Franța și clivajul stânga-dreapta – TERORISMUL INTELECTUAL: DIN 1945 PÂNĂ ÎN PREZENT

Autor: Jean Sévilla
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2007
278 pagini
ISBN: 978-973-50-1687-6

În Terorismul intelectual: din 1945 până în prezent, Jean Sévilla supune unui îndârjit examen critic sistemul totalitar al terorismului intelectual. Utilizând discreditarea, culpabilizarea, logomachia şi stratagemele concertate, acest „totalitarism mieros, ipocrit, insidios, vizează să-i ia cuvântul opozantului, devenit un ins periculos, care trebuie eliminat; dar fără vărsare de sânge: numai prin cuvinte”. Este o strategie pe termen lung, un război de gherilă împotriva a tot ceea ce presupune gândirea liberă, non-conformistă şi non-ideologică.

Aplecându-se cu precădere asupra istoriei politice franceze a ultimilor cincizeci de ani, Sévilla urmăreşte „retrasarea itinerariului terorismului intelectual începând din 1945, reaşezându-l în contextul lui”, intenţia sa fiind de a indica fără echivoc chestiunile de ordin vital din societate care nu au fost gestionate satisfăcător ca urmare a acestui fenomen nociv.

Volumul se deschide cu o rememorare a teribililor ani `45-`60. De la proslăvirea şi hiperbolizarea rolului Partidului Comunist Francez în Rezistenţă, la aderenţa contagioasă a intelectualilor şi a artiştilor la comunism, numitorul comun al epocii este maniheismul. Puritatea stângii versus promiscuitatea dreptei „colaboraţioniste”. Victimofilia excelează: anticomuniştii sunt aşezaţi la stâlpul infamiei şi etichetaţi drept „fascişti”, cuvânt golit de orice conţinut real, nemaifiind decât „o insultă, o armă pentru descalificarea adversarului”. Spălarea creierelor este o manevră caracteristică Inchiziţiei „corecte politic”. Astfel, afirmaţii de tipul Lagărele de reeducare din Uniunea Sovietică reprezintă desăvârşirea suprimării complete a exploatării omului de către om (Pierre Daix) sau Sistemul penitenciar sovietic e indiscutabil cel mai de dorit în lumea întreagă! (Marie-Claude Vaillant-Couturier) frizează absurdul.

Paradigma intelectualului orbit de strălucirea Uniunii Sovietice este reprezentată de Jean-Paul Sartre. Este acelaşi intelectual pentru care „un anticomunist este un câine”, pentru care cetăţenii din URSS posedă o libertate de invidiat, pentru care „marxismul este orizontul de nedepăşit al timpului nostru”, dar căruia îi sunt necesari zece ani pentru a constata „oroarea care domină fracţiunea conducătoare a birocraţiei sovietice”. Activismul său visceral se nuanţează, fără a-i modifica propriile concepţii într-un mod radical.

Intelectualitatea de stânga este porta-vocea abandonării coloniilor franceze. Chiar dacă starea de spirit colectivă nu a disociat decât târziu Algeria de Franţa, un manifest al intelectualilor – apelul celor 121 – a fost arma luptei în favoarea „cauzei poporului algerian”. Studii de dată recentă, printre care cel al lui Daniel Lefeuvre, pun sub semnul întrebării „exploatarea Algeriei de către Franţa” şi susţin că Algeria era incapabilă în a-şi asigura necesarul, ea fiind cea care avea nevoie de statul francez, şi nu invers (Daniel Lefeuvre, Chère Algérie, Société française d`Outre-mer, 1997).

În capitolul intitulat Mai întâi economicul, autorul face o radiografie a celor Treizeci de Ani Glorioşi, perioada care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial şi care a fost caracterizată de o creştere economică nemaiîntâlnită: peste 5% anual! A existat, însă, şi reversul medaliei: părăsirea compactă a mediului rural, urbanizarea accelerată şi haotică, consumerismul excesiv, imposibilitatea integrării imigranţilor.

Modelul principal de urmat devine cel american, chiar dacă sentimentele anticapitaliste sunt preponderente în mediile literare şi culturale. Ţelul suprem este acum succesul în afaceri, cultul pieţei substituindu-se politicului şi chiar noţiunii de „Franţa”.

După deziluziile cauzate de stalinism, stângiştii s-au reorientat. Lumea a Treia a devenit orizontul dihotomiei proverbiale între minoritatea opresoare şi majoritatea oprimată. În America Latină, tandemul Castro-Guevara scrie istoria. În Asia de Sud-Est, Vietnamul este teatrul clivajului dintre cele două sisteme care au dominat cea de-a doua jumătate a secolului trecut: sistemul capitalist şi cel comunist. În cercurile intelectuale pariziene, Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir se erijează în aceiaşi veşnici apărători ai victimelor asiatice ale „criminalilor de război americani”. Corifeii stângii culturale franceze sunt, din nou, departe de realitate. Nici China populară maoistă nu scapă fascinaţiei euforice a intelighenţiei de pe Sena. Chiar dacă „China reală este o societate transformată în furnicar, încadrată de Partid, Armată şi Poliţie, orice rebel fiind prompt executat sau expediat în laogai”, stereotipurile lipsite de orice urmă de bun-simţ acreditau o imagine idilică şi străină de starea de fapt. Conform jurnalistului ziarului Le Monde, Alain Bouc, „Mao şi-a eliberat poporul din punct de vedere social şi politic cu ajutorul ideologiei marxist-leniniste revizuite şi corectate” (!!!). Este vorba despre liderul pe care preşedintele Franţei din acea vreme, Valéry Giscard d`Estaing, l-a numit, la trecerea sa în lumea umbrelor, „farul gândirii umane”. Alte comentarii sunt superflue.

Epoca ulterioară lui Mai `68 a repus pe tapet pietrele de temelie a societăţii: naţiunea, statul, familia, şcoala, întreprinderea, Armata, Biserica, totul reprezenta ceva ce trebuia demolat. Înrobitoare, aceste instituţii sunt suspecte şi contestate din ce în ce mai mult. Antifascismul este atitudinea la modă. Oricine sau orice refractar tendinţelor „corecte politic” este susceptibil în a fi etichetat drept „fascist” sau „reacţionar”. O situaţie cvasi-identică cu cea de astăzi.

Libertăţile sexuale proliferează, iar apologeţii acestora ies la rampă cu pretenţii sau deziderate dintre cele mai absurde, culminând cu manifestul publicat în Le Monde în mai 1977 şi semnat, printre alţii, de Simone de Beauvoir, Jacques Derrida sau Jean-Paul Sartre, care viza „depenalizarea relaţiilor sexuale cu minori”. Apariţia volumului Al doilea sex,, al lui Simone de Beauvoir, pune în discuţie numeroase tabuuri ale femeii moderne, proslăvind, totodată, sexualitatea feminină.

Rolul televiziunii şi al mass-media vizuală devine exponenţial. „Televiziunea este un spectacol: doar ceea ce este vizibil are dreptul de a fi admis. Ceea ce nu se traduce în imagini nu există. Televiziunea posedă mijloacele de a crea artificial evenimentul”. Proliferarea imaginilor este direct proporţională cu ascensiunea intelectualităţii, al cărei „câmp de influenţă se lărgeşte”. După Mai 1968, intelectualii constată că nu mai au pe cine apăra. În această situaţie, privirea lor se îndreaptă asupra imigranţilor, pe care îi relaţionează socialiştilor.

Acuzaţii in corpore au fost aduse Frontului Naţional, formaţiunea înfiinţată în 1972 de către unul dintre veteranii scenei politice franceze, Jean-Marie Le Pen. Aderenţa „alarmistă” – prin caracterul asimetric al partizanilor, dar şi prin numărul constant în creştere de votanţi – la mesajul lepenist s-a datorat refuzului vechii ordini impuse de partidele „tradiţionale”. „Pe drept sau pe nedrept, constată Jean Sévilla, cel care introduce în urna de vot un buletin pentru Le Pen manifestă un anumit număr de îngrijorări”. Mecanismul terorismului intelectual se repune în mişcare. Utilizarea terminologiei lui Le Pen prezintă un risc major: cel de a fi pus la zid şi a i se aplica ştampila de „fascist” pe frunte. Prin această delimitare a Frontului Naţional de restul partidelor politice franceze, comunismul şi epigonii săi sunt „reintegraţi” în ansamblul democratic.

Polemicile tăioase în privinţa imigraţiei necontrolate suscită în imaginarul socio-politic al vremii malformaţii mentale care readuc în atenţie ororile nazismului. În termeni reali, aceasta este o altă manevră a terorismului intelectual. „Orice restricţie adusă imigraţiei este considerată rasistă şi, deci, susceptibilă de a avea drept rezultat ceva analog nazismului. Cel care nu aderă la antirasism dovedeşte prin chiar acest lucru că este rasist”. Cu alte cuvinte, a nu gândi în termenii stângii implică de la sine a fi rasist, fascist sau imoral. Manipulare în cel mai sublim mod! Democraţia a suferit o nouă mutaţie genetică căpătând nuanţe totalitare.

Redesenarea realităţii este evidentă în cazul celor două ideologii criminale ale secolului trecut, comunismul şi naţional-socialismul. Dacă nazismul predicat de Hitler a fost înfierat, pe bună dreptate, din toate direcţiile, după al Doilea Război Mondial, comunismul este analizat cu indulgenţă şi chiar reabilitat. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm, precum Jean-François Revel: „De ce negaţionismul, definit ca un delict când se referă la nazism, nu este la fel definit atunci când escamotează crimele comunismului?”

În capitolul Revoluţia sau moartea,, Jean Sévilla demitizează Revoluţia Franceză, căreia puţine voci îi atribuie caracteristica sa definitorie de „inventatoare a terorii ca mijloc de cârmuire revoluţionară”. Este o „datorie de memorie” recunoaşterea acestei nenorociri ale cărei efecte se resimt şi astăzi.

Transfigurarea fariseică a societăţii impune, în minţile luminate ale călăilor sufletului de azi, o reevaluare a credinţei religioase. Creştinismul este calomniat şi asaltat pe toate fronturile, iar islamismul câştigă teren în statele majoritar creştine. Sévilla opune ascensiunea lui Jean-Marie Le Pen retoricii liberalo-europeniste. „Le Pen putea fi mult şi bine scamatorul, demagogul şi extremistul descris de toate mediile de informare, dar cum ar fi putut să nu fie atrasă o fracţiune a electoratului de cel care îi vorbea despre Franţa, despre siguranţă şi familie, despre respectarea legilor?” În fapt, nu acest politician era ţinta, ci temele la care făcea referire în discursurile sale şi, preponderent, conceptul de naţiune.

Într-un alt capitol, autorul nu rămâne imun la atacurile concertate la adresa familiei şi consideră că „distrugerea acesteia amplifică fenomenul de precaritate, de inadaptare la viaţa profesională, de delincvenţă”. Per a contrario, pentru neomarxişti, familia este nocivă şi reprezintă o „morală retrogradă”. O denigrare fără precedent a uneia dintre cele mai sfinte instituţii umane!

Şi, în timp ce familia este discreditată şi înfierată, libertinajul sexual este încurajat cu aplomb. „Trăim o epocă formidabilă: la fel ca şcoala, şi încă de la şcoală, sexualitatea este gratis, laică şi obligatorie”, susţine afectat Jean Sévilla. După Mai 1968, nu mai există diferenţe între orientările sexuale. Orice polemică sau problematizare a acţiunilor considerate până nu demult „normale” şi, respectiv, „obscene”, riscă să fie discriminatorie şi executorie spiritual pentru „fascistul” care a îndrăznit o asemenea inepţie. Orice drept la replică este reprimat.

Arma principală de care se folosesc corifeii mondializării este diabolizarea şi culpabilizarea fără drept de apel a non-conformiştilor. Globalizarea este pe buzele tuturor. Această „teorie realizată pentru o societate negustorească, transparentă, mobilă, fără rădăcini, fără frontiere, în care banul este rege, iar Statul este departe” ridică pe un piedestal Europa de astăzi, pe care o vede într-o dezvoltare continuă. Însă, nimic nu rămâne fără urmări. Călăii sufletului vor întâmpina ziduri dificil de străpuns. Niciun totalitarism nu a cunoscut un rigorism absolut!

Postfaţa lucrării lui Sévilla are un motto preluat din Ernest Renan: „Nu vă învrăjbiţi niciodată cu Franţa!” – îndemn imperativ şi ameninţător. Antifascismul este mai eficace ca oricând pentru că „serveşte la intimidarea unei drepte dominate din punct de vedere intelectual de stânga”. Invocarea ameninţării fascismului este o atitudine patologică, nicidecum o comportare care ar indica un minim simţ al realităţii. În Franţa de azi şi, de fapt, în întreaga lume, a fi de stânga e ceva normal. A fi sau a fi fost la stânga stângii e de înţeles. A fi sau a fi fost de dreapta impune justificări. A fi sau a fi fost la dreapta dreptei descalifică pe viaţă. Lucrurile sunt, din nefericire, într-atât de simple.

A gândi în termeni de „Franţa” nu presupune a judeca potrivit criteriilor rasiştilor, antirasiştilor sau extremiştilor de orice tip. Franţa este „o comunitate de destin făurită de istorie”, însă cei care se declară sau se doresc francezi trebuie să iubească această ţară şi să o respecte. Şi din acest punct de vedere, România nu este departe…

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

Related posts:

1. Un profil intelectual : Nae Ionescu
2. Sacrul e scandalos, ofensator, şi până la urmă inacceptabil
3. Răzvrătiri metapolitice – O PERSPECTIVĂ DE DREAPTA