturile, ci fiind pregătit să şi le asume, oricare ar fi acestea (p. 8). Dacă aşa stau lucrurile de la început, atunci trebuie să recunoaştem că „destinul nostru istoric” ne-a confruntat deja, printre altele, cu „problema” secretului, ceea ce ar trebui să facă mai facilă o aplicare a filosofiei la tema lui. Însă, în aceeaşi cheie de lectură, aplicarea filosofiei la tema secretului nu presupune nici de departe eliminarea tensiunilor născute din secret, ci tocmai asumarea acestora, ceea ce este oricum mai eficient unui filosof decât ridicarea întrebării privitoare la secret la nesfârşit.

În şi prin statul comunist, secretul este unul din factorii decisivi care ne-au articulat „destinul istoric”. El a produs o dedublare privat-public, în care intervine ca opus al sferei din urmă: pentru a respecta exigenţa fenomenologică impusă de la început, secretul va trebui păstrat într-o nedeterminare tocmai pentru a nu fi anihilat ca temă. În această situaţie, singurul mod de acces la secret ar mai rămâne însăşi interdicţia, care la rândul ei trebuie asumată şi prin care, deci, secretul se vede extins. Adăugând la aceasta faptul bizar că legislaţia publică în statul comunist era „forma interdicţională publică a secretului de stat însuşi” şi, în acelaşi timp, comunicarea de date false era interzisă prin această legislatie cu toate că producerea datelor era de la început falsificată sub forma „cifrelor de plan”, putem spune că întâlnirea dintre socialism şi secret îi oferă acestuia din urmă şansa de a fi categoria centrală a intregii societăţi (p. 88).

Mişcarea se concretizează şi într-un domeniu destul de familiar lui István Király, anume cel biblioteconomic. Aici avem exemplul fondurilor secrete (sau interzise?), adică pe de o parte listele de publicaţii interzise formate până în anul 1949, care incriminau întreaga producţie din cele trei decenii anterioare ca fiind „şovină, reactionară şi rasistă” şi, pe de altă parte, prima listă care indica scoaterea din circulaţie a mai multor publicaţii „cu tact şi discreţie” (p. 94). Aceasta a apărut în 1949 şi era de uz intern; ea presupunea formarea unei administraţii confidenţiale şi funcţionarea la fel de confidenţială a acesteia. În sistemul în care acea administraţie urma să funcţioneze (biblioteca, de exemplu), erau desemnate persoane „iniţiate” şi antrenate în mecanismul aplicării acestor interdicţii. Ideea era ca prin interdicţiile secrete conducătorii comunişti să-şi lichideze propriul trecut apropiat; astfel se face că în fondurile secrete ajung şi cuvântări ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica şi alţii.

Odată „demonstrat” impactul general al secretului prin reliefarea unuia din multitudinea cazurilor concrete în care acesta a „funcţionat”, terenul este pregătit pentru o abordare specific filosofică a acestuia. Pentru Király, Heidegger este cel care aduce în filosofie aplicarea a ceea ce spuneam la început că este acceptarea unei situaţii de fapt. De fiecare dată când descoperim o fiinţare (ceva ce este), se manifestă neputinţa noastră de a descoperi fiinţarea în întregul ei; acesta ar fi secretul pentru Heidegger. Manifestarea ascunderii a ceea ce este nu poate fi depăşită prin idei sau gesturi, ci trebuie să acceptăm că ea face parte din însăşi ceea ce este. Deci, omul care ştie că este Dasein, că este prezent printre alte fiinţări fiind el însuşi una din ele, întotdeauna va lăsa fiinţarea în întregul ei să fie în secret. De aici rezultă că noi, cei ce descoperim fiinţări, suntem într-un anumit fel guvernaţi de secret, iar experienţa cea mai clară ce ne arată acest lucru este redată de angoasa lipsei de familiaritate cu întregul fiinţării. Astfel, discuţia despre secret capătă acum o dimensiune ontologică, în sensul în care spune ceva despre existenţa noastră.

Fenomenologic vorbind, noi asumăm secretul ca ceva ce stă în faţa noastră şi totuşi nu ni se livrează, aşa cum o fac „nonsecretele”, însă cu toate acestea orice secret trebuie scos într-o anumită măsură în faţă (să fie „luminat”) pentru a ne afecta în vreun fel. României i s-a oferit secretul, adică „fostele” secrete ale comunismului, însă nu a adoptat nimeni o atitudine fenomenologică faţă de ele. De aceea acum suntem puşi în situaţia în care privim „foste” secrete ale comunismului românesc şi avem posibilitatea să facem ce nu s-a făcut până acum: să trecem peste ele. Căci, subliniază Király, într-un mod „cu totul ciudat şi special”, trecutul în Europa Centrală şi de Est nu trece (p. 184). Noi studiem foste secrete prin dosare specifice, digerându-le pe fiecare în parte, ca secrete trecute care la momentul de faţă nu mai există. Ceea ce un fenomenolog ar trebui să aibă în vedere este, însă, că dacă insistăm totuşi asupra unui secret ce a fost, nu secretul ca atare este pus sub discuţie, ci „fostitatea” acestuia, care se află în afara timpului şi nu „trece”.

Am putea alegoriza fostitatea în felul următor: dacă cineva a fost obosit, noaptea s-a culcat şi s-a trezit a doua zi dimineaţa fără a mai fi obosit, atunci oboseala lui a fost într-adevăr în timp şi a trecut. Însă, dacă acelaşi om a fost obosit la volan, a adormit şi a provocat un accident cu victime care se pedepseşte cu închisoarea, fostitatea oboselii lui nu va „trece” niciodată. Ni se deschide, prin această mică alegorie, „temporalitatea desprinsă de timp” (p. 207), dimensiune în care trecutul este oarecum simultan cu prezentul. Fostitatea (adică faptul de a nu mai fi ca atare la momentul de faţă) comunismului nu a trecut, ea persistă ca un fel de traumă şi tocmai de aceea trăim cu toţii adeseori sentimentul că „la noi” lucrurile nu se schimbă.

Impasul ontologic (sau unul dintre ele) al românilor este destul de simplu de expus: nu am trecut peste o anumită durată de timp. Dar, insistă Király, nici nu vom trece peste ea dacă nu îndeplinim două exigenţe (p. 210): în primul rând să constatăm că ea deja nu mai este, iar în al doilea rând că ea nicicând nu va mai fi. Aceasta nu este o simplă contextualizare temporală, pentru că atitudinea propusă aici ţine de o sfidare existenţială la care tinde şi psihanaliza terapeutică, adică o sfidare menită să-l ajute pe pacient să-şi fixeze în trecut fostitatea. Societatea românească îşi trage o „stranietate viscerală” de la secret atunci când acesta rămâne activ şi participant iar ea (societatea) numai o „fostă” societate socialistă, în care fostitatea ei persistă. Soluţia propusă în rândurile de mai sus pentru a trece cu adevărat de socialism nu este una pregătită pentru o „implementare” de orice fel, ci una menită a fi gândită într-o manieră în primul rând filosofică. De implementări legislative, economice, culturale etc. nu am dus lispă în ultimii 20 de ani de reformă continuă, însă în aceiaşi ani chestionarea subiectului schimbării însăşi a fost inexistentă. Fenomenologia existenţială a secretului îndeamnă la un efort de a întreba şi a gândi un răspuns la cum anume am putea efectua acea schimbare prin care trecem de oboseală a doua zi dimineaţa şi nu rămânem „bântuiţi” de ea după gratii toată viaţa.

Spre sfârşit, cartea ne prezintă un capitol-apendice ca şi clarificare a manierei heideggeriene în care de-a lungul celor 280 de pagini cuvintele şi limba ca atare au fost pe alocuri centrul meditaţiei. Faptul că fiecare ţară ex-socialistă şi-a căutat după căderea URSS o filosofie specifică pentru a-şi problematiza „propria şansă” este, în cele din urmă, o problemă de limbă. Această căutare de specific filosofic, înţeleasă cum trebuie, nu este neapărat ceva rău. Filosofia „naţională” ar trebui să pătrundă în resursele propriei limbi, astfel încât problemele care ţin de o filosofie specifică unui popor să devină probleme ale filosofiei (şi atât), cu condiţia de a fi gândite cu aceeaşi profunzime, chiar dacă în altă limbă. Astfel este justificat efortul cu care atât traducătorul dar şi cititorul în limba originală parcurg un text filosofic, precum şi efortul autorului Fenomenologiei existenţiale a secretului de a aplica exerciţiul gândirii heideggeriene la limba română şi maghiară.

Scrisă de Cristian Hainic

No related posts.