Friedrich Naumann și Mitteleuropa

Trăsătura caracteristică a secolului XX a fost tentaţia extremelor. Lumea veacului industrial şi-a găsit salvarea de problemele modernităţii în seducţia utopiilor şi în evanghelia religiilor seculare. Indiferent de locul unde s-ar fi găsit pe spectrul soluţiilor posibile, toate proiectele politice, fie ele liberale sau totalitare, tradiţionaliste ori progresiste au căutat formula echilibrului. Marxismul s-a dorit o formulă de echilibru pentru ce percepea a fi tarele lumii capitaliste. Fascismul, la rândul său se oferea ca o cale de mijloc între liberal-capitalismul individualist al Occidentului şi experimentul bolşevic găzduit de Uniunea Sovietică.

Mişcarea Nealianiaţilor, creată după Conferinta de la Bandung s-a dorit o cale mediană între cele două blocuri geopolitice ionizate ideologic.

Într-un veac al extremismelor puţine au fost acele voci lucide clamantis in deserto. Dintre ele se detaşează figura omului politic german Friedrich Naumann (1860-1919). Definitoriu pentru viaţa şi opera sale a fost efortul de a edifica un proiect politic median, deopotrivă pe plan intern cât şi internaţional. Deopotrivă social-liberal şi mitteleuropean, Naumann credea într-o societate care să asiguere libertăţile alături de solidaritatea şi bunăstarea sociale. Deasemenea credea în posibilitatea unirii Germaniei cu Imperiul Austro-Ungar într-un construct care să balanseze între Est şi Vest. Deşi eforturile sale, mai ales pe acest ultim plan par semi-utopice, ele continuă să ofere un subiect de reflecţie pentru cetăţeanul unei Europe Unite, o altă “himeră” care, în ciuda tuturor criticilor este ancorată în realitate şi funcţionează.

Conceptul de Mitteleuropa

Nu putem înţelege activitatea politică şi reflexivă a intelectualului german fără să aducem în discuţie tema Europei Centrale. Spaţiu cu o geometrie variabilă, stabilită mai mult de criterii geopolitice decât geografie, Europa Centrală adună un ansamblu foarte complex de relaţii, de multe ori conflictuale între popoare care, deşi sunt diferite împărtăşesc o grilă culturală comună.

Din punct de vedere al relaţiilor internaţionale, Europa Centrală, prin caracterul său polietnic, confesional şi lingvistic, reprezintă o zonă de securitate care a pus de atâtea ori probleme stabilităţii internaţionale. Noţiunea de Mitteleuropa este strâns legată de amintirea fostului Sfânt Imperiu medieval. În cel mai larg sens ea reprezintă ambiţia de a unifica statele care se suprapun fostei arii imperiale sub sceptrul spiritului teutonic. Pentru filozofi precum Grotius, Leibniz sau Rousseau, nostalgia Sfântului Imperiu era strâns legată de diferite planuri de pacificare a continentului. Spre zilele noastre, istoricul britanic Niall Ferguson, discipol al contrafactualului, specula că o victorie germană în Primul război mondial ar fi împiedicat sufocarea interbelicului european de către puzderia de naţionalisme şi totalitarisme care l-a caracterizat.

În secolul XIX, apar o serie de planuri care oferă o versiunea mai degrabă danubiană şi habsburgică de unificare central-europene decât germanic-wilhemiană [1].

Aurel C.Popovici, intelectualul şi militantul politic ardelean visa în “Statele Unite ale Austriei Mari” (1906) la un stat austriac federal condus de coroana hasburgică cu rol de tampon între Imperiul german şi cel Ţarist. Mai mult, politica interbelică a României din anii ’20 încerca prin micile sale antante să gliseze tocmai pe miza acestei idei mitteleuropene.

În 1946, istoricul maghiar Istvan Bibó arăta inexistenţa unei comunităţi central-europene. Pentru el Europa-Centrală prezintă o cale specială (Sonderweg) şi acuză imperiile germanice că ar fi cauzat întâzierea dezvoltării naţiunilor mai mici din această parte a continentului.

În anii ’80, lumea intelectuală şi politică germană găzduieşte o serie de dezbateri pe tema Europei-Centrale. După 1990, căderea comunismului şi prăbuşirea Zidului berlinez au adăugat noi valenţe nouţiunii de Mitteleuropa. Se poate discuta la infinit în ce măsură există o Europă centrală şi o alta sud-estică. Pentru ţările fost-comuniste, balcanic-danubiene, carta identităţii mitteleuropene pare să fie singurul buletin pentru a ajunge în Occident.

Când Jacques Le Rider scria cartea omonimă, Mitteleuropa evoca în spaţiul german un “potenţial utopic de multiculturalitate şi multilingvism şi totodată o ameninţare de regresiune politică”.

Friedrich Naumann. Biografia intelectuală prin cronica unei epoci.

Cum în limba română Mitteleuropa lui Naumann se găseşte în variantă franceză iar celelalte opere ale sale sunt în limba germană eseul de faţă se va concentra asupra lucrării menţionate mai sus. Vom încerca să evităm cadrul îngust al unei simple recenzii prin discuţii adiacente despre conceptul de Europa-Centrală (după cum s-a putut vedea) ca şi prin diferite trimiteri la lucrarea Statele Unite ale Austriei Mari(1906) a lui Aurel C.Popovici- un alt proiect titrat al vremii.

Ca şi în cazul altor intelectuali social-liberali de marcă precum Emil Durkheim (1858-1917); Thomas Hill Green (1836-1882); Lujo Brentano (1844-1917); Leonard Trelawney Hobhouse (1864-1929); John Atkinson Hobson (1858-1940), viaţa lui Friedrich Naumann, cuprinsă între a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi şocul Primului război mondial îşi atinge maturitatea în perioada Belle Époque. Este o lume în care, sub edificiul păcii create de Congresul de la Viena (1815) mocnesc ideologiile şi naţionalismele care vor zgudui întreg secolul următor, odată eliberate în vara lui 1914. Tinereţea şi maturitatea lui Naumann este contemporană cu naşterea Imperiului bismarckian, cu răspândirea mişcărilor muncitoreşti pe continent, cu Ausleich-ul austro-ungar de la 1867.

Biografia sa, ca şi opera dealtfel este străbătută de balansul în jurul unui punct de echilibru. Născut pe 26 martie 1860, Friedrich Naumann îmbrăţişează cariera de pastor protestant. Intelectual organic, cariera sa oscilează între activitatea politică şi efortul reflexiv, ambele mijlocite de angajamentul faţă de societatea civilă. Interesul său s-a îndreptat atât către clasa mijlocie nemarxistă cât şi spre proletariat căruia dorea să-i îmbunătăţească condiţiile de trai.

În 1895 fondează revista Die Hilfe (Ajutorul) pentru dedicată cititorilor din clasa mijlocie. Un an mai târziu va co-înfiinţa Asociaţia Naţional-Socială cu tentă social-liberală dar şi naţionalistă care să ofere o alternativă propagandei social-democrate. Partidul său, atacat de industriaşi şi conservatori, considerat prea revoluţionari de aceştia va înregistra un eşec electoral la sfârşitul secolului şi se va dizolva în sânul altui partid. În 1907 îl regăsim ca membru al Reichstagului, după ce fusese câştigat de imperialismul lui Wilhelm II.
În timpul Primlui război mondial a militat pentru anexarea Olandei, Flandrei şi Poloniei la Germania.

În 1919, cu puţin înainte de moarte este co-fondatorul Partidului German, alături de Theodor Wolff şi Hugo Preuss.

Mitteleuropa lui Naumann

Scrisă în 1915 şi retipărită în anul următor, ecoul lucrării Mitteleuropa se adaugă tumultului războiului generalizat. Încă de la primele pagini, Naumann arată că nu este vorba despre o lucrare cu un caracter pur ştiinţific ci de un manifest, de un plan de acţiune. Ba mai mult: Naumann afirmă că Mitteleuropa reprezintă un instrument pentru făurirea viitorului.

Autorul redactează lucrarea balansând între două ipostaze: cea de om de ştiinţă care trebuie să formuleze un discurs raţional iar cealaltă de militant politic şi profet. De aceea nota redactării este şi ea una duală: se adresează atât raţiunii cât şi emoţiei. Acolo unde argumentele tac şi soluţiile nu se profilează în mod logic intervine coarda sensibilă.

Argumentele analizate şi utilizate în susţinerea planului său se pot clasifica pe patru dimensiuni:
A. dimensiunea geopolitică
B. dimensiunea etno-confesională/culturală
C. economică
D. legislativ-constituţională

A. Dimensiunea geopolitică
Acesta este cel care se adresează poate în cea mai mare măsură sentimentului şi care este utilizat pe parcursul cărţii pentru a “lubrifia” orice altă notă pesimistă a argumentaţiei.
Este totuşi unul încărcat de raţionalitate, întrucât ce este mai teribil decât războiul?! Pentru a-l evita şi a menţine pacea se cer toate sacrificiile, chiar dacă acestea pot să nu corespundă cu amorul proriu sau orgoliul îngust.

Pentru Naumann istoria Europei Centrale este concepută în mod antagonic: de-a lungul secolelor micile stătuleţe germane, Austria, Boemia, Ungaria sau aflat despărţite de conflicte dureroase. Însă războiul mondial care trenează chiar în momentul scrierii cărţii i-a adus pe foştii combatanţi de odinioară împreună. Germania alături de Austro-Ungaria sunt unite împotriva lumii întregi şi luptă pentru a-şi asigura supravieţuirea. Sângele vărsat pe altarul Cauzei comune ar trebuie să fie de natură, arată Naumann de a schimba ceva. După război, cele două imperii centrale: Germania şi Monarhia Dualistă ar trebui să înţeleagă defintiv că nu au cum să reziste separat şi că unirea lor definitivă într-un corp politic şi economic comun este singurul răspuns raţional la presiunea istoriei.

Se poate spune că Naumann urmează Princepele machiavellian în modul de a concepe justificarea unirii. Pentru diplomatul florentin de secol XVI Italia, aşa cum apare în operele sale se află într-o stare de natură/anarhică iar Principele salvator este acel Leviathan care trebuie să aducă pacea înlocuind haosul cu sceptrul domniei sale. Tot astfel Naumann speră că unirea celor două imperii va aboli piruetele diplomatice prin care cele două state s-au ţinut în şah atâtea secole cauzându-le un noian de suferinţe.

Este foarte interesant de comparat acest tablou cu cel al lui Aurel C.Popovici făcut în Statele Unite ale Austriei Mari (1906). Spre deosebire de social-liberalul german, ambiţiile militantului ardelean nu trec dincolo de Monarhia Duală, neexistând un plan echivalent Mitteleuropei. Dar ambii autori evocă piesa geopolitică pentru a-şi susţine proiectul. Popovici, ca şi Naumann consideră că popoarele central-europene sunt prea mici pentru a supravieţui ca entităţi independente şi deci trebuie să se unească în organisme politice mai mari. În timp ce Naumann susţinea o Germanie cuplată cu Austro-Ungaria, A.C.Popovici vedea necesitatea unei monarhii habsburge danubiene viguroase tocmai ca un tampon între ambiţiile hegemonice germane la vest şi cele ţariste de la Răsărit!

B. Dimensiunea etno-confesională/culturală
Cu greu se poate vorbi de un argument etno-confesional ca motiv unionist în viziunea lui Naumann. Este vorba mai degrabă de un non-argument sau de un pseudoargument. De obicei apelul la memoria istorică este un apel la omogenitate, la rădăcinile trecutului care îi adună pe oameni şi care se constituie într-un ghid pentru viitor. Tabloul dedicat structurii etno-confesionale este cel mai ştiinţific capitol al cărţii lui Naumann şi totodată cel mai profund, în care sociologul şi antropologul umbresc aproape complet pe militantul politic. Naumann realizează că considerentele geopolitice şi economice nu sunt de natură să creeze loialităţi sufleteşti între oameni şi popoare.

Dar în acelaşi timp îşi dă seama de obstacolul aproape de netrecut al diferenţelor de limbă, etnie şi confesiune care despart popoarele Europei Centrale. În acest sens aduce ca sprijin o întreagă cazuistică ce pledează pentru cele spuse mai sus. Spre deosebire de ceilalţi naţionalişti germani sau de naţional-socialiştii xenofobi de mai târziu Naumann nu împărtăşeşte un punct de vedere etnic sau biologic asupra etnicităţii. Pentru el diferenţa dintre popoare depinde nu atâţ de zestrea genetică ci de felul cum această zestre este exersată cu ajutorul disciplinei civice, instituţiilor şi educaţiei. În această logică Naumann consideră că germanii şi, după ei, cu rol de second best austriecii. reprezintă popoare superioare (Herrenvolk). Tema superiorităţii sistemului politic/economic/educaţional german apare pe tot parcursul lucrării în diferite tonalităţi.

Superioritatea etnică germanică, continuă Naumann nu îndreptăţeşte la asuprirea celorlalte popoare din cadrul statului german sau al Monarhiei Dualiste (polonezi; cehi; slovaci; danezi; români). Conştiinţa ascensiunii revendicărilor naţionaliste din partea acestora tocmai menţionate este o problemă arzătoare de care Naumann îşi dă seama dar pe care nu o poate rezolva cu adevărat. Şi nu o rezolvă. Chiar el este nevoit să admită că pentru a realiza un sentiment comunitar între atâtea etnii şi confesiuni cea mai bună va fi nevoie de patruzeci de ani. Cea mai bună cale de a nu aprinde vechi animozităţi este toleranţa, fără a arăta cu limpezime şi cadrul instituţional prin care s-ar asigura cel mai bine acest deziderat. Naumann, deşi apologet al superiorităţii germane recunoaşte superioritatea modului în care habsurgii au gestionat conglomeratul multietnic, în comparaţie cu Reichul bismarckian care, după încorporarea unor negermani în 1871 nu a ştiut să câştige afecţiunea noilor săi cetăţeni.

Soluţia pe care Naumann pare să o schiţeze la acest capitol este una duală:
1. Pe de-o parte îşi exprimă speranţa că loialitatea faţă de administraţie şi ridicarea standardului economico-educativ va apropia ca nivel de viaţă popoarele Europei Centrale şi le va consolida civismul şi afinitatea, amuţind totodată şi glasul iredentismelor vecine.
2. Războiul în faţa duşmanului comun va atenua diferitele sentimente naţionaliste ale popoarelor ce locuiesc pe teritoriul celor două Imperii şi le va fortifica conştiinţa central-europeană.

C. Naţiunea economică central-europeană
O comunitate nu se poate reduce doar la un spaţiu economic coerent. Dar şi reciproca este valabilă. Nu poate să existe un liant puternic între oameni dacă nu există o reţea eficientă de schimburi şi de relaţii economice profitabile pentru toţi. Deşi Europa centrală reprezintă un spaţiu geografic, afirmă Naumann corelarea economică a diferitelor zone economice poate să sudeze mai bine o potenţială cetăţenie mitteleuropeană. Economia germană, deşi este superioară din punct de vedere al organizării tehnice şi productivităţii are nevoie de specializările profesionale ale diferitelor regiuni ale Austro-Ungariei. Naumann vede uniunea economică a Europei-Centrale într-un mod asimetric, fiind mai degrabă în favoarea Germaniei, deşi el încearcă să îndulcească acestă impresie visând la un univers cosmpolit în care popoarele mitteleuropene să se amestece într-un furnicar pestriţ.

Dar pentru ca economiile diferitelor regiuni să funcţioneze coordonat este nevoie de un cadru legislative şi normativ comun. Aşadar, confederaţia central-europeană ar avea nevoie de:
- sindicate comune;
- tarife protecţioniste comune;
- aceleaşi servicii de protecţie a muncitorilor;
- sistem bancar coordonat;
- o viziune similară de colectare a taxelor şi impozitelor.

D. Cadrul legislativ-instituţional

Deşi discuţia asupra cadrului legislativ-instituţional este răsfirată de-a lungul întregii lucrări, ea nu beneficiază de o formă condensată decât la sfârşit. Friedrich Naumann este conştient că o unire a celor două imperii central-europene nu poate să urmeze procesul de unificare al unui stat naţional. De aceea cea mai bună formă de organizare ar fi o confederaţie în care cele două state să nu fie obligate să facă concesiuni în ceea ce priveşte suveranitatea dar care să funcţioneze pe baza unui acord reciproc. Autorul îşi concentrează efortul asupra descrierii instituţiilor celor două imperii precum şi asupra prezentării obstacolelor ce stau în calea unificării administrativ-instituţionale. Naumann pare să prefere o soluţie inspirată de statul austro-ungar: un organism comun ocupat cu funcţia de a gestiona afacerile comune ale celor două state confederate. Comitetul confederativ ar fi un liant între cele două autorităţi imperiale (prin aceasta înţelegându-se cele două monarhii, adminsitraţiile; guvernele şi parlamentele). Atribuţiile acestui Organ Comun ar fi asemănătoare cu cele ale cadrului instituţional comun ce uneşte Austro-Ungaria, adică: armata; politica externă; finanţele; infrastructura.

Acest Organism Comun care să troneze asupra chestiunilor comune nu ar avea dreptul de a interfera in afacerile domestice şi chestiunile de amănunt ale fiecăruia dintre cele două state confederate (cum ar fi învăţământul).

În loc de încheiere
Amestec de vechi şi nou, de conservatorism şi socialism, planul lui Friedrich Naumann poartă cu sine contradicţiile unei răscruci de istorie; unei epoci care se luptă să îşi cimenteze identitatea. Cu toate contradicţiile care însoţesc opera sa, efortul său a avut un ecou dincolo de generaţia în care a fost făcut. În mod dramatic, războiul a fost cel care a adus la realizarea planurilor sale, dacă nu în ceea ce priveşte detaliul atunci în ce ce priveşte spiritul. Căci nu Primul război mondial ci cel De-al Doilea va realiza în Europa de Vest statul-bunăstare şi uniunea supranaţională pe care Naumann le vizase. Păcat că istoria a trebuit să facă un asemenea ocol.

***

[1] – planul lui Ignatie Marcovici (1795) ce prevedea o federatie de republici danubiene din care să facă parte Valahia unită cu Transilvania şi Banatul; Iliria; Slavonia şi Ungaria redusă la graniţele etnice;
- lucrarea lui Franz List: “Das nationale System der politischen Oekonomie” (1841) prevedea crearea unei mari federaţii central-europene aflate sub patronajul Germaniei şi organizată după model american;
- lucrarea baronului Viktor von Adrian-Werburg: “Osterriech und dessen Zukunft” publicată la Hamburg în 1842 ;
- planul lui Nicolae Bălcescu de a crea “Statele Unite ale Dunării” prin care se recunoştea existenţa a trei naţiuni de sine stătătoare: maghiară; iugoslavă (sârbi şi croaţi) şi română care să cuprindă pe toţi românii din toate cele trei provincii istorice. Fiecare naţiune urma să se bucure de o largă autonomie internă, federaţiei revenindu-i probleme de natură militară, diplomatică şi financiară la nivel general.
- Tot în acelaşi spirit, Ioan Titu Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu, propunea parlamentarilor germani paşoptişti reuniţi la Frankfurt o mare confederaţie care să se întindă de la Marea Baltică la Marea Neagră.
George CIORĂNESCU, Românii şi ideea federalistă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p.68

***

BIBLIOGRAFIE:

- BUZAN, Barry-Popoarele, statele şi teama, Cartier, Chişinău, 2000
- CIORĂNESCU, George-Românii şi ideea federalistă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996
- FERGUSON, Niall, Virtual History, Alternatives and counterfactuals, Basic Books, 1997/1999
- HOBSBAWM, Eric- O istorie a secolului XX. Era extremelor, Cartier, Chişinău, 1999
- Le RIDER, Jacques- Mitteleuropa, Polirom, Iaşi, 1997
- NAUMANN, Friedrich- L’Europe Centrale, Payot & Co., Paris, 1956
- POPOVICI, Aurel C.- Stat şi naţiune- Statele Unite ale Austriei Mari, Fundaţia pentru literatură şi artă regale Carol II, Bucureşti, 1939
- GAILLARD, J.-M & ROWLEY, A.- Istoria continentului european, Cartier, Chişinău, 2001

Scrisă de Silviu Petre